Cautand-o pe Alaska


         “Cautand-o pe Alaska” de John Green e un roman atipic. Sigur, poate fii usor bifat la categoria cartilor pentru adolescenti, in care sunt prezentate diverse elemente pe care un astfel de public l-ar gasi interesant si usor de abordat.

          Dar „Cautand-o pe Alaska” de John Green ramane pentru mine un roman atipic. Il avem pe Miles Halter care incepe un nou an scolar la un internat. In timp ca incepe sa intre intr-un grup de prieteni, o cunoaste si pe Alaska Young, un adevarat exemplu de personaj unic . Ea reprezinta fascinatia lui Miles,poreclit de viitorul lui prieten ,Rotofeliul si tind sa cred ca intreaga experienta a acestei carti e un omagiu adus elementului misterios al acesteia.

       Nu neg. Amcautand-o-pe-alaska_1_fullsize evoluat putin dificil cu aceasta carte. Inceputul e promitator. Mijlocul putin static. Dar ultima parte din carte o completeaza frumos. Sincer, undeva pe la mijlocul cartii, ma intrebam daca pentru John Green, „Sub aceeasi stea”, care a cunoscut un succes urias pe care il merita clar, a reprezentat varful. „Cautand-o pe Alaska” a fost scrisa inainte de „Sub aceeasi stea” si se simte putin. Structural, e realizata bine. Cursul narativ e usor de urmarit. Problema consta in povestea propriu-zisa, care in portiunea aia de mijloc a stagnat putin si a fost aproape sa ma piarda, ca cititor.

         Ma bucur insa ca nu am abandonat-o. Miles are un talent mai deosebit. Ii place sa retina ultimele cuvinte rostite de oameni inainte sa moara. La inceput nu pare ceva la care sa ii acorzi neaparat o importanta majora. Il reprezinta, da, dar nu se pune accent pe asta intr-un mod constant, pentru ceva ce poate deveni chiar tema acestui roman. Idea fundamentala din spatele cartii se invarte in jurul acestui talent. Ma gandesc, poate, e un lucru intentionat, cu scopul de a-l amplifica in concluzia cartii.

       Alaska Young m-a fascinat. Personalitatea ei ambigua amestecata cu imprevizibilitatea ei usoara, o ridica in mintea mea in lista personajelor ce merita retinute. Desi e fictiva, va ramane cu mine ceva timp.

       „Cautand-o pe Alaska” de John Green e un roman atipic. Repet introducerea in concluzie pentru ca mi-a placut. E una din cartile la care era sa renunt, dar ma bucur ca nu am facut-o. Pierdeam ceva ce poate nu voi mai intalni intr-o alta carte.

https://www.tumblr.com/blog/lifeandviews

 

Lorde – Pure Heroin


Nu sunt sigur de aproape nimic în ultimul timp. Mă uit în jur şi încerc să înteleg lucruri care devin din ce în ce mai subiective, mai relative, mai greu de definit. Muzica, în cea mai mare parte a sa, rămâne la îndemâna fiecăruia. Apare din când în când un artist care impresionează prin voce, dans, comportament.  Apoi apar artiştii care ies în evidenţă  prin ceva ce eu, sincer, nu ştiu să clasific. Astăzi vom vorbi despre Lorde şi albumul său “Pure Heroine”.

Poate e din cauză că e din Noua Zeelandă, tărâmul magic unde a fost filmat The lord of the Rings, o bucată de pământ în mijlocul Oceanului Pacific, ce seamănă cu ceva formă rară de paradis natural. Poate e din cauza personalităţii sale umile, a unei persoane care adora ce face şi e şocată când descoperă că e apreciată. Orice ar fii, Lorde e mistică prin ceva ce mă intrigă.

Dar să vorbim de album. Denumit Pure Heroin, poate pentru sensul dublu, albumul reuşeşte să-si evidenţieze un sound care o defineşeşte poate pe artistă. Deşi sunt sceptic că aduce ceva proaspăt ( mai mult pentru că termenul de original nu cred că a însemnat vreodată  ceva neaparat nou, cât ceva vechi, împachetat sub o altă formă, combinat altfel) pot să garantez că melodiile sunt diferite. De la ritmul mai mult sau puţin dark al lui Tennis Cort, la răsunătorul Team, enigmaticul Glory and Gore până la deja faimosul Royals, Lorde ne aduce un album cu un sound diferit, greu de definit, cu versuri si ritmuri seducătoare.tumblr_mu1umu11Yd1sjkwrmo1_1280

Recunosc. Îl ascult de aproape 3 săptămâni şi încă îl găsesc  fascinant. Deşi seamănă cu Lana del Rey (fiind şi una din inspiraţiile ei) nu atinge nostalgia ,maturitatea lui Rey,  răsunând mai mult a naivitatea unei fete de 17 ani, care încearcă să-şi caute locul.

Sunt împăcat cu idea că e un sound construit, că poate nu e Lorde 100% pe Pure Heroin,  dar în acelaşi timp vreau să cred că ce aud e chiar o fată din Noua Zeelandă, care se vorbeşte în versurile ei despre potenţialul faimei, despre incertitudine, despre nesiguranţa şi sentimentele unei persoane de 17 ani.

Lorde-576x384

Pure Heroin. Rămâne unul din albumele mele favorite pe 2013. Dar Lorde,  ea va rămâne una din iluziille mele favorite pentru ceva timp de-acum încolo.

 

Tennis Court – Cred că e cel mai minimalist videoclip posibil, ce defapt ne demască obsesia cu imaginea, cu vizualul, oferindu-ne o alternativă stranie dar fascinantă

Buzzcut Season – Una din melodiile mele preferate de pe Pure Heroin, ce vorbeşte despre acel loc în care totul pare a avea sens, o iluzie perfectă.

Pure Heroin 

Enough Said


MV5BMjI2MjIwMDk2Ml5BMl5BanBnXkFtZTcwNTQ1MzQ5OQ@@._V1_SX640_SY720_Am vrut sa vad „Enough Said”  de ceva timp. Poate pentru ca sunt un fan al Juliei Louis-Dreyfus. Surprinzator si poate putin dezamagitor, nu am urmarit Seinfeld, sa o stiu de acolo. In schimb am vazut-o in „The new adventures of old Christine” (un sitcom pe care l-as recomanda oricui, oriunde). Oricum ar fii, o consider o actrita talentata.

Acum sa vorbim de James Gandolfini. Nu am urmarit nici The Sopranos, sa-l cunosc. Dar l-am vazut acum si pot sa spun ca e unul din cei mai naturali actori pe care i-am vazut. Pacat ca asta e ultimul lui film. Pacat ca nu va mai putea sa ne arate ce actor bun e.

Nu pot sa diferentiez un anume aspect ce mi-a placut la film. Cred ca de asta mi-a si placut foarte mult. Nu are un element singular ce-l face deosebit. Are o multime si toate vin impreuna intr-o armonie chiar reusita.

Filmul spune povestea unei maseoze divortate, care intalneste un barbat cu care se simte natural, minunat, doar sa descopere ca e fostul sot al unei cliente, ajunsa intre timp prietena ei. Mi-a placut dinamica dintre personaje, povestea draguta dintre cei doi si situatile filmului. Mi-a placut povestiile secundare, conflintele minore, din fundal, care defapt nu sunt atat de minore. Desi mi se pare putin scurt (1h si 30) pentru cate lucruri se intampla si cum evolueaza personajele, pot zice ca m-a lasat cu zambetul pe buze. Imi place noua directie ce o iau filmele de acest gen. Imi place faptul ca incep ,asa usor, sa dispara cliseele din filme. Desi raman, intr-o masura sau alta, comedii-romantice, incep sa aiba o directie mai buna.  Sau poate am ajuns sa fiu mai selectiv cu filmele pe care le urmaresc. Nu stiu.

Nu cred ca e un film chiar pentru oricine. Nu cred sincer ca e un film nici pentru mine, Dar l-am gasit natural, cu actori buni, cu o poveste simpla, dar nu simplista, care m-a facut sa ma gandesc la anumite lucruri. Vi-l recomand pentru oricand doriti sa vedeti ceva dragut si mai real 🙂

Wallflower


Citesc „The Perks of being a Wallflower” de Stephen Chnosky. Cartea e în română dar am ales titlul original din mai multe motive. In mare, are legătură cu toată semnificația termenului „wallflower” și avantajele din spatele semnificației sociologice ce o are. Dar și faptul că titlul roman „Jurnalul unui adolescent timid” mă irită . Poate pentru că întreaga carte nu e neapărat despre un tip de 16 ani timid. Sau poate pentru că titlul ediției românești simplifică cu totul întregul mesaj al cărții, reducându-l la ceva clișeu al generației mele, despre ce înseamnă sa fii retras și izolat social. Oricum ar fii, prefer „The Perks of being a Wallflower”.

Am primit-o cadou de la niște oameni deosebiți. O vroiam de ceva timp. Adevărul e ca am ascultat audiobook-ul cărții, astă vară , când treceam printr-o perioada a audiobook-urilor. Îmi pare rău să spun ca am aflat de carte, prin film. Dar asa mi se întâmplă . Cred ca asa se întâmplă la multa lume. Filmul mi s-a părut spectacular și a avut o rezonantă ciudată asupra mea. Poate e nostalgie pentru o perioadă în care exista o ambiție pentru mai mult. Sau pentru ceva ambiguu, tipic adolescentin, un fel de naivitate. Nu e greu să te revezi la 16 ani, cu o mentalitate asemănătoare personajelor, cu experiente asemănătoare. Dar poate că defapt totul se învârte în jurul Emmei Watson, care va avea mult timp, un loc în inima mea, ca „fete incredibile pe care nu le-am cunoscut niciodată”. (si da, sunt slabe șanse sa le întâlnesc vreodată. Dar putem visa, nu?)

Știi cum e când citești o carte și te face sa te gândești? Nu neapărat în maniera în care o face personajul (în cazul de față fiind un jurnal – poate nu e greșită traducerea titlului, dar totuși continuă să mă irite) dar în sensul că te identifici în multe elemente din experientele lui? Da, Charlie e mai special, din diverse motive (unele mai negre ca altele) dar am fost unde a fost el și  unele aspecte încă sunt. Mi-am păstrat, observ, idea că nu creștem niciodată. Devenim mai înalți, avem mai multă experientă și poate, doar poate, știm ce-i bine pentru noi, dar la sfârșitul zilei încă suntem o grămadă de prunci care fug dintr-o direcție în alta, sperând sa ne găsim locul.

Câteodată îmi place să cred că am întâlnit un „wallflower” cândva. Îmi vin rapid câteva nume în minte. Sunt ușor de identificat. Sunt acele persoane care observă . Tăcute, undeva în fundal. O persoana relativ timidă care observă oamenii. In ciuda acestui fapt, sunt unele din cele mai interesante persoane pe care le întâlnești. Oferă o perspectiva neobișnuită și o siguranță ce nu o întâlnești prea des.

Mai am câteva zeci de pagini și o termin. Deși cunosc sfârșitul și îmi dau seama de direcția ce o i-a Charlie în notațiile sale zilnice, nu pot să nu trăiesc fiecare zi cu el. Si cred ca asta e elementul care valorifica cartea. Da, este și arta cu care e scrisă, personajele diversificate, dar nu foarte multe, întâmplările cu un aspect comun (ceva ce poate ți s-a întâmplat și ție) sau chiar și Emma Watson de pe coperta. Dar impactul, legătură intima ce o creează cu tine, asta m-a făcut să o recomand oricui și în același timp să o valorific ca una din cărțile mele favorite.

P.S. E ciudat sa scrii cu playlist-ul Itunes Radio creat de Britney Spears?

O Zi – Sfarsit


                                                            ~Camera~

           Jessica Lewis se trezi brusc. Camera în care se afla era luminată puternic de soarele care răsărea. Încercă să miște, dar nu avea suficientă putere pentru a o face. Încercă să-și miște capul, dar avea o durere infernală în partea anterioara. Nu-și amintea nimic. Se uita, puțin încruntată, în jurul său şi văzu câteva buchete de trandafiri şi o linişte sinistră. Încercă să-și amintească ceva, orice. Dar eșuă.

           Perry intră în camera în care se afla Jessica şi zâmbi. ”Cum te simți?”. Jessica se uită pierdută la el. După câteva minute de pauză, întrebă „Unde sunt?”. Perry, căruia îi pieri zâmbetul în timpul pauzei, spuse hotărât „Doctorii au spus că din cauza loviturii la cap, se poate să nu-ți amintești pentru moment nimic. Dar sunt sigur că vei fi bine. Eu sunt Perry, sunt managerul tău şi prietenul tău”. Jessica se încruntă la auzul cuvântului manager şi adaugă „Îmi pare rău, nu știu cine ești”. Privirea îi redevenii pierdută și adăugă „Nu știu nici cine sunt eu, din păcate”. Perry se aşeja pe marginea patului, întrebându-se dacă să-i spună sau nu ce se întâmplase acum câteva săptămâni. Luase o decizie de moment, fără a se consulta cu cei de la compania de înregistrări şi cei de la PR. Se ridică şi când deschise gura, o asistentă intră. ”Îmi pare rău domnule, dar orele de vizită s-au terminat”. Perry se uită la asistenta roșcată , şi apoi, din nou la fata pierdută din pat. ”Voi veni mâine, să văd cum eşti. Poate până atunci, îți vei aminti”. Ieși împreună cu asistenta.

       Pe hol, o opri și o întrebă: ”Își va mai reveni vreodată?”. Asistenta se uită adânc în ochii căprui-închis a lui Perry „Dat fiind gravitatea accidentului și abuzul de medicamente, șansele ca memoria ei să-și revină complet, sunt aproape nule. Dar mai bine discutați cu medicul despre asta. Din păcate acum nu este de gardă, dar dacă veniți mâine, după 6, îl ve-ţi găsi aici”. îi zâmbi și se îndepărtă. Perry rămase câteva secunde gândindu-se la următoarea sa mișcare. Rămase uitându-se la o Jessica complet nouă, stând în pat şi uitându-se pe geam. Deși orele de vizitare s-au terminat, Perry se decise să se furișeze din nou înăuntru. Jessica se uita la Perry cu ochi speriați. ”Spune-mi Perry, cum am ajuns aici și cine sunt?”. Perry se uită în ochii inocenți ai Jessicăi și se întrebă același lucru. ”Vom afla amândoi împreuna, într-o zi”.

                                              ~Istoria~

           Olga Lewis stătea în pragul ușii. Frumusețea naturală era ascunsă de praful şi mizeria ghetoului. În mâna dreaptă ţinea valiza cu câteva haine iar pe cea stângă o ținea în dreptul inimii. În adâncul său, se ruga. Se ruga ca zvonurile să fie doar zvonuri. Se ruga ca ”destinația din est´ în care cei din blocul unde fuseseră repartizați ,împreună cu alte sute de persoane, nu va merge unde zicea toată lumea că merge. Treblinka sau Auschwitz. Bătrânele ziceau că trenurile merg direct în gura iadului. Amalia apăruse cu sacul după ea și îi luă măna. ”Vom fi bine. Poate scăpăm cu ceva muncă. La Treblinka au mers primele evacuări. Bătrânii și cerșetorii. Pe noi restul ne duc la muncă. Or fi ei animale, dar nu omoară copii”. Olga se întoarse spre Amalia şi rămase câteva minute în tăcere. Își întoarse privirea spre strada aglomerată din ghetou. Zeci de persoane circulau, în diverse direcții, cu haine jerpelite și fețe obosite. Era un peisaj trist. Modul lor de viață fusese distrus. Cultura evreiască din orașul Varșovia fusese anihilată. Acum, într-un spațiu de doar 3,2 km pătrați, locuiau în jur de 300.000 de oameni. 32% din populația orașului Varșovia. Condițiile fură oribile. Olga slăbise iar Amalia devenise mai palidă. Otto murise înainte de Crăciun. Peisajele cu oamenii șezând pe trotuar şi murind de foame, deveniseră tulburător de reale. Olga ocolea străzile din părțile sărace din ghetou. Iar acum, acum se pregăteau să părăsească ghetoul, conform noilor regulamente venite de la Consiliul Evreiesc al ghetoului. Era cel de-al doilea ordin. Oamenii se supuneau din lipsă de opțiuni. Amalia revenii cu încă o valiză. ”Putem merge” și zâmbi. Olga își dezlipi privirea de pe o bătrână ce ducea o căruța, dumnezeu știe unde, și se uită la mama ei. ”Vom fi bine? Unde ne mută?”. Amalia îşi aranjă baticul negru şi nu răspunse. ”La cât trebuie sa fim în piață?”. Olga scoase o hârtie din buzunar şi după câteva secunde de pauză în care cineva scăpase un castron pe jos şi altcineva se aruncase pe jos sa culeagă rămășițe de mâncare, răspunde ”La ora 11, toți evreii din partea de sud a ghetoului să se prezinte în punctul de așteptare, pentru re-staționare. Este permis doar un bagaj de persoană, de maxim 3 kilograme”. Pături cu grijă foaia, în timp ce Amalia înaintă prin mulţimea de pe stradă. Olga observă că acel cineva, care se aruncase să strângă mâncarea de pe jos, fusese un copil. Își întoarse privirea şi continuă să avanseze. Începură deja să se formeze un roi de oameni care mergeau într-o direcție. Se auzeau copii plângând. Bătrâne suspinând. Ajunse în fața centrului de re-staționare, Olga și Amalia se așezară undeva pe jos așteptându-și destinul. Pe poarta ruginită continuau să vină oameni, familii și suflete. Locul, în jurul prânzului, se aglomeră. O femeia plângea undeva într-un colt. Amalia rămase uitându-se în gol. Otto murise şi ea rămase singură. Încerca să-şi spună că „poate fi mai rău” dar nu mai avea energie să facă asta. Acum, în curtea asta înconjurată de soldați, viața părea că stagnează. Olga încerca să găsească un indiciu despre ceea ce urma. Dar tot ce văzu, fusese oameni care renunţaseră să mai lupte.

            După o vreme, nu se știe cât, se auzi zgomotul unei locomotive undeva în apropiere. Olga se ridică să-și dezmorțească picioarele. Nu mai avea ceas. A trebuit să-l vândă pentru 30 de zloți. O sumă atât de josnică pentru un ceas atât de frumos. Undeva în dreapta, niște uși fuseseră deschise şi începură unii oameni sa avanseze în direcția respectivă. Amalia se ridică, lua valiza micuță și o luă pe Olga de mână. Oriunde ar fi mers, ar fi împreună. Pășiră, la unison cu alte sute de persoane, prin poarta din metal ruginit şi avansaseră prin praf până la un peron. Olga strânse mâna mamei sale la vederea jandarmilor care stăteau aliniați spre clădirea așa-numitei gări. Amalia nu-i observă la început , dar văzu vagoanele. În jur de șapte la număr, acestea păreau foarte folosite. De o culoare maronie deschis, aveau doar doua ferestre cu gratii şi o ușă imensă. Pe o parte și de alta a intrării , în fiecare vagon, se aflau doi jandarmi. Câțiva oameni începură să urce, voluntar. Cei care nu vroiau erau împinși de jandarmi. Bagajele mari fură aruncate din brațele oamenilor, pe jos. Urcarea calmă devenii rapid un haos de oameni strigând, de femei plângând si de bărbați înjurând. Copii erau aruncați întâmplător, în vagoane, în timp ce bărbații erau amenințați cu arme. Olga se împiedică de o valiză  şi pierdu mâna Amaliei. Se simțea dusă de restul oamenilor în direcția unui vagon iar Olga trasă de un alt grup, spre un alt vagon.”Olga, încearcă sa vii spre mine” urlă Amalia spre Olga. Distanța între cele două creștea. Olga scăpă valiză şi nu reuși să o ridice. O căută cu privirea pe Amalia şi spre oroare ei, o pierdu din privire. Amalia părea că a dispărut. O ușă a unui vagon fusese închisă brusc şi violent. Cineva striga din înăuntrul respectivului vagon. Acum, se auzeau doar strigăte afundate. Olga cedă. Începu să plângă, în timp ce mulțimea de oameni avansa spre intrarea în vagon. Pentru o secundă se uită la cer. La albastrul incredibil de pur al cerului. Pentru o clipă, timpul se opri. Pentru o secundă, Olga rămase acolo doar ca un martor. Dar atunci, brusc, cineva o apucă de mână. Brusc, neașteptat,un băiat o apucă de mână şi o trase. Nu văzu nimic. Se lăsă trasă. Ceda în fața destinului. Nu realiza că deodată se afla în clădirea gării. Nu realiza că în fața ei se afla Grigori. Nu realiza că trenul începu să se miște şi vocea sufletelor din el pieriră amestecate cu zgomotul trenului. Olga rămase acolo, dar imaginea cerului îi rămase în fața ochilor. Fu ridicată şi dusă într-un camion. Nu simți mersul pe străzile, acum jumătate pustii, ale ghetoului. Nu simți cum este acoperită cu o pătură și cum șoferul îl mitui pe gardian. Nu simți cum supraviețui.

            Soarele continua să strălucească şi trenul continua să meargă. Camionul părăsi ghetoul şi ziua continua să avanseze, parcă neafectată de dramele din jurul ei. Olga se trezi şi îl văzu pe Grigori, aflat lângă pat. „Ce se întâmplă?”. Simțea cârpa rece pe frunte. Simțea febra. îl văzu pe Grigori ridicându-se şi mângâind-o pe frunte „Într-o zi vei afla. Acum culcă-te înapoi”. Olga cedă. Vorbele continuau să se repete în mintea ei ,cu albastrul acela pur, în fundal…

                                           ~Tragedia~

             Iris reuși să adoarmă. În ultimele zile nu prea dormise. În ultimele zile reuși să fie o persoană mai bună. Reuși să îi zâmbească cameristei, când aceasta îi oferise un ceai, care nu fusese cerut. Închise ochii şi încercă să se lase dusă de valul somnului.

            Carol se trezi brusc, din cauza unei  bătăi în ușă. Se uită la ceasul care se afla pe șemineu şi văzu că e în jur de ora 12. Se opri, în drum spre ușa, să vadă dacă a adormit fetița. Părea angelică. Îşi zâmbi şi se aproprie de ușă. O deschise şi spre surprinderea sa, în fața lui se află Molly, care poartă, peste rochia ei aparent scumpă, un fel de vestă albă. Molly îi zâmbește şi îl roagă să iasă puțin afară. Carol o privește suspect, neînțelegând ce se întâmplă. Pășește pe covorul moale al holului strălucit şi închide ușa după el. ”Îmi pare rău că te trezesc la o oră atât de târzie, dar tocmai am fost informată de către un valet că vaporul s-a lovit de ceva piatră şi trebuie să mergem pe punte”. Molly spuse totul pe un ton ușor amuzat și neserios. ”Vaporul ăsta nu se poate scufunda. Nu știu de ce e atâtă agitație. Vrei să te aștept aici, până trezești fetele?”. Carol rămase încruntat de la auzul faptului că vaporul s-ar fi lovit de ceva. Reuși să spună un ”Da” cu jumătate de gură, reintrând în camera întunecată. Închise uşa şi rămase două secunde în tăcere. ”Ce se întâmplă?” întrebă Iris din pat, prin întuneric. Carol nu răspunse imediat. Iris se ridică şi aprinse lumina de pe noptieră. ”Carol, ce se întâmplă?” Carol se uită în ochii verzi ai soției sale şi răspunse „Trebuie să ne îmbrăcăm şi să ne prezentăm pe punte. Se pare că vaporul a lovit ceva. Molly ne așteaptă pe hol”. Iris rămase puțin în tăcere. Carol ,care până acum se sprijinise de ușa camerei, porni în direcția pătuțului, cu scopul de a trezi fetița şi de a o îmbrăca. Iris porni spre uşa şi ieși afară. Carol putea auzi că vorbește cu Molly şi îi pune întrebări, la care femeia nu ştie să răspundă. Reintră după un minut două si se uită grav la Carol. Ținând fata în braţe ,Carol așteaptă o reacție din partea soției sale. ”E grav, Carol. Am întrebat un valet şi se pare că acel ceva ar fi un aisberg. Îmi fac griji, Carol”. Carol încercă să o calmeze şi îi dădu o haină. Carol așeză fata în braţele mamei şi se îmbracă cu un palton lung. Părăsiră cabina C-12 şi urcară pe scările elegante,spre punte.

            Ajunși pe punte, observară că aproape întreaga clasa I se afla deja aici. Carol îmbrățișa fata, știind regulamentul. Copii si femeile primele. Bărbații tineri, angajați White Star, desfăceau bărcile. Iris realiză gravitatea situației, în momentul în care câțiva ofițeri de bord se adunară şi începură să discute procedura. După câteva minute, în care câțiva oameni din primele rânduri îi întrerupseră de câteva ori, ofițerii atraseră atenția lumii pentru a-i informa despre ultimele evenimente

           „Doamnelor și Domnilor, mă numesc William Murdoch şi sunt ofițerul nr.1 al acestui vas. Din păcate, în jurul orei 11:30 p.m , vaporul a lovit un aisberg și pentru a  asigura siguranța dumneavoastră, am luat decizia să coborâm bărcile. Vom urma protocolul standard, și anume femeile și copii, primii. Încă nu avem informații concrete despre impactul și avariile survenite”. Mardoch fu întrerupt de un alt ofițer , care veni din mulțime și îi spuse ceva la ureche. Carol observă cum fața lui Mardoch devine palidă și își putu da seama că răspunsul său fusese ”Ești sigur?”. Ofițerul se îndepărtă iar Mardoch făcu un apel la calm. Iris, care discuta cu Molly , observă privirea lui Carol și întrerupse critica lui Molly adusă faptului ca cei de la companie nu asigurau o încălzire exterioara. ”Ce s-a întâmplat, Carol?” întrebă ea. Carol se întoarse spre ea. ”Promite-mi că orice s-ar întâmplă te întorci în Polonia. La mama. Promite-mi că te vei schimba şi că, orice ar fi, o iubești pe Amalia cât doua persoane! Promite-mi, auzi?!”. ”Nu se va întâmpla nimic, termini odată cu discursurile! Sunt sigură că e doar un exercițiu. Sau, dacă chiar s-a întâmplat ceva, o vor rezolva.Hai să mergem spre barcă ,ne învârtim un pic și venim înapoi” zise rapid Iris. Era îngrijorată. Carol era optimismul din cuplul lor.

            Bărcile fură dezvelite în jurul orei 1. Pasagerii fură urcați încet și calm, deși vaporul se scufunda rapid. În timp ce câteva doamne urcară plictisite în barca numărul 7 (prima barcă coborâtă), Molly se certa cu Iris. Molly vroia să urce în barca asta, dar Iris insista că nu era nevoie de asta. ”Nu te înțeleg Molly, sincer. De ce vrei să ne agităm atâta. E clar un exercițiu. Uită-te numa la ce viteză au oamenii ăștia. Se comportă precum nu ar știi ce fac. Deci , eu zic ca cel mai bine ar fi să ne întoarcem în cabine.” Molly se încruntă deodată. ”Auzi ,Iris, mi se pare mie, sau vaporul s-a înclinat un pic?”. Iris făcu o pauză , în care încerca să-și deie seama dacă e adevărat ce spune Molly. Uitându-se în jur, i se părea că vaporul are o anume înclinație, dar încă nu putea să recunoască asta “Ţi se pare, dragă. Am impresia că iarăși ai consumat mai mult cherry decât deobicei”. Molly îi zâmbi, deși se simțise jignită. Îl văzu pe căpitanul Smith, supraveghind îmbarcarea bărcilor şi se îndepărtă de Iris și Carol. Iris, văzând un pahar de cherry, lăsat de cineva pe marginea unei ferestre, se uită mai atent şi în secunda aceea, iluzia si naivitatea pieri. Lichidul era înclinat la dreapta. Se uită la Carol speriată si hotărâră să caute o barcă disponibilă. Iris se uită după Molly, care dispăru în mulțime şi se întrebă dacă să meargă să o caute sau nu. ”Vin imediat. Tu du-te şi vezi dacă sunt bărci libere. Trebuie să o găsesc pe Molly”. Carol rămase privind-o pe Iris cum se îndepărtează şi cum intră în mulțime şi dispare. Fata se răsuci un pic în brațele sale trezindu-l pe Carol la realitate. Se puse cuminte la coadă pentru barca cu numărul 11.

            Iris o văzu pe Molly pregătindu-se să intre în barca numărul 9, aflată la o distanță de câțiva metrii de locul unde Carol își aștepta rândul. Era putină ireală întreaga situație, Iris încă nereușind să asimileze că vaporul chiar suferise daune majore şi se scufundă. Se înghesui în femeile panicate de acolo și o trase pe Molly de rochie. Molly se pregătea să pășească în barcă și se întoarse să vadă cine o strigă. ”Molly, ce faci? Nu vii în barcă cu noi?”. Molly continuă să se urce în barca plină și se așeză „Contează cu ce barcă mergem?”. Iris se întoarse să-i facă semn lui Carol, dar unul din ofițeri o împinseră în barcă. Până să realizeze ce se întâmplase cu ea, simți cum barca coboară la comanda ofițerului. Molly începu să strige la bărbat :”Stai, mai este loc în barca asta!!!”. Bărbatul alese să o ignore pe Molly şi să continue procedura de coborâre. ”CAROOL! CARROOLL!!!” strigă disperată Iris uitându-se să vadă unde e acesta. Carol se aproprie de margine și fu șocat să vadă că Iris deja se afla într-o barcă care cobora. Înainte să apuce să spună ceva, Iris urlă:”Mi-o poți da pe Amalia?”. Se uită în jos și constată că deja barca coborâse deja destul de mult și singura șansă de reușită ar fi dacă ar cobora la puntea A și de a o pasa prin geamul promenadei. Se întoarse fără să zică nimic şi începu să fugă cu Amalia în brațe în casa scărilor și apoi coborî haotic scările. Ajunse pe promenada pustie şi în secunda aceea, Iris striga în sus „Carrooll??? Unde ești?”. Iris nu înțelegea unde dispăruse soțul ei cu fetița. Când se uită în fața sa, spre geamul promenadei, nu apucă să spună decât un „Ah” şi o prinse pe Amalia. Carol îi zâmbise mândru în timp ce ea își sărută copilul. Barca plină cobora rapid și Carol rămase pe promenadă, strigând „Te iubesc”.    

            Barca depăși nivelul ferestrei și Iris îşi alinta fetița. ”Va mai găsi şi Carol o barcă, nu?”întrebă ea ,cu putină disperare în voce, pe Molly. Molly o luă de mână. ”Totul va fi bine, sunt sigură de asta” și zâmbi. Abia acum ,puteau vedea amândouă ,unghiul puțin straniu la care ajunse vaporul.

            Carol rămase pentru câteva secunde gândindu-se la următoarea sa mișcarea. Se auzeau niște țipete pe puntea bărcilor şi se uită la ceas. Deja se făcuse 1:30 a.m. Era puțin frig afară dar nu mai conta asta. Amalia şi Iris erau tefere pe o barcă. Acum tot ce trebuia să se asigure el, era ca își va lua actele din cameră şi că  se va prezenta în căutarea unei bărci. Nu era hotărât dacă să meargă după acte sau nu. ”Mai bine merg după ele. Şi să-i duc și ursulețul Amaliei. Îi voi face o fericire” își spuse, zâmbindu-și. În timp ce Carol înainta pe coridorul strălucit, spre cabina sa, pe punte o stare haotică se dezlănțui. Ultimele bărci erau pline peste măsură şi odată cu scufundarea bruscă şi violentă a  părții anterioare a vaporului, panica începuse să pună stăpânire.

            În momentul în care Iris observă ultimele bărci atingând nivelul apei, ştia că pe una din ele se afla şi Carol şi o strânse pe Amalia în brațe. ”Mâine vom fi toți trei împreună din nou” șopti ea copilei.

            Carol reuși să ajungă din nou pe punte, dar observă rapid absența bărcilor. Se uită în dreapta și stânga, încercând să vadă dacă nu cumva este o barcă la capete punții. Făcu câțiva pași într-o direcție, și auzi că pe partea opusă a punții, că formația începu să cânte o melodia tristă. Nu putea acum să-și amintească de cine e scrisă. Fugi, cu un ursuleț în mână, până la capătul anterior al punții. Aici, o imagine incredibilă se desfășura în fața ochilor săi. Apa oceanului ajunsese până la puntea C ,unde câțiva oameni strigau. Apa pătrundea cabinele ofițerilor aflate aici. Rămase acolo uitându-se cu oroare ,cum vaporul se înclină și mai mult și cum bărcile, cu iubita lui Amalie, se îndepărtează. Se așeză pe o bancă ,întâmplător, pe banca pe care stătuse Iris în urma cu câteva zile, și se uită la ursuleț. Un zgomot se auzi, și niște artificii explodară. Apa scotea un zgomot, în timp ce camere, coridoare poate, erau invadate de ea. Carol se uită în direcția petelor albe de pe ocean, în direcția bărcilor și nu observă ca apa ajunse la picioarele sale. Nu observă ca formația de muzică clasică se oprise de cântat. Nu observă că ființe umane strigă de disperare și undeva la fund,  farfurii se sparg. Tragedia era incredibilă.

            Iris se uita cu ochii în lacrimi la vaporul „ce nu se poate scufunda”. Barca rămase în tăcere. Câteva femei plângeau și zgomotul nopții era întrerupt de  strigătele oamenilor de la bord şi farfuriile spărgându-se. Unghiul pe care acesta îl căpătase, devenise incredibil. Iris o strânse pe Amalia la piept și, realizând situația în care se afla, îi șopti „Într-o zi, vei afla cine a fost Carol şi… vei afla ca întodeauna poate fi mai rău”.

                     

O Zi – Partea a VII-A


Undeva în Santa Monica, SUA,ora 8.56 p.m

los-angeles-night-life-nightlife-image-1001

 

Clubul “Definitive“ se află la intersecția bulevardului Broadway și 7 Avenue. Era cunoscut ca un club pretențios. Aperitivele servite erau transportate din Egipt, iar pielea canapelelor era extrem de rară. Zona VIP  era foarte des vizitată de Paris Hilton si alte celebrități. Zona de dans era formată dintr-un triunghi enorm, limitată la drepta de un bar imens. La etajul superior se aflau lojele rezervate, foarte frecventate de sportivi, actori și cântăreți proaspăt ieșiți din diverse centre de dezintoxicare. Localul căpătase faimă în 2007, când ceva model celebru venise aici și fusese fotografiat trăgând pe nas cocaină. De atunci era supravegheat de poliția din LA, dar continua să fie un loc vizitat de celebrități și copii „de bani gata”. În fața clubului se afla o coadă imensă, ce se întindea până la capătul străzii. Femeile, îmbrăcate în rochii cât mai scurte și bărbații, majoritatea în pantaloni lejeri și cămăși, stăteau și așteptau cuminți. Posterul, proaspăt scos la imprimantă, o arăta pe Jessica Lewis zâmbind provocator, îmbrăcată într-o rochie roșie, scurtă, călare pe un dansator .Poza era relativ veche, dar nu mai conta. Titlul prezenta cu litere strălucitoare:

JESSICA LEWIS REVINE

ÎN  ACEASTĂ  SEARĂ ÎN CLUBUL „DEFINITIVE”.

STOC LIMITAT DE BILETE

Limuzinele veneau continuu și tot felul de oameni, unul mai frumos și mai cochet decât celălalt, coborau din ele. Fotografii, avizi după următoarea știre şi următorul scandal, fotografiau și urlau diverse nume, sperând că măcar cineva îi va înjura sau le va zâmbi. Dintr-o limuzina neagră, coborî seducător, cunoscutul cântăreț John Mayer de mână cu  Jennifer Aniston. Din următoarea limuzina coborî legenda rock-ului, John Lydon, component al trupei „Sex Pistol”. Când ajunse o mașină albă, un SUV imens și coborî actrița Lindsay Lohan, întreaga adunătură de fotografi, reporteri și jurnaliști o luară la goană spre ea, toți încercând să o fotografieze şi să o captureze. Îmbrăcată într-o rochie neagră, care lăsa să i se vadă sutienul, înjura frenetic fotografii care se împingeau. Toate aceste scene fură analizate de o anume Mary Grey. Era una din acele fete de bani gata ce era pentru prima dată într-un club. Era surprinsă de multitudinea de celebrități. Cu țigara în mână, la doar 16 ani, stătea la o masă aflată sub o loja, împreună cu bodyguard-ul ei. Era fiica unui mare om de afaceri din New York, aflat acum în Tokyo. Văzând-o pe Lindsay,  fata se apropie de ea, încercând să fie și ea fotografiată alături de „una din cele mai decăzute vedete” ale Hollywood-ului. Toată lumea aștepta apariția Jessicai Lewis,o influență majoră asupra muzicii pop și un fenomen . Mary se împiedică, încercând să o identifice pe Jessica în mulțimea din club, și căzu pe Lindsay care tocmai vroia să urce scările spre secțiunea VIP. Lindsay se încruntă și se întoarse să vadă cine avusese tupeul să o atingă. „Ce dracu vrei?” întrebă ea arțăgoasă spre fata aflată în spatele ei, machiată prea strident. „Îmi cer scuze. Vroiam doar să o vad pe Jessica. Tu eşti Lindsay, nu? Sunt cea mai înrăită fană a ta!”, spuse Mary pe nerăsuflate, uitându-se cu ochii mari la această ființă superioară din fața ei. Lindsay, cu părul puțin vâlvoi după scena din fața clubului, își șterse blana de ceva inexistent și se strâmbă la Mary continuându-și urcarea. Mary se uită la ea urcând și adaugă pe sub buze „Vacă!” și merse la masa ei.

            Undeva în spatele barului, între cei de la machiaj și coregrafie, se afla o  Jessica care arătă extrem de diferit față de dimineața acestei zile. Părul întins. Fața fardată excepțional. Zâmbetul pregătit. Era îmbrăcată într-o pereche de pantaloni mulați  şi un top roz. Era pregătită. Părul, de un blond strălucitor, era aranjat de Victoria, una dintre persoanele angajate special pentru asta. Jessica avea emoții. Făcuse asta de zeci de ori, dar avea emoții. Trecuseră vreo 2 ani de când nu mai dansase într-un  club. „Sper că va ieși bine, gândi ea, că altcumva toate astea vor dispărea”. Deși avea emoții ,era neobișnuit de calmă și, într-un  mod ciudat, plină de viață. Amestecul de sentimente o înfricoșau. Băuse patru Redbull-uri. Dar tot nu avea vitaminele ei. O voce răsună în boxele clubului, cam în aceeași secundă când Victoria îi puse microfonul Jessicăi. Dansul va fi ușor. Mimarea melodiei va fi ușoară. Dar va putea să intre „In the zone”? Să simtă melodia și să o poată exprima natural?

„Doamnelor şi domnilor, bine ați venit în clubul „Definitive”, cel mai mișto club din întregul Los Angeles. Sunteți pregătiți pentru invitata noastră specială?” Din întregul club se auzi un „Daaa” îndelung. „Doamnelor și domnilor, fenomenala… senzaționala… incredibila… JESSICA LEWIS!!!”

            Muzica începu. Lumea începu să strige și să o  aplaude. Jessica intră pe ritmurile melodiei, mimând versurile. Melodia urla la un volum maxim.  Lumea era într-o stare de euforie. Jessica Lewis se mișca seducător pe melodia cu ușoare tente RnB. Dansatorii, în număr de șase, urmau coregrafia într-un ritm incredibil. Jessica ținea pasul cu greu. Coregraful,ce stătea în spatele barului, se luă de cap când văzu că Jessica aproape căzuse. Fanii continuau să strige. Aparatele foto înregistrau și capturau fiecare moment al melodiei și al coregrafiei. Toți ochii erau pe Jessica. „You’re just magic…”, mima Jessica, încercând să zâmbească. Melodia era aproape gata. Dar mai urmau încă cinci. Spre sfârșitul coregrafiei, dansatorii o ridicară și formară o piramidă. Lumea era în extaz. Totul era bine. Lumea aplauda și urla numele cântăreței. Lindsay stătea în picioare și aplauda. Mary,  aflată undeva în față, striga obsesiv numele cântăreței. Începu cea de-a doua melodie. Conform coregrafiei, Jessica trebuia să-și dea jos topul și sa rămână în sutienul de culoare mov. Când începu melodia, Jessica realiză că fermoarul  se blocase. Începu să tremure. Picioarele, apoi mâinile. Urla nervoasă că nu poate deschide fermoarul. Coregraful, evident îngrijorat, o împinse așa, în același costum, înapoi pe scena. Jessica nu reuși să țină pașii aproape deloc. Alunecă și aproape căzu. Un dansator o prinse și ,astfel, făcuseră ca totul să pară un fragment din coregrafie. Pe la mijlocul melodiei, Jessica realiză că totul era un dezastru. Nu mai era acea Jessica. Nu mai era fenomenul. Văzu acest lucru în ochii fanilor care, deși o sprijineau urlând și aplaudând nu erau impresionați. Așteptau mai mult din partea ei? Când se termină melodia, Jessica urma să se schimbe din nou. Dansatorii aveau o secvență singuri, deci avea timp sa fugă în baie. Încuie ușa. Începu să plângă haotic. Nu mai merita efortul. Nu mai merita munca. Mâine va fi batjocorită de bloggeri și reporteri. Va fi criticată de alți cântăreți. Când se uită în oglindă realiză ceva. În spatele ei se afla un geam. În momentul când îi veni în minte planul, cineva bătu la ușă. „Jessica ,hai odată, că trebuie să te schimbi”, spuse coregraful. „Imediat”, spuse Jessica, care continua să se holbeze la geam. Era deschis. Era destul de cald afară. Se aflau la parter. Fără să realizeze ce face, se urcă pe pervaz și sări. Căzu în genunchi, lovindu-se. Scăpase? Începu să fugă pe bulevard desculță. Pantofii fuseseră aruncați. Coregraful bătea în continuare enervat la ușă. Jessica alerga, știind unde vrea să meargă. Mâinile ii tremurau . Nu mai rezista. Avea nevoie de ele. Ele reprezentau singurele lucruri ce o făceau să se simtă bine. Ele reprezentau acele lucruri ce o făceau să uite de presiunile ce o înconjurau. Nu-i mai păsa nici de coregraf, nici de oamenii ce plătiseră să o vadă. Nici de mama sa. Nici de faptul că putea fi recunoscută pe stradă. Nu avea nimic la ea. Nici un ban.Realiza asta abia acuma. Era Jessica Lewis și nu avea bani la ea. Nu avea bani de vitamine.

         Se opri, neștiind ce să facă. Se așeză pe trotuar și rămase acolo plângând, realizând ce greșeală făcuse. Ce stupid arăta acolo, o fată de 22 de ani pe marginea trotuarului bulevardului Broadway plângând. O mașină o claxonă. O femeie mulatră trecu pe lângă ea, cu niște tocuri scumpe. Se uită o secundă la ea. Pentru moment ,Jessica spera că nu o recunoscu. Dar femeia se opri, se încruntă și își scose telefonul mobil. Câteva zgomote de fotografiere se auziseră. Doua mașini se opriră la semafor. Niciuna nu observase fata ce stătea pe marginea trotuarului. Jessica își puse capul în mâini și simți că se învârte lumea cu ea. Când deschise ochii, realiză cu stupoare că în jurul ei se aflau deja cinci oameni care filmau sau fotografiau. Era neobișnuit de liniște. Nimeni nu spunea nimic. Toți filmau. Acele poze, cu  o cunoscută vedetă, cu parul răvășit de la fugă, îmbrăcată pentru spectacol, desculță și cu rimelul scurs de la plâns, va apărea pe coperțile câtorva sute de reviste și ziare în următoarele zile. Jessica se ridică și o lovi pe mulatră, dând-o la o parte. Începu să plângă în mersul ei și fără să realizeze asta, începu să alerge. Ajunse aproape lângă o plajă. Probabil că Perry aflase deja totul. Probabil că în secunda asta se urcă în mașină și pornește în trombă în salvarea ei. NU. Nu avea nevoie să fie salvată. Nu avea nevoie de nimeni. Jessica se așeză pe plaja și reîncepu să plângă în  hohote. Ce putea face acum? Nu se putea întoarce. Pe toate străzile din jur apărură câteva mașini. Din ele coborâră grăbiţi vreo zece barbaţi, fiecare cu un aparat de fotografiat. Jessica, neștiind ce urma să se întample, închise ochii pentru câteva secunde, stând acolo pe nisipul cald al Californiei. Întotdeauna era surprinsă de finețea nisipului. Briza îi flutură părul blond. Se imagina singură pe plajă, în timpul zilei. Se imagina o anonimă precum toţi, o persoană oarecare. Deodată totul se schimbă. Se auziră paşi în spatele ei şi când se întoarse, fusese orbită de cateva zeci de lumini şi urlete. Nu vedea ce se întâmplă. Nu realiza ce se întâmplă. Se ridică şi începu să fugă orbită. Nu intelegea ce se întamplase. Spera că se îndreaptă spre ocean, spre violenţa valurilor. La un moment dat, își recăpătă vederea. Nu realiză pe moment unde se află. Tăbliţa aflată la intersecţia 1st. Avenue cu Bulervardul Broadway o lămuri. Simţi că fotografii erau în spatele ei. Văzu un magazin vis-a-vis. Putea merge acolo. Se putea ascunde şi îl putea suna de-acolo pe Perry  să-i spună că nu mai vrea asta. Nu mai vrea atenţia pe care cândva o iubise, care poate, chiar mai devreme, în această zi superbă din LA, o iubise. Nu mai vroia să cânte. Vroia să se mute, poate, într-o casa în Italia, undeva pe coasta. Sau într-un sat irlandez. Brusc şi fugind, traversă.

          Momentul fu filmat de 3 camere de filmare și doua aparate Sony de fotografiat. Acele imagini și filmulețe vor ajunge în următoarea oră pe mâna jurnaliștilor de la CNN ,care raportau accidentul. Cei de la x17 raportau zvonurile și încercau să-și crească popularitatea pe seama nefericitului eveniment. Dar acum, aici, Jessica traversa. O mașină puse frână și se auzi un zgomot. O fată căzu la câțiva metri de mașină. Fotografii începură să alerge și mai tare când văzură scena. O femeie coborî din mașină și căscă ochii de mirare și oroare. Cerul era înnorat. Sau așa i se părea? Nu văzu chipurile oamenilor din jurul ei. Doar blițuri și lumini. Închise ochii .Se auzeau voci difuze. Cineva sunase la 911. O sirenă se auzea. Jessica, aflată pe cimentul rece, încerca să deschidă ochii, dar nu mai reușea. Nu mai auzi nimic. O liniște sinistră. Deodată, doar valurile se auzeau. Simți nisipul fin sub degetele de la picioare. Totul se lumină. O lumină albă. Apoi o priveliște superbă .Marea lovea stâncile violent. Se afla pe o insulă stâncoasă,într-o lume ciudată. Cerul era de un albastru pur. Acum, aici, nu mai era Jessica. Era doar ea. O simplă și anonimă, ea.

 

Varșovia, Polonia, anul 1940 ora 9:21 p.m

warsaw-ghetto2

 

Liniștea se lăsase peste strada Niska. Apartamentul răvășit al familiei Lewis stătea așteptându-și destinul. Peste 2 ani, în această locuință, va locui o familie de germani.  Iar peste 4 ani, acest apartament, împreună cu majoritatea orașului, va fi redus la nivelul unor rămășițe. Dar acum, astăzi, în această zi din primăvara anului 1940, acest apartament era locuit de o familie de evrei ,familia Lewis, care fusese răvășită. Otto urca scările știind ce urma să vadă. Poveștile erau peste tot. Casele, locuințele evreilor, erau declarate și se știa unde locuiau. Se făceau multe razii. Ușa era deschisă larg. Oglinda, aflată pe perete, era spartă. Cuierul aruncat pe jos. Masa aruncată de-o parte și farfuriile sparte. Patul răvășit, hainele rupte. Tablourile sparte și câteva portrete călcate. Ridică un scaun și se așeză fără nici o expresie pe față. Ce urma să facă acum? Ridică cuierul. Puse masa la loc. Închise ușa dulapului. Strânse cu mătura aruncată pe jos, resturile de farfurii. Nu putea fi mai rău de atât.  Trebuia să accepte situația cum era și să treacă peste. Nu avea cui să se plângă. Spera doar că Olga și Amalia au scăpat. Spera ca ele să nu fi fost arestate sau chiar executate. Auzise și el, precum mulți evrei din oraș ,de execuțiile ce aveau loc. Spera din tot sufletul că totul va fi bine. Era neașteptat. Începuse să plângă în hohote. Probabil erau moarte undeva. Căzu în genunchi ,cu putere, pe covorul jerpelit, moștenit de la mătușa Sarah. Rămase acolo pentru un timp nedefinit. Rămase acolo singur ,cu neliniștea și casa răvășită. Nu înțelegea. Nu putea analiza și înțelege ura. Închise ochii, gândindu-se la zilele însorite din Lodz, unde liniștea parcurilor și frumusețea străzilor, te lăsau să te pierzi cu totul. Unde nimeni nu purta nici o banderolă. Unde, poate, nimeni nu era nefericit. Încetase. Încetase să mai viseze. Se ridică și își șterse pantalonii de praf. Trebuia să fie puternic. Trebuia să accepte situația și să spere că au reușit să fugă pe străzi.

            Undeva ,la un colț, o femeie stătea și urmărea complexul de locuințe. Au plecat? Mai erau soldații acolo? Milioane de întrebări îi invadau mintea. În spatele ei, o fată de doar 18 ani, încerca din răsputeri să-și țină lacrimile în frâu. Încerca să alunge teama de necunoscut, teama de nesiguranță și încerca să rămână calmă. Era liniște. Nici una nu spunea nimic. Dar ambele se gândeau același lucru, la același om: Otto. Brusc, din clădirea de cărămizi închise la culoare, cineva deschise o fereastră. Un bărbat de vârstă mijlocie deschise o fereastră, undeva la etajul trei, apartamentul nouă. Olga  realiză că era Otto. Începu să râdă de fericire și să-și îmbrățișeze mama ,care era șocată de visul devenit realitate. Otto trăia. Fugiseră amândouă spre bloc, intrară şi urcară scările grăbite. Când ajunseră la etajul trei, se întrebară daca nu cumva li s-a părut ca era Otto. Dacă era un soldat, de la departamentul de bunuri evreiești? Se apropriară de uşa larg deschisă şi văzură haosul din casa. Undeva în bucătărie, cineva ridica niste scaune.

            Otto încerca să facă curat. Încerca să mențină totul la limite normale. Încerca să readucă iluzia. I se păru că vede pe cineva în pragul ușii și se uita mai atent. Cineva se ascundea după ușa. Inima îi tresări la gândul că soldații s-au întors. Luă un  picior de la un scaun rupt și încet, se aproprie de ușă. Inima îi sărea din piept. ”Cine e acolo?”, întrebă el cu vocea tremurândă. Atunci se petrecu unul din miracolele acelei zile. În fața ușii, păși Amalia, cu Olga în spatele ei. Amalia îi zâmbi soțului ei. Părul brunet îi era prins într-un coc făcut în grabă. Era îmbrăcată în două pulovere ,ce probabil nu încăpuseră în valiză. Olga, cu sacul făcut din cearceaf, sări și-l îmbrățișă pe tatăl său vitreg. Amalia începu să plângă de fericire și se îmbrățișară. Rămaseră așa un timp. În jurul lor, era haos. În jurul lor, lumea se ducea spre una dintre cele mai întunecate perioade. Chiar în secunda asta, în timp ce ei se îmbrățișau și respirau la unison, Adolf Hitler stătea undeva în Germania, la un birou, și discuta cu Himmler. Era incredibilă legătura. Era incredibilă respirația. Se hotărau asupra unei decizii ce va influența omenirea. Dar, acum,acolo pe strada Niska, era liniște. O familie încerca să readucă casa, la ceea ce fusese înainte. Nu prea reușea. Varșovia era în paragină. Străzile erau pline de moloz și oameni nesiguri de viitorul lor. Dar ei trei erau uniți și asta, asta era tot ce conta.

 

Undeva pe un vapor,1912,ora 10.01 p.m

1st Class Reception Room - D Deck

 

          Ceasul de pe peretele scărilor arăta ora 10:01. Un zgomot metalic se auzi în secunda când se făcuse 10:01 fix. Era uimitoare această tehnologie. Era uimitoare ideea că un ceas poate indica exact momentul din viața cuiva. Un minut, o secundă, o oră. Carol ajunse la o teorie interesantă în urma cu câteva săptămâni. Viața nostră este veșnic pusă sub presiunea timpului. E o oră. E timpul pentru ceai, pentru culcat, pentru cină. Cândva oamenii erau liberi… nu se aflau sub astfel de presiuni. Nu conta cât e ceasul. În momentul de față, o vedea pe Amalia. O vedea stând în patul mic, învelită cu pătura cu ursuleți. O vedea dormind liniștită, navigând prin oceane de speranțe și vise, zburând peste nori și alergând printr-o lume a posibilităților. Bandajul de pe fruntea ei îl bântuia. Inocența ei era furată de prezența acestui bandaj. Stătea acolo ca o mărturie adusă greșelii sale. Ca o dovadă a neglijenței sale. Închise ochii și se ridică. Stătuse pe scaunul pe care cu câteva ore înainte analiza legătura dintr-un material și o persoană. Realiza acum ce putină activitate avea în viața lui. Monotonia îl sufoca, dar, deși asta devenea din ce în ce  mai evident, el se simțea confortabil aici. Puse scaunul la locul lui de odihnă și păși afară din mica încăpere. Apăsa clanța să închidă ușa şi realiză că în spatele lui, Iris îi spunea cameristei la ce ora să-i trezească. „La 9:30 fix vreau să fiu trezită, ai auzit? Dacă mă trezești cu un minut mai devreme sau mai târziu, voi face o reclamație!” Femeia se înroși și răspunse precum era așteptat să o facă: „Da, doamnă.” Femeia ieși din camera ,simțindu-se puțin umilită de tratament, dar capabilă să accepte ce primise. Iris se uita la umila servitoare și se întoarse spre Carol, în timp ce femeia închidea ușa. ”Să vezi că va uita, țăranca. ”Carol se uită în ochii verzi ai femeii  și o întreba ”De ce trebuie să fi așa? De ce vorbești așa cu biata fată?” Iris se uită ușor enervată la el, și se întoarse spre toaleta ei, începând să-și desfacă părul. „Cum de ce, Carol? Nu e asta slujba ei? Nu pentru asta e plătită din banii mei?”. ”Banii tăi? Cum adică banii tăi? Ai  impresia că ai făcut ceva ca să meriți banii aceia?”răspunse dur Carol. Iris care, evident nu se aștepta la răspunsul acesta , se întoarse de la oglindă și se aproprie de Carol. „Îmi pare rău, dragule. Știi la ce m-am referit. Îmi cer scuze.” Carol își trase mâna, pe care Iris i-o luase, și părăsi cabina. Iris strigă după el, fals. Nu mai avea chef de toanele lui. Nu înțelegea ce problemă are. Nu se schimbase cu nimic în ultimii ani. Tot Iris era, nu? Era adevărat că se îmbogățiseră mult, dar nu credea că banii o schimbaseră într-un fel sau altul. Poate doar un pic. Se așeză din nou pe scaunul măsuței de toaleta. Se uită la ea însăși, încercând să-și imagineze ce puteau alții crede despre ea. Ochii verzi erau accentuați de rochie. Părul ii stătea acum lăsat pe umeri. Se ridică brusc și ieși din cabină.

            Carol stătea pe o canapea din casa scărilor. Mai erau și la această oră târzie, unii oameni prin vapor, care nu dormeau. Molly Brown mai rămase în restaurant pentru un pahar de Cherry .Alți pasageri se plimbau pe Promenada Clasei I, admirând liniștea nopții. Dar ei, cuplul puternic Carol-Iris, se hotărâră să meargă la culcare. Vroiau să fie lângă Amalia. Dar acum Carol stătea pe o canapea de culoare roșu-închis din casa scării. Încă era impresionat de culoarea lemnului lăcuit. De linoleum deschis la culoare, cu romburi maronii. De pereții albi pe care, din când în când, ședea mândru cate un mini-candelabru sau niște tablouri cu Londra și New York. Se auziră niște tocuri și se gândi că poate fi Iris. O aștepta să vină. Vroia să se împace. Nu erau neapărat certați, dar trebuia să rezolve cumva problema. Se uita în mod stupid așteptând cu lașitate venirea ei. Doar ea trebuia să-și ceară scuze, nu?

             Iris păși rapid pe tocurile elegante. Se grăbea să revină în cabina împreuna cu Carol, pentru că fetița era singură în cameră. Mai mult, îi era teamă că fetița  se va  trezi și va porni din nou prin vapor. Îi era frică că va fi și ea acuzată de neglijență. Iris nu vroia să fie considerată o mama rea. Asta era problema cea mai mare a lui Iris. Tot timpul o interesa ce credeau alții despre ea, despre imaginea ei, aparent ideală, perfectă. Îl întâlni pe Carol. Îl văzu stând pe canapeaua roșie. „Putem merge, te rog, în cameră, să ne culcăm? Vorbim mâine. Sunt mult prea obosită acum, pentru o discuție. Îmi pare rău că am spus ce am spus. Nu vroiam să sune așa. În ultimul timp nu știu ce am. Te rog, vii?” Carol se uită la ea, apoi se uită la podea. „Bine. Mergem în cabină. Ne vom culca. Dar mâine? Mâine vom fii un de cuplu perfect și gata?”. Iris nu răspunse. Rămaseră în tăcere câteva secunde. ”Bănuiesc că da. Hai să mergem.” Încheie Carol liniștea. Iris îl lua de mână. Părăsiră canapeaua. El nu mai putea să se certe și ea nu mai avea cum să se apare. Soarta era inevitabilă. Viitorul lor în cuplu, era nesigur. Dar azi, acum… în această seară minunată de 10 aprilie 1912 , ei erau împreună. Distanța între sufletele lor era  mare, dar erau uniți pe veșnicie. Problemele lor erau precum florile sălbatice într-o peluză. Inevitabile.

            Văzând acest cuplu mergând pe coridorul alb, cu un covor roșu minunat, elegant și incredibil de curat, nu puteai să nu te întrebi cum rezistă? Defapt,  probabil că deveneai invidios. Uitându-te la ei, la acest bărbat înalt, care își sărută soția, vroiai să atingi și tu perfecțiunea. Dar iluzia avea unele crăpături, care, dacă te uitai mai bine, erau evidente. Molly nu le observă la început. Nimeni nu le-a văzut. Carol deschise ușa cabinei și Iris intră, urmată de el. O ora mai târziu erau amândoi în pat, îmbrățișându-se și acceptându-și unui altuia defectele. Era neobișnuit de bine. Era neobișnuit de calm. Era, calmul dinaintea unei furtuni bruște și violente.

                                        Sfârșit Partea a VII-a

O Zi – Partea a VI-a


Los Angeles,2009,ora 6.00 p.m

 

hair-and-makeup

          

         Norii începură să-și facă apariția. Los Angeles, cunoscut pentru cerul de un albastru imaculat, părea de nerecunoscut. Norii negri proveniţi dintr-un loc îndepărtat din Pacific aduceau totodată o uşoară teamă şi anxietate. Locuitorii oraşului, majoritatea blocaţi pe autostrăzi, în traficul de dupa-amiază, nu remarcau norii. Erau prea ocupaţi cu încercarea de a depăşi pe cineva, cu discuţii fără sfârşit la noul Blackberry  sau cu încercarea, parcă inutilă, de a găsi ceva interesant la radio. Mary Smith se afla în Mercedes-ul gri aflat undeva în aglomeraţia de maşini de pe San Diego Freeway. Se chinuia să schimbe postul. Stricase Mickey, fiul ei de 7 ani, butonul ăla nenorocit. Rămase pe ceva post de dance. Ea nu era fană a niciunui gen de muzică, dar era la curent cu lumea showbusiness-ului. Lucra ca asistentă la secţia de primiri urgenţe, la spitalul Los Angeles Memorial. Ducea o viaţă bună. Era stresată, dar când ajungea acasă, undeva langa Manhattan Beach, totul parcă dispărea. Pacienții cu multe probleme, asistente noi, nepricepute, chirurgi ambiţioşi şi câteodată enervanți, spital  plin… Toate acestea o stresau. Dar acum se afla pe autostrada şi se grăbea să ajungă acasă, să apuce să facă ceva de mâncare pentru cel mic. La radio, vocea unei personalități cunoscute [„Oare cum îl cheamă”?] apăru: ”Am revenit după publicitate aici pe 120 fm. Eşti pe Radio X şi acum imediat urmează o melodie cunoscută a Jessicai Lewis, iar după aceea vom vorbi chiar cu dânsa şi se pare ca ne-a pregătit o surpriză. Aşa că rămâneţi pe post. Revenim imediat”. Urma o reclamă a unei beri cunoscute. Mary nu fusese atentă la tot ce spusese tipul de la radio [un imbecil aproape o lovise încercând să treacă pe banda din stânga],  dar atenţia îi fu atrasă de  cântăreaţa care urma să dezvaluie o surpriză. Traficul înainta încet. Mary scoase Blackberry-ul din buzunarul uniformei de asistentă şi intră pe site-ul oficial al cântăreței. Nu mai fusese updatat de câteva luni. Ce putea fi? Melodia se termina după aproape trei minute jumătate de tortură. Mary ridică volumul radioului. ”Am revenit aici pe Radio X şi tocmai am ascultat o melodie de Grammy după părerea mea, ”Magic”, a Jessicai Lewis. O avem acum pe Jessica le telefon. Ne auzi Jessica?” o voce de fată se auzi şi Mary realiză că vocea Jessicai era diferită la telefon. ”Da, te aud.” .”Ce mai faci tu, Jessica? Nu am mai auzit nimic despre tine de-o vreme.” .”Da, răspunse Jessica, mi-am luat un pic de concediu [începu să râdă, puţin aiurea] şi acum m-am gandit să fac un lucru bun pentru fanii mei roiali, pardon loiali [începu din nou să râdă]”. ”Văd, Jessica, că esti bine dispusă. E un lucru bun. Şi spune-ne care este vestea. Așteptăm toţi cu nerăbdare.” .”Păi am zis să fac ceva special pentru fani. Aşa că am organizat împreună cu echipa mea, un mini-turneu în câteva oraşe, ce va avea loc în  diferite cluburi.” Mary îşi dădu seama că aşa numita artistă citea de pe o foaie chestia cu turneul. ”Oare cum e ea acasă? Imaginea ei e o iluzie, clar, dar oare cum e acasă, în trafic, sau în bucătărie când pregăteşte ceva pentru cățeii ei?” se întrebă Mary. Tipul de la radio o mai întrebase ceva pe Jessica, dar Mary nu auzi. ”Da. Concertul va fi la ora 18 în seara aceasta, în clubul „Difinitive” din Malibu. Biletele sunt în număr limitat aşa că grabiţi-va” ,încheie Jessica. ”Mulțumim Jessica. Acesta a fost Jessica Lewis, doamnelor şi domnilor, exclusiv pentru Radio X! Cred că şi eu îmi voi cumpăra un bilet. Tu ce zici Joe, îţi iei unul? ”Joe, suspecta Mary, era fie cel de la trafic, cel de la ştiri sau de la alt departament. Închise radioul şi încerca să-şi amintească o reţetă super pentru o lasagna. Drumul, autostrada, deşi plină de maşini, părea infinita. Maşinile se mişcau încet.

            Undeva,într-o casa în Beverlly Hills, cunoscuta artistă Jessica Lewis, înconjurată de echipa de încredere condusa de Perry, reangajat  de casa de discuri după incidentul de dimineață, închidea telefonul. Jessica ura prezența lui. Simțea că pierde controlul asupra vieții, asupra celebrității şi asupra deciziilor. Dar trecea peste asta. Îngropa undeva adânc sentimentul de izolare şi neputință. ”A mers bine ,Jessica! Urmează reportajul cu E! Entertaiment şi începem pregătirile. Trebuie să fim la club pe la șapte, înainte de intrarea oamenilor. Show-ul începe la opt fix. Precum ştii, vei cânta opt melodii, în timpul celei de-a patra te vei schimba în costumul auriu. Ai înțeles?” Jessica,care acum avea părul proaspăt spălat, arăta angelic. Roșeața din ochi abia se vedea. Nu-i mai tremurau picioarele. Luase un calmant de la Lucy, asistenta ei. Mai bine spus, îl furase din geanta ei, dar ce mai conta? Ea dădu din cap ușor absentă. ”Deci acum facem chestia pentru cine?”.”Pentru E! .Fii atentă, sa nu spui prostii pe post!”Jessica dădu din cap şi se scuză. Urcă scările casei şi trecu pe lângă discurile de aur, platină și argint cu capul la pământ. Vroia să doarmă. Nu înțelegea de ce era așa obosită. Probabil de la calmant. Ajunse în baia deosebit de mare, se spală pe față cu apa rece și se sprijini de cadă. Mai un pic şi va putea dormi. Mai un pic şi totul va dispărea. După show,  va face ea cumva rost de medicamente și va reuși să revină la normal. Sau va rămâne veșnic tristă şi măcinata de diverse întrebări. În aceste momente, când Perry era în cameră vorbind cu femeia de la E! , tindea spre medicamente. Se uită pentru ultima oara în oglindă. Părul, de un blond argintiu, îi stătea perfect. Zâmbi şi ieși din baie. Femeia de la E! se lumină la față când o văzu şi repede îi spuse la cameraman să filmeze. După interviul în care spusese același lucru ca în cel de la radio, femeia plecă şi Jessica merse în dormitor, la toaleta ei împrăștiată împreuna cu Lucy și fetele de la machiaj şi păr. Acum începea să ia naștere Jessica de pe coperțile revistelor, cea care vindea enorm de mult, cea care era perfectă.  Acum, aici, în încăperea din vila aflată în Beverlly Hills, Jessica lua o decizie. După mini-turneu se va retrage. Sau cel putin va lua o pauză de câțiva ani. Viața ei părea perfectă. Dar avea nevoie de ceva. Îi lipsea ceva şi acum realiza ce anume. Un copil. Un soţ. O familie. În momentul când le va avea pe astea atunci va fi ea. Atunci va fi totul perfect. Atunci totul va fi ca în una din reclamele luminoase din Time Square ale companiei Kodak. Era eronată ideea. Perfecțiunea nu există. Dar Jessica se hotarâse să trăiasca în negare. Nu mai conta nimic. Să treacă peste turneu şi va pleca din acesta lume. Dar înainte de toate astea îi vor trebui vitaminele.

Varșovia, Polonia,1940, 6.30 p.m

 

door-1

         Lapovița continua să cadă. Doamna Helna, cu părul viu-roşcat stătea în faţa blocului de apartamente, uitându-se spre multitudinea de geamuri. Va trebui să meargă să le avertizeze. Trebuia să facă asta. Ea se născuse în Germania şi, deși ura asta, soțul ei era nazist. Era obsedat cu ideile lui Hitler și ura evreii. Ea nu era întrutotul de acord cu principiile partidului. Nu era de acord deloc cu prevederile în legătură cu rolul femeilor în societatea nazista. Conform prevederilor, femeia nu avea alt rol decât acela de a sta acasă și de a crește copii. Femeilor nu le erau acceptate bursele la diverse universități și, în momentul când în 1938, doamna Helna pierduse o bursă în economie ,la universitatea din Berlin, devenise cu totul opusă partidului. Cu greu fusese angajată la secţia de poliţie din Varşovia, dar măcar acum avea un loc de muncă stabil. Respecta guvernul și toate deciziile. Ar putea chiar spune că e de acord cu ideile și represiunile. Dar nici ea, nici alt cetățean de sânge „pur”, nu ar fi putut prevedea până unde aceste represiuni s-ar putea întinde. Doamna „cu părul roșcat” rămase pentru încă câteva minute în fața blocului. Putea intra acolo, putea găsi familia Olgai, putea să-i informeze că în curând vor veni la ei acasă sau putea să se întoarcă în mașină şi să plece spre casă. Șotul ei, Franz,  era încă la sediu şi o anunțase ,printr-o telegrama, că va întârzia. Deci putea face ceva. Timp avea. Dar merita riscul pentru niște evrei? Merita un eventual sacrificiu al slujbei ? Urma să fie arestată dacă se știa că ajută evrei. ”Pentru ce să-i ajut? Şi aşa vor fi mutați în ghetou din noiembrie. ”Ea știa asta sigur. Îl auzise pe șeful ei vorbind la telefon cu Hans Frank şi, din câte înțelese ea, se va institui un spațiu special pentru evrei, unde vor fi despărțiți de restul orașului. Soarta evreilor aflați în blocul din faţa ei era incerta. Deci merita să rişte, să-i avertizeze pe oameni în legătură cu o posibilă arestare? Porni hotărâta spre bloc. Merita riscul. Până la urmă, deşi evrei,erau oameni. Nu înțelegea ea prea bine toată chestia cu ura spre evrei dar știa că erau mai smecheri de felul lor şi, de multe ori, aveau noroc în tot ce făceau. Dar acum nu mai conta. Ajunse în fata ușii şi apasă pe clanță, intrând în casa scărilor. Se uită la cutia poștală să vadă la ce apartament locuiau. În fișa din secție nu era precizat apartamentul, doar strada. Trecu peste numele unui  barbat, Isak Straus, un nume ce-i păru cunoscut, dar trecu mai departe. Ajunse într-un sfârșit la Lewis şi se pare că stăteau la apartamentul 9, la etajul trei. Urcă scările, ușor dezgustată de mirosul de aer închis de pe casa scărilor. Era un bloc doar cu evrei, bănuia ea, urcând treptele murdare. Ajunse în fața ușii cu numărul 9. Statu un pic pe gânduri. ”Fac ce trebuie?” se gândi ea. ”Da!”, îi spuse parcă subit ,o voce în mintea ei. Apasă pe sonerie.

           Olga stătea la masă luând cina împreună cu mama ei. Tatăl ei era la un văr de-a lor, încercând să-l ajute să-şi repare radioul stricat. Deși erau ilegale, puţini evrei îşi predaseră radiourile. Era ilegal să asculţi posturi precum BBC .Olga iubea varza. Mama ei facuse supa de varza, ştiind că Olgăi îi place. Îi zâmbi fetei. Era linişte când ,deodată, soneria sună. Un zgomot scurt. Amalia se ridică de la masă şi merse la ușa. Deschise încuietoarele şi, spre surprinderea ei, în faţa uşii se afla doamna roşcată, arţagoasă de la secţie.”Doamnă….cu ce vă pot ajuta? Poftiți înăuntru. ”Amalia se gândi la ce era mai rău. ”Dacă a venit după Olga? Dacă a venit să mi-o ia şi să mi-o omoare?”. Femeia, vizibil deranjată de sărăcia din apartamentul lor, intră.

            Doamna Helna intră în apartament. Erau evident săraci. Avea in gentuţa ei cei 1500 de zloţi pregătiţi să-i dea înapoi familiei Lewis. Era o surpriză; cât de frumos se comportase în ultimele zile. Bănuia că e însărcinată. Auzise ea undeva că hormonii de sarcină te fac să fi diferit decât eşti de obicei. Îi zâmbi doamnei Lewis şi păşi în apartament, strâmbându-se inconștient. Holul era mic. Pe partea stângă se afla cuierul, plin de tot felul de haine [unde remarcă geaca cu care fusese îmbracată Olga la secție],  iar în partea dreaptă se afla o oglindă de dimensiuni medii. Intrarea în camera mare se făcea printr-o uşă uşor improvizata, iar uşa bucătariei era deschisă. Văzu capul fetei pe care o aruncase în noroi mai devreme. ”Vă rog să mă scuzaţi de deranj. Am venit aici să vă avertizez. Cei de la poliţie şi-au dat seama că fata ta a scăpat. În  curând vor afla adresa voastră şi vor veni aici într-un raid. Mă tem că vă vor aresta .Trebuie să plecaţi la rude sau în altă parte. Uite, zise doamna Helna şi scoase banii, ți-am adus banii înapoi. Aveti nevoie de ei.” Amalia rămase împietrită. Totuşi nu au scăpat. Pericolul era prezent peste tot.

            Undeva, la depărtare de câţiva kilometri, o uşa de fier fu deschisă. Din încăperea masivă ieşiseră, pe rand, 5 soldaţi germani, iar la sfârşit, triumfător parcă, un bărbat, evident cineva superior. Acest om, o adevarată brută, coborî scările în bocancii negrii mari, primiţi de la unitate. Zâmbi mândru când soldaţii se aliniară . Erau pe aleea din spatele secţiei de poliție. Lapovița se opri şi începea să  bată un vânt rece, tăios. Strada din partea superioară  aleii părea pustie. Era aproape ora şapte şi lumea stătea la caldură împreună cu familiile lor. Aceasta era una din probleme lui. El ajungea acasă şi singura vieţuitoare care îl întâmpina era cățelul, un pui ,pe care îl adoptase de la niște jidani. Acum, caţelul probabil dormea în vila imensa de la periferia Varşoviei. Imediat după acesta, coborî un om mai mic de statură cu nişte ochelari rotunzi, care părea intimidat de bărbat. ”Acestea sunt adresele, domnule comandant. Să vă mai aduc ceva, domnule?”. Bărbatul se uită rapid peste foi şi nu răspunse. Ordonă urcarea în camion a soldaţilor şi se urcă la volan. Ura evreii. Pur şi simplu îi ura. Le ura şmecherimea şi norocul ce îi înconjura. Accelera şi se îndreptă cu rapiditate spre prima adresă.

             Valiza familiei Lewis nu prea fusese folosită. Deși oricine ar vedea-o, ar putea spune că e folosită, nu prea a fost. Acum, brusc, era trezită din liniştea întunericului de deasupra dulapului şi aruncată pe patul moale. Cineva o deschise. În camera era liniște. Singurele zgomote veneau de la cineva care părea disperat. Dar această disperare nu era una obişnuită. Era una gravă. Valiza fusese repede umplută cu două fuste cam răvășite, niște ciorapi groși, cinci poze, una de la o nuntă şi restul de prin Varşovia făcute cu diferite ocazii. În una din ele, o fată de nici 20 de ani, zâmbea timid aparatului, în faţa unei sinagogi mari, împreună cu un bătrân îmbracat în negru. Peste poze fuseseră aruncate două pulovăre şi o vestă. Amalia nu mai ţinea cont de ce băga în geantă. Acum, în aceste momente de tensiune maximă, arunca orice găsea din dulap în valiză. După un timp scurt, valiza refuza să se închidă. Amalia scoase nervoasă o pereche de pantofi foarte folosiţi şi încercă din nou. Geanta era pregătită. O lăsă pe hol şi se uită să vadă dacă nu a uitat ceva. Olga ieşi din baie cu un săpun într-o mana şi un prosop închis la culoare în alta. Le îndesă într-o geantă facută dintr-un cearceaf şi aruncă într-un coş din paie două banane  şi o pâine. Luă o sticlă de vin, primită recent, şi încerca să o îndese în coș. Totul părea de necrezut. Totul în jurul lor era puțin ireal. În timp ce un camion se oprea în faţa unui apartament la câteva străzi depărtare, Olga încerca să închidă ușa. Amalia coborî scările cu grija şi încercă să-şi închida paltonul negru. Olga puse cheia sub prag.  Acum i se părea puţin absurd să facă asta pentru că ştia undeva, în subconştient, că şansele să revină aici sunt mici.Parcă prin simpla acţiune de a pune cheia sub prag, se asigura că totul va fi bine,că mâine vor fi înapoi aici.Olga se alătură mamei sale, care încerca cu toata puterea să găsească un loc unde să stea. Rudele din partea familiei lor nu prea erau valabile. Soțul ei înca nu revenise de unde fusese plecat şi nu apucase să-l anunțe. Îi lasase un bilet pe masă şi acum era pe o stradă friguroasă din Varşovia. ”Încotro o luăm?”, întreba Olga,  sigură că mama ei are un plan. ”N-am idee. Hai pe aici!” şi  traversară strada.

             Otto, barbatul grăsuţ al Amaliei închidea ușa blocului. Reparase radioul. Vărul său îl platise cu cinci zloţi. Îşi aranja banderola cu steluţa albastră şi porni spre casă. Ajuns în colţul de vis-a-vis, văzu ceva rar. Un camion din care coborau 5 soldați se afla în faţa unui complex de locuințe. Prea târziu realiză Otto că acel complex de locuinţe era locul unde era şi casa lui. Soldații, nepăsători de cheia ruginită de sub prag, sparseră uşa şi intrară în mod violent în casă. Răsturnară masa şi mobilele din casa Amaliei. Nu mai conta nimic. Acum, la ora 7.50, era o linişte parcă blestemată în Varşovia. Pe strazile cu arhitectură frumoasă, două femei mergeau inconştient fară nici o destinație sigură. Undeva, în faţa unui bloc, un grup de soldaţi , urmaţi de un comandant plictisit , părăseau casa si porneau spre următoarea. Dar poate că, undeva, la o distanţă considerabilă de toate astea, pentru un căţeluş inocent dintr-o vilă imensă, totul era bine.

 

Undeva in Atlantic,1912,7.50 p.m

The Grand Staircase (D deck landing) 

              

              Dacă acum te plimbai pe acest  vapor, realizai că era aparent pustiu. Mai vedeai din când în când o persoana, poate o cameristă grăbita sau un asistent mergând agitați dintr-un colț în altul. În camere era liniște. Dacă ieşeai din cameră, mergeai pe holul de un alb imaculat şi păşeai pe covorul roşu, parcă începeai sa auzi ceva .Un amestec de voci care pareau să râdă, păreau că se simt bine. Coborai scările elegante şi ajungeai în puntea D, unde începeai să vezi fețe comune. Molly Brown stătea pe un scaun in sala de recepţie, aşteptând pe cineva. Era imbrăcată într-o rochie extrem de scumpă şi nu purta pălărie. Stătea cu un pahar de brandy în mâna. Prin cristalul paharului se reflecta lumina candelabrului. Trecând pe lângă Molly, care deja începea să devină nerăbdatoare în aşteptarea cuiva,  domnul Smith îşi aranja enervat papionul. Șotia lui ,Lucien, îi zâmbi şi îi arată cum se aranjează, spunându-i o poveste aparent fără sfârşit despre blănurile din Germania, pe care le văzură în excursia lor acolo. Ea avea o problema majoră. Credea că e însărcinată. Reprezenta o problemă majoră, pentru că nu vroia să plece din acestă lume plină de fantastic şi  pahare de cristal. Părea nebunesc, dar îi era frică de ideea ajungerii lângă un patuţ tot timpul şi creşterea inevitabilă în greutate. Dar acum, la ora 19:51 încerca să se comporte precum nimic nu s-ar fi întâmplat. Îi zâmbi soțului,  reuşind să-i aranjeze papionul. Îşi duse mâna slabă spre păr, încercând să realizeze dacă totul era în regulă cu coafura ei. Îi zâmbi şi doamnei Brown, pe care o consideră o falsă şi o ipocrită, intrând împreună cu soţul ei în marele restaurant. În timp ce soţul ei discuta cu un asistent al căpitanului, ea nu reuşea să-şi scoată din minte faptul că exista riscul să aibă un copil. Nu putea să accepte așa ceva. Ochii căprui îi deveniră brusc inundaţi de lacrimi. Porni hotarâtă de lângă soţul ei spre baie, încercând să respire şi să nu înceapă să plângă  între restaurant și recepție. Nu ştia exact unde era baia, dar mergea parcă hotărâtă într-o direcție. Văzând-o pe Molly Brown stând în acel scaun de paie, sorbind calmă din brandy şi agitând frenetic piciorul, se gândi că poate dânsa ştie unde e baia. ”Nu te supăra, Molly, nu şti unde e baia?”. Pe faţa Margaretei Brown apăru acea expresie tipică . Se uita în ochii Lucienei şi zâmbi fals, indicând un loc lângă lifturile ce duceau sus. Când Luciene se întoarse brusc şi porni în zona indicată, Molly se uită urât la ea şi termină paharul dintr-o înghițitură. Acum ştia unde merge. Luciene accelera și , când vru să dea colţul, se izbi puternic de cineva.

Acea cineva, îmbrăcată într-o rochie nu atât de scumpă ca a doamnei Brown, părea enervată şi avea o expresie de furie pe fată. Luciene se scuză de multe ori şi porni grăbita în baie, lacrimile începând să evadeze. Iris, enervată la culme de tupeul fetei, se uită după ea şi se întoarse zicându-și enervată: ”Ce naiba au toți astăzi?”. Văzând-o pe Molly se grăbi spre ea. Molly se ridica şi o întreba: ”Unde ai fost? Deja s-au servit aperitivele şi, sincer, sunt flămândă. L-ai găsit pe Carol?”. Iris se uita la ea gândindu-se cât de singura putea fi Molly. ”Lasă, draga, ca aperitivele vor fi acolo așteptându-ne. Nu… nu l-am gasit pe Carol nicăieri. Nu ştiu unde este bărbatul asta. Dar fetiţa doarme şi asta e tot ce contează.” Molly nu o mai asculta. Se uita cu ochii lacomi la platourile de mancare ce veneau în continuu conduse de servitori. Daca te uitai dintr-un anumit unghi, păreau niste furnici grabite, fiecare cu rolul ei. Universul acesta se desfăşura chiar în fața lor. Istoria si cultura influenţau totul.

          Părăsind hărmălaia de pe puntea D şi aventurându-te prin coridoarele înguste, găseai liniște. Găseai calm. Găseai lemnul frumos finisat, cearceafurile nefolosite şi, uneori, chiar inocența unui copil. Într-o cabina puțin mai mare se afla Carol, care inconștient, dormea pe patul Margaretei Brown. Se trezi brusc, ca în urma unui vis. De fapt avusese un coșmar. Se făcea că el se afla undeva pe o rocă. Se uita în jur văzând ca e singur. Încerca să strige, dar nu avea voce. Era extrem de rece. Totul se întuneca deodată şi acesta fusese momentul când Carol, cel din vis, realiza că va muri. Va muri fără să o mai fi văzut pe Amalia. Fără să-i mai fi atins buzele lui Iris şi fără a mai analiza legătura  , parcă sacră, dintre un scaun si o persoană. Era neobișnuit. Dar acum,era treaz. Se uita uimit şi totodată năucit în cameră. Era ușor întunecoasă, dar fiind o seară cu cer senin,  venea un fel de lumină de pe geamurile cabinei. Se ridică, lovindu-se de marginea patului şi aprinse lumina. Realiză cu un ușor șoc că nu se afla în camera sa. Era într-o cameră străină. Pe pat, se afla o pălărie mare. Ratase pălăria. Pălăria scăpase de o turtire parcă inevitabilă. Se apropie de uşa camerei şi, uitându-se în jur pentru a nu uita ceva, se strecură pe holul puternic luminat. Avea o stare de greață şi o durere infernală de cap. Nu dormise decât vreo oră şi ceva. Își aranjă ce mai avea din păr şi grăbi pasul spre camera lui. Încerca să se comporte normal, deși lumea se uita suspect la el. O cameristă, Anne Lufire, îl văzu ieșind din camera doamnei Brown, şi ,având în vedere că era o femeie din 1912 care se respecta ,începu un zvon. Până Carol o verifică pe Amalia, zvonul deja era răspândit printre chelnerii restaurantului. În momentul când Carol intră puțin agitat în restaurant, din baie ieși Luciene care , din întâmplare , auzi pe doamna Stare şi doamna Flauger chicotind de o aventură ce se întâmplă între doi oameni respectați din vapor. Luciene nu le băgă în seamă şi îl ajunse din urmă pe Carol care se uita dezorientat în restaurant. ”Bună seara, domnule Lewis. Ce mai faceți?”. Carol se uită  la ea şi îi zâmbi ”Bine, acum o caut pe Iris. Ai văzut-o cumva ?” Luciene se întoarse şi se uită de-a lungul restaurantului, identificând-o lângă doamna Brown: „Se afla acolo, lângă masa principală. Stă cu doamna Brown. Mi-a părut bine să vă văd ,domnule Lewis!” şi se îndepărta. Carol nu ştia ce să facă. Ce scuză ar fi putut să-i ofere soției sale. Era clar că era nervoasă dupa modul în care cerceta fiecare om aflat în picioare. Când îl vazu, ochii i se îngustară şi buzele i se strânseră. Urma evident o ceartă. Carol, prins în această capcană parcă fără scăpare, se aproprie de masă cu capul în pământ. ”Bună, dragă, îmi pare rău că am întârziat. M-am întâlnit cu domnul Smith şi am băut ceva în Camera de Fumat.” Îi zâmbi stânjenit soţiei sale, realizând cât de slabă fusese minciuna. Iris se uită la el clar enervată, iar Molly încerca să-si ascundă zâmbetul sub pretextul unei tuse. Iris, văzând că Molly abia se abţine, îi dădu un cot şi îşi îndreptă din nou privirea asupra lui Carol. ”Nu contează. Ia loc, dragul meu. Vom vorbi dupa cină”.

           Nu merită să fie stricată iluzia. Aperitivele soseau .Joseph, chelnerul ,urmărea totul din pragul ușii ce ducea spre bucătărie. O vazu pe Molly, care îşi începuse programul de glume expirate și câteodată jignitoare. O văzu pe doamna Iris, râzând forțat la glumele doamnei de lângă ea şi aruncând priviri întunecate spre bărbatul ei care stătea în scaun ,uitându-se cu ochi de mielușel la ea. Joseph își coborî privirea spre pantofii negrii şi se încruntă brusc, îşi scoase o batistă albă şi începu să-şi șteargă pantofii. Totul părea că e bine. Era minunata ora 8:56.

                                    Sfarsit Partea a VI-a

O Zi – Partea a V-a


 Los Angeles ,2009, 4.12 p.m

IMG_6028

               Albastrul era peste tot. Era uimitor. Ambianta eliberată de culoarea aceasta o impresiona. La orizont se vedeau clădirile din centrul Los Angeles-ului. Stătea pe o bancă, pe un deal… Dar, deși era aproape de tot haosul, era liniște .Aici era bine.Era în siguranța. Banca era simplă. Nu avea spătar. Dar era singura bancă de aici. Se afla, mai încolo, o alta bancă  pentru turiști. Dar locul acesta nu era aşa căutat. Erau în mijlocul pustietăţii. Jessica se uită la orizont căutând ceva. Clădirile din centru erau la mare distanţa şi, daca depuneai efort, auzeai oceanul cu valurile caracteristice. Şi-ar fi dorit să locuiască în Malibu. Unde casele intrau în conexiune cu marea. Unde seara, poţi coborî, stând pe terasă înconjurat doar de zgomotul valurilor… Vroia ceva nou! Se săturase de restul! Se săturase de viața ei! Încă îi tremurau picioarele. Avea nevoie de pastile. Avea nevoie de vitamine. ”Sunt bine. Sunt foarte bine!”, zise ea, uitându-se la orizont. Nimeni nu ştia unde se află. Era doar ea. Ea şi vântul. Şi  albastrul. Telefonul vibră brusc, întrerupând gândurile şi vântul. Jessica se uită la telefon şi văzu poza coregrafului. Observase că lipsea. Observase că nu era acolo. Se terminase liniştea. Se terminase momentul de calm. ”Mdea?”, răspunse ea cu un ton lipsit de viața. ”Jessica… unde eşti?”, întrebă Matt, clar îngrijorat. ”Sunt…”,și ezită. Să-i spună unde se află? Să-i divulge locul ei? Locul unde respira şi îşi punea milioane de întrebări?” Contează unde sunt? Vin imediat. Am ieşit la aer.” Matt făcu o pauză. Nu ştia cum să reacționeze. Să-i facă scandal? Să strige la ea că face mofturi? Nu… nu putea intra în conflict cu ea. Ea era vedeta. Putea ajunge mai târziu… se putea lăsa așteptata. Avea dreptul ăsta.Putea, la urma urmei, face ce vrea. ”Te rog să te grăbești!”  încheie Matt discuţia. „Ok.Pa!” şi Jessica închise telefonul. Se uită pentru câteva secunde la el. Nu era neaparat o fană Iphone, dar mergea. Era o modă… Vântul bătu cu putere. O senzaţie de calm plutea în aer. Viaţa părea ireala… Jessica se uită spre orizont respirând calm. Avea doar un lucru de făcut. Trebuia să-şi repună viaţa pe picioare. Chiar trebuia? Un milion de întrebari îi invadară mintea. Ce fusese, oare, ea într-o viaţa paralelă? Poate un ziarist frustrat, o reporteriţă, o învăţătoare sau poate un avocat. ”Viața e o chestie ciudata”, gândi Jessica. Ea a vrut să cânte. De mică a vrut să cânte. A vrut să urce pe scenă şi să cânte. Era o dorință naivă. Dupa ce prima ei melodie devenise hit, totul s-a schimbat. Jessica ajunse ceva de nerecunoscut. Dorința de vacanță dispăruse.

             Acum, la vârsta de 17 ani, singura ei dorința era aceea de a impresiona lumea. Pe managerul ei, pe părinții ei, pe fani. Da, fanii erau totul! Le aducea zâmbetul pe buze. Făcea un lucru bun ,nu? Dar ce nu realiza ea era faptul că devenise o maşină de bani. Devenise un brand! La 20 de ani începu să realizeze asta și începu să-și dorească mai multă independentă din toate punctele de vedere. Al treilea album ,numit  sugestiv „Independence” nu s-a vândut ca primele două. Primele două albume ajunseră să vândă câteva milioane în primele săptămâni. Dar „Independence” vânduse abia un milion în primele săptămâni. Vânzările crescură cu turneul, dar vânzările de inceput au avut un impact asupra Jessicai. Nu mai era un copil! Fanii ei se răreau. Trebuia să încerce ceva nou, să se adreseze unei generații mai mature. Aşa începu Jessica să devină femeie. Să vândă prin imagine, şi nu prin voce. Vântul bătea calm. Regreta faptul că vinde prin imagine? Matt îi spuse că toată lumea o face din Hollywood. Vocea nu contează așa mult. Contează să te știi vinde. Perry încerca să o împingă mai mult [„Ascultă-mă pe mine. Toată lumea are o astfel de imagine. Tu distrează-te pe scenă. Asta e tot ce contează!”]. Al patrulea album împreuna cu  cel de-al cincilea erau mai diferite. Se bazau pe un sound nou. Avusese succes cu ele, căci sexul reușea să vândă bine. Dar acum? Turneul se terminase de câteva luni bune. Avea mai multi bani în cont decât o ţară mica din Europa. Care era problema ei? De ce nu putea să se simtă bine? Asta contează, nu? Să se simtă bine! Fanii nu mai contau. Managementul ,ce îi controla ei viața, nu mai conta. Putea face tot ce vroia. Dar nu…. în momentul asta de liniște totul era puțin confuz. O durere  de cap începu. Totul în jurul ei începu să se învârtă. Jessica, fără să realizeze, leșinase în tăcerea .Nu se văzu nimic. Totul era alb. Se auzeau voci. Dar totul era alb.

                Vedea lucruri din viața ei. Vedea primul concert, în fața unui grup de fetiţe restrâns în coridorul mall-ului. Le auzea vocile şi le vedea cât de entuziasmate sunt pentru că ea era acolo. Imaginea trecu încet, calm, la o alta. Se afla la o semnare de cd-uri. Cel de-al treilea album apăruse. Viața ei era invidiată de toată lumea. Cu Mark, iubitul din acea vreme, zâmbea. Fanii urlau disperați numele ei. Era ușor copleșită de tot. Era ușor ireal. Le zâmbea tuturor încercând să pară perfectă pentru fiecare suflet prezent. Ce nu ştia ea, era că perfecțiunea era imposibilă. Imaginea trecu subtil la alta. Se afla în camera sa. În dormitor. Mark încă dormea. Sutienul încă era pe lampă. Stele încă străluceau deasupra orașului, parcă veșnic treaz. Luminile licăreau undeva departe. Se uita pe geam pierdută. Avea o sticluță de medicamente în mână. Luă două și închise sticluța. Își întoarse privirea spre cameră. Mark stătea şi se uita la ea. ”Încă o faci?”, întrebă el cu o privire clar enervată. ”Nu e nimic grav,  încercă Jessica să se scoată. Totul e bine, scumpule!”, zise ea, zâmbindu-i. Mark, enervat, se ridică din pat și părăsi vila din Beverly Hills. Jessica căzu pe pat. Nu avea nevoie de el. Închise ochii. Totul era în ceata. Imaginile se derulau în ritm amețitor. Viața, succesul, totul nu mai avea noimă.

              „Hei, te simți bine?”, se auzi o voce undeva departe. Jessica deschise ușor ochii. Deasupra ei, albastrul era prezent. Viața era aici. Bărbatul, un tânăr de 20 de ani, biciclist după casca rosie îi zâmbi. ”Te simţi bine? Te-am văzut căzând!” Jessica se uita nedumerită la el. Ce se întâmplase? Căzuse?! Închise ochii încercând să-și amintească. „Mai bine chemam o ambulanță!” Mintea Jessicai o luă razna. ”Nu e nevoie. Mă simt bine. Îţi multumesc!” şi Jessica se ridică hotarâtă şi paşi ferm, luând-o spre maşină. Trebuia să-l recompenseze pe băiat? Se intoarse şi îl intrebă ”Cum te cheamă?” Băiatul, prins pe nepregătite, se uită la ea şi Jessica realiză dupa privirea ochilor lui că îi descoperise secretul. Pentru un moment, un moment de iluzie totala, băiatul nu ştiuse cine era. Acum știa. ”Tu eşti cumva Jessica ? Vedeta?” Era clar! Jessica se uită la el şi îi spuse: ”Zi-mi cum te cheamă să-ţi trimit un cd!” Băiatul, care devenise deja entuziasmat, zise bâlbâit că-l cheamă John Mauy. Jessica se intoarse fară a-şi lua la revedere și plecă. Urcă in maşina roz si se îndreptă spre sală. Avea de repetat pentru concert. Picioarele nu-i mai tremurau. Avea o stare de euforie. Totul părea din nou bine. Totul era superb. Dădu muzica tare si urlă versurile. Oamenii ce se aflau pe autostradă se uitau surprinşi la fata asta care  zbura pe realitatea de ciment. Totul, în mod ridicol, e bine. Boala evoluează. Dar tot ce conteaza e ca ea e bine.

Varsovia ,Polonia ,1940 ora 4.59 p.m

The Rain Storm in Black and White in Ulm, Germany

                     Ploaia cădea fără oprire. Totul părea gri. Cinci suflete pluteau printre nori. Cinci corpuri erau aruncate într-un șanț. Olga se afla lângă calorifer, uitându-se în gol pe fereastra udă. Viața părea ireală. Părea lipsită de logică. Olga închise ochii întrebându-se ce fac ceilalți oameni aflați în aceeași celulă. Oare mai trăiesc? Se poate, printr-un miracol absurd, să fie acum acasă lângă un calorifer? O lacrimă îi căzu  pe obraz. Realiza soarta lor.Realiza ce au pățit. Dar nu avea dovada. Nu putea fi adevărat, până nu știa cu siguranță. Dar nu acum. Acum se afla aici. Lângă caloriferul improvizat al tatălui și cu o geacă gri a mamei pentru căldură.

                         Amalia era în bucătărie . Stătea pe scaunul mare, numărând banii rămași. Ajunseră la un impas financiar. Odata cu disparitia celor 1500 de zloţi , mai aveau abia 500. Restul dispăruse. Pe bar scoaseră abia 2000. Era grav. Amalia închise cutia neagră în care aveau banii şi se uită pe geam. Daca ar vedea-o mama ei acum, i-ar fi ruşine. La ce ajunsese. Amalia îşi zâmbi singură la amintirea unui bătrân evreu dintr-un loc sacru. Începu să plângă in hohote. Ce urma să se întample? Unde vor ajunge? Ce se va întâmpla cu ei? Daca zvonurile în legătură cu ghetoul erau adevărate, asta însemna mutarea într-un alt loc. Abandonarea casei. Aici crescuse. Înca auzea vocea mamei pe coridorul camerei. Încă auzea plânsetele ei în toiul nopţii. Îşi şterse lacrimile şi încercă să respire. Optimismul lipsea. Închise ochii si îşi spuse ”Totul va fi bine! Razboiul va fi gata! Zilele cu soare vor veni! Totul va fi bine!” Un zgomot o făcu sa tresară. Usa fusese trântita. Se ridică brusc şi intră grăbită în sufragerie. Olga nu era. Haina ei lipsea. Amalia o luă la fugă dupa ea.

                      Olga coborî scările rapid. Trebuia sa meargă la secţie. Trebuia să vadă unde sunt oamenii ăia şi trebuia să-i salveze. Trebuia să facă ceva. Nu gândea clar. Nu vedea realitatea dură. Nu vedea pericolul. Mergea prin ploaie. Mergea prin Varşovia, fără să-i pese. Nu-i păsa de pneumonia care se instala încet. Nu-i păsa de soarta ei. Curajul, uşor inconştient, o conducea. Nu conta. Avea doar un obiectiv şi anume secţia.

                      Amalia nu înţelegea. Ce se întamplase? Unde era Olga? Ce lucru violent se întamplase încât o rupse de gândurile ei? Ce gândea fata? La ce se putea gândi fata? Mergea probabil inconştienta pe străzi. Deschise uşa clădirii, o uşa din lemn uşor mâncată de termite. Se uită în lungul străzii. Nu era niciun suflet. Fata ei devenise un anonim. Dispăruse în întuneric. Amalia nu ştia ce anume să facă. Încotro să o ia? Unde putea merge acum? Cui i se putea adresa? Încerca să gândească logic. Încerca să înteleagă unde putea merge Olga aşa, în viteză, pe o vreme atât de urâtă. Totul părea învăluit într-un scut invizibil. Ea era ruptă de Olga. Era ruptă de mintea, de gândurile ei. Ideea veni asemenea unui fulger. Mergea la secţie. Nu avea unde în altă parte. Pentru ce? Ce vroia din locul acela infernal? Amalia închise usa şi grăbi paşii spre secție. Ploaia cădea parcă într-un sens infinit.

                        Olga stătea ,cu o faţa udă, vis-a-vis de o cladire mare. Un steag, cu fundalul roşu flutura nebun. O formă geometrică ,simbol al unei puteri diabolice  stătea în mijloc, parcă salutând lumea ce intra şi ieşea din secţie. Olga stătea în faţă şi revedea filmul; evenimentele de acum câteva ore. Vedea interiorul, vopsit cu o culoare gri. Vedea faţa bărbatului care stătuse cu spatele pe perete. Le vedea pe cele două femei plângând. Spera că sunt bine. Spera că viaţa lor a fost cruţată cumva, printr-un miracol absurd. Încerca să respire. Îi era frig. Era udă până la piele. Dar acum, în aceste momente critice, nu mai conta. Se hotărî. Nu avea să intre prin faţa. Dacă va fi să intre, va intra prin spate. Traversă strada pustie şi se îndepărta de steag, care îi provoca o stare de ură .Mergând calm îşi văzu pantofii. Erau negrii şi aveau un toc mic. Erau murdari de noroi. Va ieşi în evidenţă? Va fi din nou prinsă? Ce urma să se întample cu ea? Îşi punea întrebările astea încercând să respire. Ajunse în spatele secţiei. În noroi încă se vedea locul unde fusese aruncată de cei doi şi încă se vedeau paşii Amaliei care fugise spre ea. Totul părea o reluare. Se opri în faţa uşii de fier. Respiră. Apăsă clanţa rece si păşi înăuntru.

                      Amalia, cu părul răvăşit realizase că-şi uitase cheile în uşă. Dar nu mai conta asta acum. Trebuia să o găsească pe Olga. Aceasta era prioritatea ei acum. Dar spera ca cheile să fie încă acolo. Se grăbi. Era pe Strada Knar şi vis-a-vis se afla o sinagogă. Era încuiată dupa ordinele naziste dar, uitându-se în grabă spre ea, Amalia realiza ceva. Viaţa evreilor din oraş era cu totul restricţionată. Nu aveau voie în biblioteci, în ştranduri, în parcuri, nu aveau acces la viaţa politică şi, în mod absurd, nu aveau voie nici sa coacă pâine în cuptor. De ce? De ce atâtea reguli stupide? Ce urmareau toate astea? Amalia se încrunta când un gând îi veni. Citi cândva, demult, despre ceva trib din America de Sud. În momentul când batrânii tribului considerau că cineva a facut ceva greşit, îi restricţiona accesul individului la tot. Abia apoi îl exterminau. Îsi amintise că acea lucrare pe care o citise era ficţiune. Gândurile Amaliei continuau să zboare. Ploaia continua să cada. Cheile continuau să atârne în broasca uşii. Amalia mai avea puţin şi ajungea la secţie. Avea unele îndoieli că acolo se afla fata ei. Care să-i fie scopul? Ce vroia de acolo? Dar ,pe moment, nu-i veni în minte alt loc unde putea fi. Începu să-i fie frig. Ploaia, care începu uşor să se transforme în lapovită ,cădea. Amalia se opri pentru câteva secunde să admire sinagoga. Vru, într-un moment de naivitate, să intre. Dar era închis.

                    Olga deschise uşa. Era linişte. Holul era pustiu. Trebuia să-şi amintească unde se afla celula. Undeva la dreapta. Păşi lasând urme de noroi. Pereţii erau de un alb pur. Însă nimic din cladirea aceasta nu era pur. Olga păşi in continuare, încercând să-şi amintească de unde fusese târâtă. Deodata tăcerea fusese ruptă. De undeva se auzeau voci. Olga păşi spre uşa de unde veneau zgomotele si ascultă: ”Vrei o cană cu cafea?”, întrebă o voce de bărbat. Se auzea cum toarnă cafeaua [probabil încă caldă] într-o cană. ”Da, multumesc!”, răspunse o voce feminina. ”Despre ce vroiam să vorbesc cu dumneavoastra… Doamna Helna, este un lucru ciudat ce l-am  observat în legatură cu nişte arestări în dimineaţa asta.” spuse brusc bărbatul. În încăpere se lasă tăcerea. Olga îşi ţinu respiratia. Nu era sigură ca de ea vorbea. ”Şi ce anume aţi observat?”, întrebă femeia. ”Păi,  în fişa scrisă de ofiţerul de teren scrie că au fost arestati cinci evrei. Dar cei de la camion mi-au spus că au dus doar patru. Mi-ai putea da o lămurire?” Femeia începu să se fâţâie. Sau cel puţin aşa suna. ”Păi , credeţi că e posibil ca ofiţerul de teren să fi numărat greşit?” Se lăsă din nou tacerea în timp ce nişte pagini fuseseră răsfoite. Olga realiza ce se întâmplase. Ceilalţi fuseseră duşi undeva şi aruncaţi pe marginea drumului. Probabil că erau teferi undeva pe un drum de ţara. ”Nu. Nu e greşit. Aici sunt scrise cinci nume: Max Grounge, Lena Luminsc, Dikla Hwru, Lukas Drah si Olga Lewis. ”Numele ei era ultimul. Olgai nu-i veni să creadă. Fusese scoasă de pe listă. Dar unde erau ceilalţi? Urmă un moment de tăcere, în care Olga îşi imagina cum cei doi stăteau şi se uitau unul în ochii altuia. ”Ce s-a întâmplat, doamnă Helna? Unde a disparut unul din acesti jidani?” Femeia începu să se bâlbâie, moment în care bărbatul strigă brusc, făcând-o pe Olga să tresară. ”Suficient! Aflu de la cei însărcinati cu execuţia lor. Ceva s-a întâmplat aici şi am de gând  să aflu ce. Poţi pleca.” Olga rămase şocată. Execuţie. Auzise cuvântul execuţie. Era clar. Ea trăise, în timp ce acei oameni stăteau undeva într-o groapă. Olga nu ştia ce să facă. Se grăbi spre uşa de fier. O închise după ea. În birou, bărbatul, cu un început de chelie, striga dupa femeia roşcata ”Adu-mi lista cu domiciliul jidanilor. Aflăm noi cine a scăpat.” Femeia ieşi puţin zguduită de intreaga experienţă. Paşi în sala mare şi se aseză la birou. Se va afla ce a facut. Cei 1500 de zloţi stăteau într-un plic în biroul ei. Încerca să găsească o soluţie. Dar acum nu prea îi veneau în minte. Se ridică şi realiză ca nu ştie ce nume avea femeia ce i-a dat banii. Poate aşa vor avea mai mult timp să fugă. Se ridică, deschise dulapul din spatele ei si scoase toate cele cinci dosare. Se uita la fiecare pe rând. Nu aveau poza. Aveau doar descrieri şi adrese. Scoase de la cele trei femei adresa. Şi le aruncă în gunoi. Închise dosarul şi, deşi simţise că făcuse un lucru bun, mâna îi tremura. Înghiţise sec şi îşi aranjă cocul.

                  Olga stătea pe scările din faţa uşii de fier. ”AU MURIT”, gândea. Pur şi simplu au dispărut. Începu să plângă haotic. Au murit, totul din cauza mea. Liniştea aleii o calmă. Dar nu era cazul să fie calmă. Viaţa ei luase o cotitură. Ce urma să se întâmple? Cum va putea ea să se întoarcă acasă şi să se prefaca că totul e bine? Cum va putea zâmbi când totul e atât de întunecat în mintea ei? Se ridică şi cu paşi mărunţi se îndreptă spre strada principala. Când dadu colţul, în faţa ei îşi făcu apariţia, spre surprinderea ei, mama .

                    Amalia se uită în ochii copilei ,furioasă. ”Cum ai putut pleca aşa?”, întrebă ea. ”Am fost atât de îngrijorată. De ce naiba ai venit înapoi aici?” Olga se uita cu ochii în lacrimi la ea. ”Au murit! Am venit să aflu ce s-a întâmplat cu ceilalţi. Au fost omorâţi.” Şi începu să plângă. Amalia ramase surprinsă. Nu se aşteptase la asta. Nu se aştepta la răspunsul ăsta. Prin mintea ei trecură o multitudine de scenarii, dar asta nu. Se uită la pantofii plin cu noroi ai ficei sale. Dar nu conta. Ele erau bine.

                 Lapovita cădea. Era ca un copil încăpătânat. Varşovia primea totul, ploaie, lapovită, dramă. Cele două femei se îndreptau spre casă, clar amărâte de ce aflaseră. Într-o clădire mare cu un steag roşu, un bărbat studia nişte documente realizând  trădarea. Corpurile a şase oameni stăteau undeva într-o pădure în timp ce lapovita cădea. Dar nu, nici asta, nici faptul că pantofii erau plini de noroi nu făceau ca această zi sa fie urâtă. Totul era bine. Amalia, deşi amărâtă de ceea ce aflase, zâmbea. Fiica ei era bine. Totul era bine.

 

Undeva in Atlantic,1912, ora 5.29 p.m

MCDGHOF EC008

                   Cristalul strălucitor era pus într-o tavă. Era uimitor drumul. Din tavă, ajungea în bucătărie, era pus pe raft, era, din nou, pus pe tavă şi apoi dat in mâna oricui. Era interesant cum acest pahar circula din mână în mână. Dimineață stătuse în mâna lui Molly Brown care, amuzându-se copios împreună cu Iris și Luciana, scăpase o firimitura în el. Chelnerul, emoţionat de prima lui slujbă, aproape îl scăpase când intrase în bucătarie. La prânz,  paharul  stătuse în mâna lui George Rosenshine, şi fusese martor  la sărutul pătimaș dintre el și amanta sa. Paharul, un obiect de fundal, era martorul unor vieţi. Era greu de crezut că acest pahar va fi martorul unor drame impresionante și își va găsi sfârșitul undeva într-o cameră mare împreună cu miile de farfurii, lingurițe, haine,suflete…

                    Paharul fu ridicat cu grijă de pe raft de Joseph Dolby, un steward din Recepţie. Un coleg îl rugase să ducă paharele la o masă. Era ora 17:30. Pasagerii vor coborî în curând la masă. Totul trebuia pregătit cu cea mai mare atenție. Paharul fu ridicat şi poziţionat în mijlocul tavei de Joseph. Avu grijă. Ochii îi străluceau. Trebuia să aibă grijă. Dacă spărgea un pahar, era obligat să-l plătească. Puse paharul pe masa numărul 5, aflată lângă masa căpitanului. Masa ,pentru 8 persoane, era rezervată familiei Lewis, lui Molly Brown şi soţului ei şi a încă câtorva persoane de înaltă importanță. Paharul era acum martor la agitaţia din restaurantul imens de pe puntea D. Restaurantul, deși mare, avea un aer de intimitate. Deşi toţi auzeau ce ziceai, aveai impresia că o ziceai doar pentru cineva anume. Lângă pahar erau asezate farfuriile cu floricele albastrele cu preacunoscutul logo White Line pe margine. Lampa elegantă era aprinsă luminând masa, linguriţele şi furculiţele aranjate frumos. Restaurantul era gata. Acum putea fi invadat de pasageri. Putea fi invadat de superficialitate, de râsete forţate, de chit-chaturi fără rost, de oameni cu mai mulţi bani decât întreg vaporul. Joseph îşi zâmbi mulțumit. A reușit. A pus paharul pe masă fără să-l spargă, a reuşit să aranjeze cât de cât locul. O cameristă trecu repede pe lângă el grăbită. El se uită înspre uşile mari de oţel cu gravură elegantă, ştiind ce urmează. Fiind doar ora 17:35, conform ceasului de buzunar, uşile nu se deschideau. Dar se pare că făcuseră o excepție. Uşile fuseseră deschise. Acum viitorul era clar. Restaurantul îşi intra în ritm. Vaporul se afla pe la mijlocul voiajului, dar asta nu însemna că meniul nu va fi  complex. Aici, în restaurantul clasei întai, totul era complex. Începând de la materialul feţei de masă, de un alb imaculat,  până la linoleul ce imita perfect un covor persian. Meniul, format din tot felul de extravaganţe gastronomice, fu aşezat pe masa numărul 5 de camerista agitată. Aceasta se uita urât la Joseph, parcă acuzându-l de calm [„Cum poate fi atât de calm?’]. Intră în bucătarie în timp ce Joseph rămase, uitându-se, spre uși. De acolo va veni lumea. De acolo îşi vor face apariția pasagerii, fiecare cu un moft şi o dorință. Își aranjă cămasa şi porni spre uşi pentru a le  ura bun venit.

                     Molly Brown stătea în fața oglinzii. Nu era neaparat grasă, dar era nemultumită de cum arăta. Îşi aranjă părul şi chemă camerista pentru a-i şterge rochia de un eventualul fir de păr. Aşa era ea. Deşi nu era arogantă , vroia ca şi  camerista  să se uite dupa firele de păr. Putea să o facă ea, dar de ce să o facă când este cineva angajat pentru asta? De ce să nu fie ea tratata regește, dacă poate? Strânse buzele. Rujul, de un roşu aprins, era parcă perfect pus. Analizându-se în oglindă, realiză că devenise o aristrocată perfectă a vremii. Se întoarse, răsuflând adânc, şi închise uşa dulăpiorului. ”Nancy, ce crezi… cu pălărie sau fără?” Nancy, camerista aparent responsabilă de o decizie atât de lipsită de sens ,începu să se bâlbâie. Ce putea răspunde? Dacă ar fi arătat urât cu pălărie, tot la ea ar fi urlat. Dacă nu ar avea-o şi alte femei ar purta pălărie, tot ea ar fi de vină. ”Sincer, doamnă ,sunt indecisă. Dacă dumneavoastră consideraţi că trebuie să purtați,  atunci da. Dacă nu, nu!” zise Nancy ca un discurs. Molly se uita la ea cu un aer de superioritate ”Ăsta e un da sau un nu? Nu ţi-am cerut cine stie ce. Lasă că mă descurc. Nu stiu ce e cu tine Nancy de la o vreme. Eşti atât de arțăgoasă!” Nancy rămase cu gura căscată. Tot ea era de vină că nenorocita asta grasă nu e în stare să ia o decizie banală. Se retrase din cameră şi  ieşi din apartament, înjurând pe sub buze. [„Eu ,arțăgoasă?”]. Molly se hotărâse să nu ia pălăria. O puse în dulap şi se mai uită o dată în oglindă. Arăta bine. Soțul ei se afla undeva pe vapor. Se hotărâseră să se întâlnească în restaurant. Ieşi din cabină şi închise uşa în urma ei,  îndreptându-se spre puntea D.

                   Iris se aranja. Nu era sigură dacă să meargă azi la cină sau nu. Nu era bine dispusă. Micuţa Amalia se afla la asistentă. Acum se odihnea. Totul era bine. Dar neglijenţa lui Carol o enerva. Foarte tare. [„Cum a putut să o lase aşa,de capul ei?”]. Părul îi stătea bine. Rochia de o culoare maro deschis, stătea împotriva voinţei ei pe corpul femeii. Iris se uită în oglindă, încercând să se convingă că, deşi a avut o zi oribilă, totul va fi bine. În momentul când fu acuzat de neglijenţa, Carol  ieşi ca o furtună lăsând-o pe Iris singură, însă căsătoria lor va supravieţui. Era neobişnuit de calmă. Urma să mearga la cină şi să mintă că Carol e răcit. Urma să mearga acolo şi să–şi piardă ore din viaţa ei bârfind şi râzând de bancuri expirate [Molly nu stătea prea bine la capitolul glume]. Dar toate acestea nu contau. Dacă nu va fi acolo la masa numărul 5 [„sau 6? nu mai ştiu exact!”] vor începe bârfele despre ea. Se va spune că are probleme cu Carol [se ştia ca Amalia dispăruse şi că Carol a fost neglijent]. Deci îşi va face aparitia acolo. Ieşi sigură pe ea însăsi din cameră. Totul era aranjat. Părul, rochia, iluzia. Totul urma să fie bine.

                    Carol stătea pe un fotoliu extrem de confortabil din camera de fumat. Nu obişnuia să consume alcool, dar nu era bine dispus. Avea în mâna un pahar de whisky cu gheată. Era la al treilea pahar. Dar nu i se părea că era beat… sau era? ”Chelner, strigă deodată, mai da-ţi-mi vă rog unul!” Chelnerul plecă de la bar şi veni să-şi servească clientul. ”Ce trişti sunt oamenii de genul acesta, gândea Jack Mathson, chelnerul. „Îşi pierd ziua fugind de realitate. E chiar deprimant.” Carol se uită la el şi-l întrebă lipsit de viață ”Auzi, băiete, crezi că sunt beat?” Băiatul, cu nişte ochi albaștri strălucitori, se uita la acest om aflat pe fotoliu. ”Nu ştiu, domnule. Dumneavoastră ce credeţi?” Carol nu se aşteptase la asta. ”Pai eu nu cred că sunt. Dar par, nu e așa?” Chelnerul îi zâmbise şi îi spuse.”Când o să păreţi beat, nu vă voi mai da să beți!” şi plecă. Carol dădu să bea, dar remarcă că paharul nu mai fusese umplut. Deci era beat. Puse paharul pe masă, un pahar specific whisky, mai micuţ şi elegant, şi se ridică. Trebuia să meargă în cameră să se pregătească de cina. Putea face asta, nu? Era un părinte neglijent, conform lui Iris,  dar măcar să meargă în cameră putea. Coborî scările, puțin ameţit şi intră în cabină. Înainte să poată deschide usa dulapului se trânti pe pat, adormind instantaneu.

                 Iluzia serii era predominantă. Scările parcă chemau pasagerii să coboare pe ele. Mesele stăteau primitoare, iar paharele… paharele aşteptau să fie umplute cu diverse lichide şi să fie martore la viaţa unor oameni care, în majoritatea lor, traiau drame de neimaginat dar puneau acea faţa de nepăsare şi de putere. Două femei , care deja începuseră să bârfească, coborâră scările. Una din ele nu avea nici o pălărie [se răzgândise în ultimul moment] în timp ce cealalta afişa o masca. Un bărbat dormea inconştient în cabina unei doamne grase, care uitase să încuie uşa. Un steward stătea calm observând falsitatea şi mediocritaea din ochii oamenilor. Dar le zâmbea şi le ura o seară cât mai plăcută. Aşa urma sa fie. Urma să fie o seară plină de mâncare elegantă şi băutură pe măsură. Totul era bine. Iluzia era bine construită. Totul părea luat dintr-un tablou al unui pictor francez.

                                 Sfârșit Partea a V-a

O Zi – Partea a IV-a


Los Angeles, 2009 3.17 p.m

fssa corner dance studio

             Jessica coborî din maşină. Traficul fusese infernal pe autostradă. Ajunse în faţa studioului de dans. O clădire mare,din sticlă. Urcă în lift şi apasă pe butonul cu numărul 3. La etajul 3, se află studioul. Liftul urcă calm. Jessica simţea că înnebuneşte. Ochii începură să capete un roşu-sângeriu, iar mâinile începură să-i tremure uşor. Uşile se deschiseră şi înaintă pe coridorul larg, până în sala mare, unde stătea Matt, coregraful ei.  Acesta o îmbrăţişă. ”Cum te simţi?”,  întrebă el, evident îngrijorat. ”Bine.” ,spuse ea repede şi sec. ”Hai să o facem odată. Ce mi-ai pregătit?”. El o aşeza pe bancă şi  puse la punct  toate detaliile coregrafiei. Nu era o coregrafie grea, chiar foarte simplă. Dar Jessica nu era în apele ei. Dansatorii îşi exprimau îngrijorarea, întrebându-se dacă cumva e drogată. Matt se adună cu ei ,când Jessica se aranja in oglindă şi îi certă. [„Voi nu stiti de cine vorbiti? Cum sa fie drogata?”]. Jessica merse în mijlocul ringului şi învăţă paşii. În momentul când dansa,  nu mai era acea Jessica egoistă şi superficială. Era Jessica cea adorată de o mulţime consistentă de tineri. Era Jessica de pe coperţi şi din interviuri. Adevărul era că Jessica nu ştia care din cele două persoane este acea ”ea” reală. Jessica, aparent fiinţa perfectă de pe copertă, sau cea plină de defecte, care încerca acum să-şi amintească paşii unui dans?

            După aproximativ 5 minute de dans, uitase de durerea de cap. Matt anunță o pauza de 5 minute, pentru a suna pe cineva. Ieşi din sală şi Jessica se aşeză pe bancă, uitându-se în gol. Ajunsese ea, Jessica Lewis ,să fie o ratată?! Asta ajunsese viața ei? Era egoistă, superficială şi lipsită de bun simţ. Acum vedea totul cu alţi ochi. Începuse să plângă, ceea ce nu făcea prea des. Plângea, pentru că viaţa ei era un haos, pentru că era singură, în acest studio de dans şi pentru că devenise o altă persoană. Nu mai avea „vitamine” , nu avea un iubit stabil şi cariera ei era în cădere.  Aceste realizări, negate până acum, o loveau neîncetat. Nu mai avea nimic. Doar scena. Încerca să-şi amintească ultima oara când urcase pe scena. Fusese în New Delhi, unde era ultimul concert din turneul „The Entire World”. Făcuse un show excepţional. Asta fusese ea cândva. Acum nu era decât o umbră a ceea ce fusese. Se uită in jur. Sala de sport era pustie. Dansatorii ieşiseră la o ţigară , în timp ce Matt discuta cu  cineva pe hol. Închise ochii. Nu era machiată, deci nu-şi făcea griji în legatură cu rimelul. ”Sunt un eşec. Nu sunt în stare nici să dansez pe „Magic”. Nu stiu ce rost mai are să trăiesc”, gândi Jessica, în acesta încăpere luminată. Se ridică de pe bancă şi păşi spre geamurile sălii. Putea renunţa la tot. Putea să îndrăznească şi să facă ceea ce fac mulţi, zilnic. Se putea arunca chiar acum, dar, se gândea ea, făcea o greșeală enormă? Se uită în jos şi văzu cum oamenii îşi trăiau viaţa. ”Viaţa va continua şi fără mine, nu? Va fi ca un show. Va începe senzaţional şi se va termina într-o legendă. ”Respiră adânc, parcă pregătindu-se să sară prin această fereastră spre lumea aflată la trei etaje mai jos. ”Totul va fi bine, nu? Azi-dimineaţă eram fericită. Acum… acum, ce m-a apucat?”, gândi ea, încercând să-şi imagineze cum  arată raiul. Nu credea neaparat în rai, pentru că totul i se părea a fi prea ireal. I se părea ideea unui Dumnezeu cam învechită. Nu ştia dacă există unul… Sau nu… Cum poate exista un Dumnezeu, care nu face decât să fie martor la o mulţime de drame?! Dar toate acestea nu mai aveau sens acum. Tot discursul specific unui ateu, părea în aceste momente, complet inutil. Respiră din nou adânc,  gândindu-se ce va fi scris în ziare. ”Jessica Lewis moartă. Ancheta, care este în desfăşurare , tinde să sugereze o sinucidere.” „Ce titlu!”, zâmbi ea , într-un mod înfricoşător. ”Sunt gata?”, se întrebă ea, stând în faţa unui geam mare,  îmbrăcată în nişte pantaloni de trening şi un tricou. ”Eşti gata să renunţi la viaţă? Ok”. „Trebuie să vorbim”, întrerupse Matt planul. Jessica se mai uită înca o data în jos. Îi părea rău că nu s-a aruncat. Dar îi mulţumi în minte lui Matt. ”Voi face concertul acesta şi voi trai!  îşi zise ea. Trebuie să trăiesc.” Se îndepartă de geam. Geamul părea acum unica ei salvare dar parcă şi cea mai mare greşeală. Respira adânc,  îndepărtându-se de iluzia evadării. Trebuia să pară frumoasă. „Am vorbit cu Carl, spuse Matt. A spus că ar fi o idee bună să facem concertul azi, tu ştii coregrafia deja, deci cred  că ar fi o idee bună, plus  că ar fi o surpriză pentru cei din club!” Jessica se uită în ochii verzi ai lui Matt. ”Deseara?”,  întrebă ea, cu o voce nesigură. ”Nu e un pic cam devreme?” .”Dacă nu te simţi în stare, o putem anula pe săptămâna viitoare. Dar ştii că o poţi face! Sau nu poţi?” ,zise el,  încercând  să o preseze intenţionat. ”Nu, zise ea, o facem în seara asta. Pot!”. Afişă o faţa hotarată. Te uitai în ochii ei şi puteai vedea ambiţia, dorinţa. Puteai vedea că totul va fi bine, că totul va fi un succes. Că e în stare să urce pe scena aia şi să danseze pe muzica cd-ului. Repetă dansul încă o data cu dansatorii. Putea urca pe scena. Putea fi Jessica de pe copertă. Putea face totul ca înainte. Putea face ca totul să fie bine.

Varsovia,Polonia, ora 3.28 p.m

01516u1

            Ploaia continua să cadă cu putere. Se facu linişte pe străzi. Puţini oameni  mai erau afară. Intersecţia Chłodna / Żelazna era neobişnuit de tăcută. Un poliţist se afla în colţ, lângă chioşcul cu ziare. Un caine traversă strada ,speriat. Un baiaţel , care înainte ţinuse umbrela unui poliţist, era acum sub geamul unui bar. Era cam frig pentru aprilie… sau totul se trăgea de la ploaie? Geamul era destul de mare, iar copertina îi oferea copilului un adăpost. Barul era aparent gol, cel puţin unde stătea băiatul. Copilul cerceta strada. Barul, sub geamul căruia se afla, era chiar în colţ, spre Żelazna . În partea opusă, vis-a-vis, se afla o brutărie. Era închisă. Se întamplase ceva în zonă şi brutăria, condusă de un german, a trebuit să fie închisă. Copilul se uită la poliţistul ce patrula liniştit. Nu părea deranjat de ploaia ce cădea în rafale şi nici de vântul rece. Băiatul se întrebă de soarta evreilor arestaţi cu puţin timp în urmă. Nu prea întelegea el cum stă treaba,  dar ştia că făcuseră ceva rau. Erau trei femei şi doi bărbati. Sau doua femei şi trei barbaţi? Nu-şi aducea aminte foarte clar. Ştia că fuseseră urcaţi într-un camion al poliţiei poloneze [încă se vedeau inscripţiile fostului guvern pe camion] şi că poliţistul , pentru care ţinuse umbrela, era foarte nervos. Ploaia continuă. Văzu o femeie fugind. Probabil de ploaie… sau poate de destin?

           Amalia  încerca să ocolească bălţile. Dar acum nu-i păsa. Olga fusese arestată. Auzise asta în momentul când coborî din apartament, să vadă dacă vine Olga. Doi barbaţi vorbeau despre o fată care fusese arestată şi despre faptul că fusese dusă la secţie. Cu parul în vânt, trecu pe lângă un baieţel slăbuţ, care stătea sub geamul barului. Ploaia cădea puternic. Câţiva polonezi bogaţi  [aveau o umbrelă şi erau îmbrăcaţi în paltonuri elegante] se uitară speriaţi la acestă femeie care fugea. ”Oare ce s-a întamplat cu ea?” se întrebară între ei. Îşi continuară drumul prin Varşovia umedă. Amalia se opri în faţa unei clădiri mari, gri, cu două steaguri naziste fluturând. Era secţia numărul 3 , din Districtul Varşovia. Se afla pe o stradă adiacentă cu Żelazna. Doi soldaţi se uitară urât la ea. Nu făcea decât să se uite la clădirea asta mare , întrebându-se dacă Olga e bine. Băgă mâna într-un buzunar din geaca de un gri deschis şi scoase o pungă transparentă, unde se afla o sumă totală de 1500 de zloţi. Paşi timid în clădire. Încăperea în care se afla era imensă. Erau probabil vreo patru birouri,  în fiecare aflându-se o femeie ce tasta la o maşină de scris. Secţia era aglomerată. Vazu o femeie cu părul roşcat, probabil o secretară, ieşind dintr-o încăpere. Se uită atent la ea şi o urmări. Amalia se aproprie de ea şi îi şopti:  ”Ajută-mă să-mi scot fata de aici şi-ţi dau 1000 de zloţi!”  Tupeul şi modul direct era o caracteristică a Amaliei. Femeia, cu un ruj roşu aprins, se uită la ea pentru câteva secunde şi îi spuse să o urmeze. Femeia îşi făcu loc prin secţia aparent aglomerată  de diverşi soldaţi, poliţişti şi oameni ai străzii. Intră într-un hol cu pereţii albi  şi spuse direct ”Dă-mi 1700 şi poate pleca”. Amalia se uită la ea şi spuse: ”Am doar 1500. Nu se poate rezolva cu 1500?” Femeia se uită la ea cu un uşor dezgust şi acceptă. ”Dă-mi acum banii!  Care din ei e fata ta?” Amalia, cu mâinile uşor tremurânde îi dădu punga transparentă şi îşi descrise fata. Femeia numară banii. Erau 1500. Îi băgă în buzunarul uniformei şi îi spuse Amaliei să stea în spatele secţiei de poliţie. Acolo o va primi. Amalia ieşi şi o lua spre dreapta căutând o intrare în curtea din spate. Reuşise! Auzise că cei de la poliţie primesc uşor mită. Dar nu avea bani. Aceştia fuseseră toţi banii. Soţul ei probabil se întreba unde se află acum. Ploaia cădea, parcă nepasătoare de drama celor aflaţi pe pământ. Găsi, după ce începuse să creadă că dăduse banii degeaba, intrarea spre curtea din spatele secţiei de poliţie. Se opri, uitându-se direct la uşa din fier. Olga urma să iasă din moment în moment, nu? Aşa fusese întelegerea. Ploaia continua să cadă,  udând totul. Amalia încercă să respire spunându-şi  „Totul va fi bine!”

            Undeva, în interiorul secţiei, Olga se afla într-o încăpere mică, cu alţi patru oameni. Cele două femei, care se opriseră să vadă ce se întampla, plângeau. Bărbatul de la chioşc stătea pe jos, cu spatele spre perete. Celălalt barbat, cel de pe bicicleta, stătea pe micuţa bancă, probabil întrebându-se cum ajunse el, un simplu evreu, aici, în acestă încăpere rece. Olga stătea în picioare lângă gratii, întrebându-se ce poate urma. Se întoarse brusc spre oamenii aflaţi în celulă şi spuse ”Îmi pare nespus de rău pentru că vă aflaţi aici!” Femeile se uitară la ea urât, iar barbatul aflat cu spatele la perete, spuse ”Stai calmă. Ieşim noi de aici!” Olga îi zâmbi timid. Nu trebuia să se bage. Nu trebuia să-i ia apărarea bătrânului! Era clar că asta urma să se întâmple. Era clar că urma să ajungă aici , în încăperea cu pereţi albi şi cu gratii. În celula alăturată ,stăteau doi ţigani şi un bătrân evreu. Olga se uită la ei cu mila. În ce impas ajunsese umanitatea… La ce grad inferior se putea coborî… Erau cu toţii oameni, nu? se întreba ea, încercând să înteleagă. Sau… nu erau? Cine era ea?  ”Sunt Olga!” , îi spuse o voce în conştiinţa ei. ”Sunt evreică…sunt o fată.” De ce a zis glasul că este o evreică, înainte să zică că este o fată? Gândurile de genul acesta îi invadau mintea. Liniştea celulei o presa. Îi dădea o stare de anxietate. ”Ai facut un lucru bun domnişoară, zise bărbatul de la chioşc, întrerupând liniştea celulei. Sincer… ma bucur că suntem aici. Înseamnă că am facut ceva împotriva nenorociţilor de nazişti!” Olga se uită la el. Barbatul nu avea mai mult de 30 de ani. Era clar frustrat. ” AM FĂCUT CEVA? urlă una din cele două femei. Cum adică am făcut ceva? Am fost arestaţi. Asta am facut. Probabil vom fi omorâţi!” zise ea, începând să suspine. Olga se uită îngrozită la ea şi apoi din nou la bărbat. Avea dreptate? Nu-i trecuse niciodată prin minte , în acestă zi, la acestă oră , gândul că putea fi omorâtă. Dar, uitându-se mai atent în jurul ei, totul căpăta o alta culoare. ”Sunt sigur că totul va fi bine”, spuse barbatul de la zid. Optimismul lui o impresiona pe Olga. Pentru ea era clar ce va urma. Se uită în jur, sperând să poată pleca cumva. Cele doua celule, a lor şi a celor doi ţigani,  se aflau într-o încăpere mai mare. Nu se afla nimeni aici. Tăcerea se lăsase din nou. Parcă toţi meditau. Nimeni nu spunea nimic. O femeie dintre cele două plângea. Liniştea şi calmul fuseseră întrerupte. Uşa se deschise brusc. Un bărbat, urmat de o femeie roşcată, se opriră în faţa celor două celule. Oamenii aflaţi în partea cealaltă a gratiilor se uitară speriaţi, aşteptându-se la  ce e mai rău. ”Ea e!” spuse femeia, inspectând-o pe Olga .Se uită la ea cu groaza. Bărbatul se ridică şi sări în faţa ei. ”Deja m-am săturat de abuzul vostru. Lăsați-ne odată în pace”. Bărbatul care o însoţi pe doamnă scose o puşcă mică de buzunar . Brusc şi violent îl împușcă. O secundă. O singură bubuitură. O linişte sinistră apoi. Femeile începură să urle în timp ce bărbatul căzu jos. Olga rămase blocată. Un sânge închis la culoare începu să invadeze celula. Ofițerul îşi băgă puşca la loc şi o apucă pe Olga de braț. Femeia roşcată stătea cu spatele la întreaga scenă. Ofițerul continua să o tragă pe Olga şi să o târască afara. Olga începu să urle şi să se zbată. Femeia aruncă o privire spre trup şi dă din cap. Nu trebuia să se ajungă până aici.

              Olga fu trasă afară din încăperea cu celule. În timp ce era târâtă, urla. În mintea ei totul se derula cu încetinitorul. ”Acum urmează să fiu omorâtă, se gândi ea. Totul se va termina pentru mine. Voi ajunge doar un trup aruncat într-o groapă undeva în pădure”. Acestea erau gândurile ei.  Minutele de incertitudine treceau .Bărbatul puse mana la gura ei, pentru a opri urletele. Atrăgeau atenţia prin  faptul că fata aceasta urla. Deschise usa, o uşa din fier. Şi Olga se trezi pe jos. Pentru un moment nu se întampla nimic. Simţi noroiul rece şi ploaia ce cădea, parcă de neoprit. Nici un foc de armă. Nimic. Liniștea făcea ca totul să fie mult mai înfiorător. Încerca să-şi amintească chipul mamei. Părul brunet şi ochii căprui. Grigori îi trecu prin minte şi se întrebă unde este. Dar totuşi nimic nu se întâmpla. Îşi ridică speriată faţa  şi se uită în jur. Nu era nimeni. Uşa de fier era închisă. Fusese cruţată. Dar cum? Brusc, văzu o femeie fugind spre ea. Nu ştia cine era. Nu vedea clar. Se vedea ca poartă o geacă. ”Oare de cine fuge?” Dar, în  momentul când se aproprie de ea, văzu cine era. Mama ei. ”O, MAMA”, zise ea.  ridicându-se din noroi şi îmbrăţişând-o.

              Ploaia cădea încontinuu. Un baieţel tremura sub un geam, iar doua femei se îmbrățișau. Sub aspectul ploii, drama vietii de zi cu zi părea mai puternică. Undeva, în faţa unei secţii de poliție cu un steag nazist fluturând în fundal,cinci oameni fuseseră urcaţi într-un camion. O femeie plângea. Un barbat încerca sa scape disperat. Mașina porni grăbită prin ploaie. Se opri, undeva, într-o pădure. Cei cinci fuseseră coborâți. Liniștea pădurii, şi într-un fel, a vieţii  fu întreruptă de cinci  gloanțe. Doar atât. Precizia era uimitoare. Viața a cinci oameni fusese oprită violent ,într-o dupa-amiază de aprilie. Sufletul a cinci oameni îşi făcea drum spre o lume mai bună. Dar totul continuă normal. Ploaia continua să cada. Olga continua să plângă şi să vadă trupuri în faţa ochiilor, iar băiaţelul continua să tremure. Era ora 3.59.

Undeva in Atlantic ,1912, ora  4.00 p.m

tit006_first_class_hires

             Liniştea încăperii persista. Nu se auzea nimic. Doar răsuflarea unui om. Unui om ce visa. Carol tresări brusc. Îşi închise ploapele. Văzu parcul, banca, unde domnul Wells stătea singur. Văzu totul cu alţi ochi. Se ridică brusc şi se uită în jur. Nu era nimeni în cameră. Se ridică din pat şi se încălţa. Papucii negrii se aflau frumos aranjaţi lângă pat. Luă sacoul şi îşi aranjă patul. Matasea îi dădea un sentiment de linişte, calm. Ieşise din lumea lui. Ieşise din lumea confortabilă şi caldă a parcului. Îl părăsi pe domnul Wells. Acum se afla aici, singur în acestă cabină, în mijlocul oceanului. Răsufla adânc, gândindu-se la Iris. Unde era? Nu o mai vazuse de la pranz. Probabil printr-o cafenea cu coţofana de Molly, sau cum o cheamă. Dar el era aici, singur. Admira aranjamentul patului. Ordinea îi aducea  calmul de care avea nevoie. Trebuia să realizezi ceva când vedeai acest om ,în mijlocul oceanului. Deşi îşi iubea viaţa şi tot ce conţine ea, suferea. Suferea din motive necunoscute. Sufletul, îl durea. Carol se mai uită o dată la pat. Zâmbi şi ieşi din cameră. Intră în sufragerie şi se aşeză pe un scaun. Era confortabil. Simţea cum materialul sacoului se amestecă cu cel al scaunului. Asta era viaţa, se întrebă el, o continuă conexiune profundă? Era clar că legatura dintre el şi scaun nu era neaparat una profundă. Dar legăturile sociale? Ele erau strânse? Erau profunde? Dar poate şi conexiunea dintre cele două materiale este profundă… Poate aceasta e profundă la un nivel superior faţă de acea conexiune dintre oameni. Conexiune, legătură superficială! Legătura aceasta este superioară, poate, datorită simplităţii sale. Doar un scaun… Doar un sacou… Se uită spre geam. Afară, cerul era de un senin pur. Nici un nor. Nici o pasăre. Doar cer. Se gândea la Lucy. Lucy, cu părul ei blond. Şi-o imagina stând la cină, zâmbindu-i. Lucy nu era nimeni alta decât menajera lor. Nu se afla pe vapor. Fusese concediată. Motivul? Necunoscut. Era considerat necunoscut de către restul oamenilor. Dar ,în familia Lewis, se ştia motivul. O prea strânsă legatură între Carol şi Lucy. Iris, furioasă, o concediase şi îşi înfruntase soţul. Situaţia era alarmantă. Lucy plânse. Carol era ruşinat. Iris înfuriată. Fusese o greşeală. Fusese de domeniul trecutului.

              Iris stătea pe o bancă, rugându-se în minte. Domnul Andrews îi spusese că un steward aflase ceva. Nu era nimic confirmat. Un copil fusese găsit, undeva, pe vapor. Iris rămase aici, pe puntea cu bărci. Închise ochii, sperând disperată că acel  copil nu era fata ei. Singurul motiv pentru care spera asta ,era acela că acel copil suferise o căzătură şi era inconştient. Încă spera că fiica ei se joacă, undeva, cu un alt  copil. Cerul senin îi făcea în ciudă. Trebuia să fie o zi perfectă. Trebuia ca totul să fie perfect. Se ridică hotarată şi începu să fugă spre cabină. Era ora patru. Ceasul din casa scărilor bătea într-un ritm ireal. Totul în jurul ei părea din alta lume. Viaţa ei, în aceste momente , era dureroasă. Îşi pierduse copilul. Ce mama ! Cum putu ea, Iris Lewis, să-şi piardă unicul copil? Suna cu totul inventat. Părea o poveste despre o femeie proastă, care nu poate să aibă grijă de unicul ei copil. Coborî scările grăbită. Fiind ora patru, era clar că Carol s-a  trezit de curând. Era clar că urmează o confruntare. Urmează un razboi între două suflete măcinate. Unul din cele două suflete stătea meditând la o conexiune, aparent inexistentă, dintre două materiale, iar celălalt se acuza de ceva  grav. Se acuza de dispariţia singurului ei copil.

            Carol se uită la ceasul de pe mână. Era ora 16:01. Răsuflă adânc, gândindu-se la ce vrea să facă în continuare. Brusc, cineva încercă să descuie usa. El sări de pe scaun, poate crezând că acel cineva va afla ce gândea. Că acel cineva va afla de conexiune şi de Lucy. Dar nu. Nimeni nu va afla. Deschise uşa. Se uita în ochii verzi ai unei femei frumoase . Ai unei femei ce suferise. Ai unei femei ce-l iertase.

           Iris se uită atent în ochii căprui ai soţului. Era furioasă. Cum putea să stea şi să se uite la ea acum? Fata lor dispăruse. ”Unde ai fost până acum?”, întrebă direct Iris, uimindu-l pe Carol. ”Pe aici…, răspunse Carol. Am fost în bibliotecă, în camera de scris, apoi am venit să trag un pui de somn. De ce? Ce s-a întâmplat?” Iris  rămase fără voce. Cum putea el să întrebe aşa ceva?! Putea fi atât de superficial şi nepăsător încât să nu observe ce lipsea?  Să nu observe ce se întâmplase? ”Cum adică ce s-a întâmplat? Amalia, copilul tău, lipseşte!! ASTA S-A ÎNTÂMPLAT!”, urlă Iris exasperată. Simţea că vrea să-l strângă de gât… Simţea că vrea să facă orice pentru a-l răni. Carol se făcu alb. De când lipsea îngeraşul lui? Pierduse timpul, în camera de scris, în bibliotecă… în pat. Pierduse timpul visând la un om arogant .Se aşeza pe scaun şi timpul parcă dipăru. Se uita la soţia lui, care se făcu roşie şi cedă. Începu să verse lacrimi. Se ridică şi o îmbrăţişă cu căldura. Aceasta era legatura, conexiunea mult căutată şi visată de Carol? Stătuseră amândoi îmbrăţişaţi. Sufletul amândurora devenea unul singur. Calmul şi liniştea camerei revenise. Totul era bine. Carol stătea acolo în braţele lui Iris şi Iris în braţele lui. Nimic nu-i despărţea. Şi parcă nimic nu-i va desparţi vreodată. Camera parcă zâmbea acestui cuplu, în timp ce undeva în vaporul mult prea mare , Thomas Andrews se apleca asupra unei fetiţe împreună cu o asistentă medicală. Parcă totul urma să fie bine. Cuplul rămânea îmbrăţişat. Vaporul continua să meargă spre un destin tragic. Dar acum , la ora 4:11, totul este bine.

                                                                                           Sfarsit Partea a IV-A

O Zi – Partea a III-a


Los Angeles,2009, ora 2.25 p.m

Hollywood-Hills-Sign

          Străzile din Los Angeles nu erau aglomerate la această oră. Trecuse prânzul şi valul cald, specific zonei, se instalase confortabil deasupra oraşului visurilor. Semnul Hollywood stătea mândru desupra metropolei. Parcă ceva te atrăgea la acest oraş. Cei ce locuiau aici se întrebau ce văd oamenii atât de special la oraşul lor învechit şi aglomerat? Dar chestia era că oamenii din New York sau de oricunde altundeva nu vedeau aglomeraţia sau monotonia traficului de prânz. Ei vedeau vedete în maşini scumpe, vedeau vise şi ambiţii. Vedeau destine ce se năşteau în fiecare zi în strălucitorul oraş. Toţi vroiau să mergă pe plaja din Santa Monica sau să vadă vilele din Beverly Hills sau din Malibu. Dar nimeni nu vedea drogurile, prostituţia ce era pretutindeni, visele sfărmate, vedetele ajunse dependente de antidepresive  sau superficialitatea ce trăia împreună cu ele. Un singur grup de oameni vedeau problemele iluziei; fotografii care urmăreau să prindă pe cameră  greşelile vedetelor. Până la urma urmei, erau şi ei oameni. Dar populaţia generală le dădea un statut superior. Rolul acestor „fiare” [cum erau denumiţi de unele vedete] era să le prindă pe vedete când aveau o zi proastă. Erau excepţii, în cazul cărora fiecare zi era o zi proastă, în cazul cărora fiecare zi era reprezentată de  petreceri şi beţii ieşite de sub control. Anul trecut fusese Britney Spears  cea sub lupă. Acum era Jessica Lewis. Adevărul era că lumea vroia o altă Britney. O altă persoană, cu multe probleme, care acţionează fără să gândescă şi care le dă fotografilor ce vor. Adică acoperire 24/7. În momentul când Britney o luase pe căi întunecate, Jessica era în plină promovare de album. Dansa provocativ şi comunica cu milioanele de fani ce o admirau. Cd-urile ei vindeau bine. Faţa ei era prezentă peste tot. Dar vezi, asta e problema cu celebritatea. Ajungi în vârf… şi lumea se satură de tine. Jessica nu se aştepta la asta. Nici Britney nu se aşteptase la asta, dar şi-a învăţat lecţia. Jessica trăia în negare. În momentul când văzuse la o televiziune franceză că Britney se tunsese cheală, ea îşi jurase că nu va ajunge în acel stadiu. Dar viitorul arăta altfel. Vânzarile ultimului cd [numit „Magic”] au fost dezamăgitoare. Turneul programat fusese de 178 de concerte. Dar anulase ultimele 28 din cauza unui accident de ski din Elveţia. Nu mai fusese într-un studio de aproape doi ani. Viaţa ei este alcătuită acum din cumpărături, din apariţii la petreceri, din combinări cu actori tineri şi doza zilnică de antidepresive. Toată lumea aştepta următoarea ştire Jessica. Următoarea escaladă a acestei fete tinere.Şi era clar că o vor primi.

Jessica ieşi din magazin cu patru plase mari. Făcuse scandal după ce tipa de la casa de marcat spusese că unul din carduri fusese refuzat. ”Cum adică refuzat, întrebă Jessica sceptică. E imposibil. Ştii cine sunt eu?”,  se răsti ea în văzul tuturor. Femeia, de vreo treizeci şi cinci de ani, introduse din nou cardul care fusese din nou refuzat. ”Lasă… văd că în magazinul ăsta numai idioţi lucrează!”, spuse Jessica scoţând din portofelul roz cinci sute de dolari şi aruncându-i în faţa femeii. Îşi luă plasele şi plecă. Valoarea lucrurilor cumpărate era de vreo patru sute de dolari, dar pentru Jessica cei o sută de dolari nu reprezentau nimic.

            Ieşi din magazin şi o armată de oameni, fotografi în general, o întâmpinară. Acum, fără Perry ,nu mai avea bodyguarzi şi paparazii se apropriau mult de ea. ”Trageţi-vă la o parte, ţăranilor!”, urlă ea. Paparazzii, văzând că e  nervoasă, începură cu întrebările sensibile. ”Ce mai face Jason, întrebă un fotograf mai mic de statură, ai mai vorbit cu el?” Jessica îl căută cu privirea pe cel ce o întrebase de actor şi,  când îl găsi, îi trase o înjurătură. Se urcă nervoasă în BMW şi porni din nou. De ce nu o lasă nimeni în pace?Nu vrea decât să se simtă bine. Adevărul trist era că Jessica nu-şi trăise adolescenţa în adevăratul sens al cuvântului. Primul album al său fusese produs la şaisprezece ani şi pentru patru ani fusese un idol pentru milioane de copii şi adolescenţi. Trei albume scoase în acea perioadă. În momentul când împlinise douăzeci de ani, cariera ei începuse să o ia la vale. Nu mai comunica cu mama ei şi nici de părerile lui Perry nu o mai interesa. Doar era adult, nu?

             Călcă acceleraţia maşinii roz şi câţiva fotografi fugiră la maşinile lor. Ajunse în Malibu şi parcă în faţa casei ei. Luă telefonul şi formă numărul lui Carl, reprezentantul casei de discuri. ”Hey Carl, sunt eu, Jessica,desigur. Trebuie să-mi dai alt manager că Perry e deja învechit şi mă gândeam să fac un mini-turneu de câteva oraşe în ceva lanţ de cluburi, ce zici?” Carl, cu o voce uşor groasă, îi spusese că se poate aranja, dar că trebuia să renunţe la petreceri. ”Astea sunt amănunte. Tu fă în aşa fel încât să merg pe scenă!” şi închise telefonul. Viaţa ei era alcătuită numai din „da”. Orice vroia, primea. Nu era de mirare având în vedere că şi ea le aducea celor de la casa de discuri mulţi bani. Simţea că se plictiseşte doar cu cumpărături şi petreceri. Ar vrea sa revină pe scenă. Puse telefonul pe noptieră şi căută în geantă sticluţa cu antidepresive. Scoase capacul alb al sticlei portocalii şi scoase o pastilă. Doar atât mai rămase. Se uită încă o dată [„Nu mai văd eu bine?!”] şi aruncă sticla pe jos, fugind în baie. Deschise dulăpiorul şi nu-i veni să creadă: i se terminaseră vitaminele. Căută şi în noptieră [„Sigur am aici!”], dar nu găsi nimic. O înghiţii repede pe  acea una care o avea şi se puse pe marginea patului. Luă iphone-ul şi se gândea ce să facă. Antidepresivele erau eliberate prin prescripţie, iar medicul ei îi spuse că nu va mai elibera nicio doză pentru ea [„De ce?Doar nu crezi că devin dependentă sau ceva?”]. Îl sună, dar îşi schimbase numarul de telefon. Nu vroia să apeleze la prietene pentru că nu vroia ca cineva să afle că ea depindea de acele pastile albe. Aruncă cu telefonul de nervi pe jos şi incepu să umble prin casă agitată. ”Fac eu rost de undeva. Nu trebuie să-mi fac griji. Totul va fi bine.” Lua iphone-ul de pe jos şi sună pe cineva pe care nu se aştepta să-l sune. ”Da?”, răspunse o voce masculină. ”Salut, Alex, sunt eu.” Alex era un prieten de-al ei. În momentele negre îl suna pe el. El era, în mod ironic, un paparazzi care lucra pentru o companie mică de bârfe. El refuza să o urmarească pe ea, deci se alesese cu cele mai plictisitoare subiecte. Nu vroia să acopere ştiri despre ea. Se cunoşteau din clasa întâi şi se ajutau reciproc când aveau probleme. „Ce mai faci?”, întrebă ea .”Bine… De ce m-ai sunat?”. Închise ochii realizând că Alex şi-a dat seama că are probleme. ”Ce… nu am voie să-mi sun amicii din când în când?”, încercă ea să se scoată.” Deci să înţeleg că nu vrei nimic?”, întrebă el. ”Mie nu…”, zise ea. Nu-i spusese niciodată că avea probleme cu acele pastile nenorocite. Dar în momentul când nu le lua începea să se simtă aiurea. Avea crize de plâns şi unele stări de euforie. „Defapt…te mint. Am nevoie de ceva!”, zise ea cu vocea nesigură. ”Am nevoie să mergi la medicul tău, să-mi faci rost de nişte antidepresive. ”Alex nu spuse nimic. După vreo două minute de linişte, în care se auzea respiraţia lui şi era clar că încerca să se decidă, spuse: ”Nu.” „Poftim? întrebă Jessica agitată. Cum adică nu?” „Refuz să-ţi hrănesc dependenţa. Rezolvă-ţi singură problema. Ai să-mi mulţumeşti!” şi închise telefonul. Jessica se aşeză din nou pe patul moale şi aştepta inevitabilul… începerea problemelor şi gândirea neclară. Ce putea face? Închise ochii şi începu să se maseze pe frunte. Deja o apucară durerile de cap. Trebuia să se concentreze asupra unei sarcini. Îl sună pe Carl şi îi spuse să-i găsească cinci dansatori pentru repetiţii şi se îmbrăcă rapid în ceva sport. Ieşi din casă cu părul strâns şi urcă la volanul maşinii şi o gonii spre studioul de dans. Era ora 14:50. Totul va fi bine. Semnul Hollywood-ului dădea acest fals sentiment de siguranţă.  Parcă îţi zâmbea şi îţi spunea „Nu-i nimic. Lasă-te dus de valul iluziei.” Jessica schimbă viteza întrebându-se dacă înebuneşte.

Varşovia,Polonia 1940 ora 2.51 p.m

 

Polen, Ghetto Warschau, Straßenszene              Cerul de deasupra Varşoviei era cenuşiu. Ziua începuse frumos, dar acum părea că s-a răzgândit. Ploaia mărunta aducea cu ea un aer trist oraşului. Intersecţia Chłodna / Żelazna era una din cele mai aglomerate intersecţii din Varşovia. Parcă odata cu apariţia ploii, strada era şi mai aglomerată. Se vedeau câteva umbrele închise la culoare. Dar puţine. Strada era des umblată de evreii oraşului şi majoritatea nu-şi permiteau aşa uşor o umbrelă. Majoritatea aveau câte un ziar sau un batic pe cap. Olga, îmbracată într-un palton împrumutat de la tatal său vitreg îşi face loc printre oamenii uzi. Banda alba ce-i arăta religia, titulatura, stătea largă pe umărul ei. În mulţimea aceea de oameni mai mult de jumătate aveau câte o bentiţă albă. Un bărbat,cu barba albă, lungă şi cu nişte ochelari rotunzi, fu fluierat de un poliţist german. Acesta, îmbrăcat în nişte pantaloni largi şi sacou ce formau uniforma lor cunoscută, era urmărit de un baieţel evreu care îi ţinea umbrela. El strigă ceva în germană şi trecu pe lângă Olga împingând-o uşor. ”Nu vezi pe unde mergi, ţărano?”, lătră el la ea. Olga se uită speriată la acest suflet pierdut şi se grăbi spre brutărie. Evreilor le era interzis să coacă pâine, ceea ce era ridicol după părerea Olgăi. ”Cum să interzici coacerea pâinii? Pâinea noastră este mai specială sau ce?!” se revoltase Olga când auzise decretul. Dar se obişnuise… Acum se afla pe această stradă extrem de aglomerată, plină cu fel de fel de oameni, evrei şi polonezi şi soldaţi germani care supravegheau totul. Olga ajunse pe partea cealaltă de stradă şi rămase şocată cand îl văzu pe domnul cu barbă mare şi ochelari rotunzi, pe jos. Soldatul ce îl fluierase înainte, îl lovea încontinuu în timp ce bietul om suferea. Toată lumea trecea repede pe langa ei, de frică să nu fie arestaţi sau mai rău. Olga se opri. Stătea cu plasuţa neagră în mână, îmbrăcată în paltonul negru al tatalui şi se uita la scena dramatică. Soldatul, sau generalul [Olga nu-şi dădea seama] lovea cu sete acest bărbat. Bătrânul suferea, gemând pe pavelele reci.”Ia de-aici evreu jalnic ce esti!”, urlă soldatul şi îl mai lovi de vreo trei ori în stomac. ”Fiţi atenţi, urlă soldatul la lumea din jur, vedeţi ce se întâmplă când nu aveţi la voi buletinele, jidanilor?!” Olga se uită în jur şi vedea cum câţiva oameni fără bandă repeziră paşii în josul sau în susul străzii. ”Nenorociţii, gândea ea, ei de ce nu poartă bandă?” Era clar că erau evrei aflaţi sub buletine false. Dar buletinele false se recunoaşteau repede. ”Poate ar trebui sa plec!”, se gândi ea. Soldatul se şterse cu braţul pe faţă de ploaia maruntă şi plecă mai departe în control. Bătrânul rămase jos, gemând. Olga se uită atenta după soldat, care începu să urle la altcineva. Se aplecă repede la bătrân şi încercă să-l ajute să se ridice. Nu-i văzu faţa prea clar, dar bietul om sângera din nas şi avea ochelarii sparţi. ”Cum poate fi cineva capabil de aşa ceva?”, gândi ea în timp ce-l ajuta pe bătrân să se sprijine. Ce o frustra pe Olga era faptul că lumea mergea normal. Nimeni nu se oprise o secundă să vadă ce face bătrânul. Toţi se comportau ca şi cum nu era nimic acolo, jos, sângerând. Olga îl întrebă daca e bine şi, spre groaza ei ,auzi nişte urlete. ”Hey tu!” şi cineva o apucă de capătul paltonului. Ea era mai mică de statură şi nici nu era grasă. „Unde te crezi, jidano, urlă soldatul aruncând-o pe pavele. Te crezi într-o sinagogă? Hai sus, animalo!”, zise el. Olga se uită la el cu ochii îngroziţi neştiind ce urma să se întample. ”RIDICA-TE, animalule!”, urla soldatul când văzu că Olga rămase împietrită. Bătrânul o luă la fugă când văzu că fusese cruţat. Olga se uită îngrozită în josul străzii,  văzându-l pe bietul om cum şchiopătează într-o încercare de a scăpa de tot. Soldatul, destul de înalt, cu uniforma uşor murdară din cauza ploii, o trase pe Olga sus şi o aruncă spre perete. Forţa impactului o făcu pe Olga să cadă din nou, acum lângă un stand de ziare. Un bărbat o ajută sa se ridice şi când dădu ochii cu soldatul, îl întrebă politicos: ”Dumneavoastră nu vedeţi că este doar o biată fată?” Soldatul se uită urât la el, parcă şocat de ceea ce spunea. Lumea de pe stradă se oprise în sfârşit. Două femei în vârstă şuşoteau [ambele aveau bandă albă] în timp ce un biciclist coborî să vadă mai bine. Un copil se oprise şi el, în timp ce băieţelul ce ţinea umbrela, stătea mai mult el sub ea. ”Nu te băga!”, se răsti soldatul la bărbat. „Crezi că doar pentru că e evreu poţi face ce vrei?”, întrebă bărbatul. Femeile îşi puseră mâinile la gură, nevenindu-le să creadă tupeul bărbatului. ”Nu trebuia să faci asta, îl mustră ea pe bărbat în mintea ei. Mai bine nu mă bagam…” „Eşti evreu?”, îl întrebă soldatul pe bărbat. Bărbatul rămase în jur de un minut fără să raspundă. ”Este clar, gândi Olga. Este evreu ascuns!” „Nu sunt!”,spuse el sigur pe el însuşi. ”Să vă văd buletinele, la toţi!”, se răsti soldatul la toţi cei care stăteau şi se uitau. Femeile îşi scoasera tremurând buletinul [ce semăna mai mult cu o invitaţie mică, galbenă, se gândea Olga. Erau sub formă de cărticică şi înăuntru avea poza şi datele personale. La evrei fundalul primei pagini era inscripţionat  un J şi , ştia ea, fiecare evreu avea pe lângă numele său, numele dat de stat, Sara sau Iacob.] Biciclistul îi înmână şi el buletinul, mai murdar,  soldatului, la fel şi bărbatul. Soldatul se întoarse spre Olga, care nu făcuse nicio mişcare din momentul în care o ridicase bărbatul de la standul de ziare. ”Tu nu ai buletin?” întrebă soldatul, parcă dorindu-şi ca ea să nu aibă buletin. Olga, care avea un nod în gât, dădu din cap şi începu să-şi caute buzunarul de la sân. Aici avea de obicei banii şi buletinul. Aşa era tot timpul. Acum de ce să nu fie aşa? Băgă mâna, cu o zgârietură mica, în buzunar. Simţi banii, vreo douăzeci şi cinci de zloţi şi o monedă. Rămase împietrită. Scoase mâna şi o mai băgă o dată. Buletinul trebuia să fie acolo. Dar, spre şocul ei,nu era. ”Încearcă azi, evreule,că n-am timp!”, urlă soldatul. ”Ai răbdare! spuse bărbatul calm. Are buletinul, doar că e speriată!” Soldatul se strâmbă la bărbat şi îşi îndreptă privirea spre Olga din nou. Aceasta rămase împietrită. ”AI BULETIN SAU NU?”, întrebă soldatul atât de tare încat şi ceva oameni de vis-a-vis, se opriră să vadă ce se întâmplă. Deşi ploua şi era o situaţie tensionată, parcă Olga nu realiza exact unde se afla. Închise ochii şi-şi imagina cum se scufunda în mare; cum intra şi nu mai iese. Îşi imagina cum totul, totul în jurul ei era bine. Dar nu era. Ploaia continua să cadă asupra Varşoviei. Undeva, departe de intersecţia Chłodna / Żelazna, un bărbat cu ochelari hotăra înfiinţarea ghetoului din Varşovia, unul care va „adăposti” aproape 300.000 de oameni într-un spaţiu pentru 10.000. Undeva, mai aproape de intersecţie, o femeie stătea în liniştea bucătăriei, aşteptând pâinea şi amintindu-şi un vapor mare. Undeva, vis-a-vis de Olga, bătrânul căzut anterior, se uita prin mulţimea de lume şi îi fu ruşine de el însuşi. Dar totul putea fi mai rău. Era ora 15.00 şi în Varşovia continua să cadă ploaia.

Undeva în oceanul Atlantic, 1912 ora 3.01 p.m   

titanic-promenadedeck-paint

  Vremea specifică lunii aprilie se făcea simţită. Molly Brown, sau Maggy Brown, cum era cunoscută de către prietenii apropriaţi, păşi cu mers uşor pe promenada Clasei 1. Era neobişnuit de linişte aici. Poate din cauza orei [bărbaţii erau la fumat în The Smoking Room, iar majoritatea femeilor îşi pierdeau vremea prin Cafe Parizien sau La Carte restaurant]. Poate din cauza vremii uşor rece. Poate din cauza dispariţiei unui copil.

           Molly, îmbrăcată într-o rochie lunga, neagră, cu o pălărie neagră cu o pană în vârf, încerca să-şi imagineze cum va fi când va ajunge la New York. Îşi imagina cum grandiosul vapor îşi va face loc în  canalul Hudson ancorând. Îşi imagina  presa cum fotografia pasagerii coborând de pe vapor şi încerca să citească titlul ziarului. Dar viitorul ei şi viaţa îi pregăteau un alt destin. Se uită în josul promenadei şi văzu doi bătrâni plimbându-se [„Or fi cuplul Isidor?”]. Se aseză pe un scaun pliant meditând. Îşi cumpărase bilet în ultima secundă. Auzise de luxul vaporului şi de faptul că „ar fi de nescufundat”. Acum se află pe acestă promenada. Geamurile spre interior, cu bolta lor parcă specifică, dădeau un aer elegant. Se întrebă dacă Iris şi-a găsit copilul [„Sunt sigură că a fugit pe undeva şi se ascunde!”]. Se ridică de pe scaun şi se aranjă uşor. Intra în casa scărilor elegante pentru a merge să doarmă un pic. Se opri două minute să admire scările. Pe jos se afla un parchet frumos, maro deschis. Scările care duceau spre The Smoking Room, erau frumos lăcuite. Deasupra, se afla cireaşa de pe tort. Molly nu o observă înainte; acum o vedea în adevăratul sens. Bolta, făcuta din sticlă, aducea lumina naturală aici. Avea o formă uşor rotundă în mijloc aflându-se  un fel de candelabru. Se mai uită o dată la boltă şi coborî scările spre Puntea B unde se aflau cabinele clasei 1. Păşi pe covorul roşu şi intră în cabină. Îşi dăduse pălăria jos şi se aşeză în patul moale. Închise ochii şi se afla, spre surprinderea ei, în casa scărilor. Toată lumea fugea cu un fel de vestă albă pe spate. Molly, care era ca un fel de martor invizibil, se văzu pe ea însăşi îmbracată într-o astfel de vestă oribilă [„Nu se asortează cu nimic!”]. Se urmări pe ea însăşi şi ajunse pe punte, unde se aflau toţi pasagerii. Unii plângeau, iar alţii erau neobişnuiţi de calmi. Nu înţelegea ce se întamplă. Cineva bătu la uşă, Moly trezindu-se brusc. „A fost un vis!  îşi spuse ea. Doar un vis.”

             Iris stătea pe un scaun din casa scărilor. Stewardezul îi promise că îi va găsi fiica şi că va fi totul bine. Asta fusese acum o oră. Carol  era de negăsit, [„Probabil era la o plimbare pe o punte, undeva…”]. Îşi şterse lacrimile încă o dată, neştiind ce să facă. Ce putea face? Se ridică hotărâtă să mai verifice o dată coridoarele clasei 1. ”Trebuie să fie aici undeva!” şi merse uitându-se peste tot. Ajunse în cealaltă casă a scărilor, mai puţin elegantă ca prima. Bolta era şi aici prezentă, dar lipsea ceasul şi îngeraşul cu lumina în mână. Urcă scările, neştiind exact unde vrea să meargă. Ajunse pe prima punte, puntea bărcilor, cum era numită, şi încercă să-şi imagineze unde putea fi ascunsă Amalia. ”Unde se poate ascunde un copil?”, se gândi ea. Se aplecă pe lângă o barcă când cineva o întrebă ”Vă pot ajuta cu ceva?” O voce masculină. Iris, cu părul uşor dezordonat [„Oare ce-i trebuie şi la ăsta?!”], se ridică de sub barcă. Omul,un bărbat aflat în jurul vârstei de patruzeci de ani, era Thomas Andrews, arhitectul vaporului. Iris citise despre el în ceva ziar şi îl considera un om bogat [„Arhitecţii câştigă bine.”] ”Dumneavoastră sunteţi domnul Andrews?”, întreabă Iris, deja ştiind răspunsul. ”Da, doamnă. Căutaţi ceva?”, întrebă el suspect. ”Da… cred că mi-am pierdut fetiţa. Era în cameră şi dormea, dar se pare că s-a trezit şi a plecat. Nu dau nicăieri de ea!”, spuse ea, cu lacrimi în ochi. Domnul Andrews,cu o privire ce inspira calm, îi zâmbi răspunzându-i cu căldură: ”Sunt sigur că e în regula. Probabil chiar acum se joacă cu ceva copii. Nu trebuie să vă faceţi griji. Dacă doriţi ,eu sunt dornic să anunţ toţi stewardezii să fie cu ochii în patru. ”Iris se uită la el  cu căldura şi îl îmbraţişă. ”Vai, vă mulţumesc, domnule Andrews!” Îşi căută mica batistă cu colţuri roz să-şi şteargă lacrimile. ”Haideţi cu mine. Nu doriţi o cană cu ceai în timp ce îi lăsăm pe stewardezi să vă caute fetiţa?”,  întrebă el, ducând-o în zona în care se afla cârma. Cei prezenţi acolo, se uitară ciudat la ea, probabil întrebându-se ce căuta o pasageră  în locul din care era condus vaporul. Domnul Andrews îi turnă o ceaşcă de ceai şi o aşeză pe o bancă aflată în partea opusă de unde Iris îl întâlnise. El continua să o liniştească, asigurând-o că fata ei e bine.

            Carol terminase scrisoarea. O mai reciti o data. Nu conţinea foarte multe informaţii. Era scurtă şi la obiect. O puse pe tejghea. Nu era nimeni în încăpere. Ieşi şi intrase în camera numită „Lounge”, unde lumea se relaxa vorbind. Se aşeză pe un fotoliu şi admiră candelabrul suberb. Camera, făcuta pe stil victorian, era frumoasă. Se gândi la Amalia  şi se uită panicat la ceasul aflat pe şemineu: 15:15. ”Doamne, se gândi el, ar trebui să merg să văd ce face Amalia. Cred că s-a şi trezit deja. ”Se ridică şi,  spre ieşire,  se lovise din greşeala de o doamnă. Ieşi pe scările elegante şi porni spre cabină. Intră şi se duse spre cea de-a doua cameră. Văzu patul gol şi se întrebă unde e fata lui. Şi mai important se întreba unde e soţia lui? ”Unde e toată lumea?” Carol rămase un pic în încăperea mică, gândindu-se unde putea fi toată lumea. ”Probabil se plimbă pe promenada.”, gândi el aşezându-se pe patul de lângă perete. Fiind doar ora 15.18 putea trage un pui de somn,nu? Îşi închise ochii, imaginându-se într-un parc cu domnul Wells, care tocmai se gândea la un titlu pentru viitorul său roman. Uitându-se în ochii săi negrii, Carol îi sugerase „Războiul Lumiilor” pentru că, lui personal, îl ducea cu  gândul la un conflict personal şi general. Domnul Wells îi mulţumi pentru suport, pentru ajutor.

              Parcă totul era bine.Carol se simţi în siguranţă pe acestă bancă alături de domnul Wells, discutând diverse subiecte. Iris  continua să verse lacrimi pe acestă bancă, în timp ce domnul Andrews dădea instrucţiuni stewardezului. Iar Amalia… Amalia stătea, undeva, inconştientă. Lumea ei luase sfârşit.Acum,nu era decât un trup zăcând pe podeaua rece. Deşi mai trăia, rana de la cap era serioasă. Dar pentru toată lumea,totul era bine.

                                                                                                                                                                                                                        Sfarsit Partea a III-a

O Zi – Partea a II-a


Los Angeles,2009,11.45 a.m

Paparazzi-crowding-around-Britney-Spears

             O mașină goni pe autostrada principală din Los Angeles. O femeie blondă conducea un BMW roz, decapotabil. John Macast, care se afla pe autostradă, credea că e Paris Hilton. Nu e de mirare, având în vedere că Jessica fusese fotografiata cu Paris în aceeași mașină , în urmă cu câteva luni . Jessica, cu ochelarii Dolce&Gabanna, conducea nebunatic pe autostradă. Arăta perfect. Cum altcumva te-ai aștepta să arate fata care a vândut mai mult de optzeci de milioane de cd-uri în America?

         În spatele BMW-ului roz se aflau patru mașini negre. Erau paparazzii care urmăreau fiecare pas al cunoscutei cântărețe pentru a o prinde călcând pe bec. Adevărul era că, Jessica, știa cum să facă să nu calce pe bec. Dacă o făcea, Perry avea grijă ca bețiile și aventurile de-o noapte să nu iasă la iveală. Ştirea cu clubul „Rose” fusese clar o greșeala de-a lui Perry. Nu reușise să stăpânească situația. Doar e managerul ei. Ar trebui să fie în stare să ascundă aventurile ei. Ăla e rolul lui,nu? „Unde să mă duc?”, se întrebă Jessica gândindu-se la următorul titlu din ziare. „Hai să-i fac să speculeze!” și o luă spre o ieșire din autostradă. Merse spre Malibu rapid, fără grijă și fără să-i pese. Văzu o reclamă, undeva, pentru un centru ginecologic în Malibu unde venise și Britney Spears cândva. O luă la stânga și se oprise în dreptul străzii Flowers. Vis-a-vis, se afla un cabinet ginecologic. Ea era Jessica Lewis, deci, nu avea nevoie de o programare. Încercă să parcheze, dar lovise o altă mașina. Paparazzii fotografiau încontinuu. În jurul ei era haos. Iubea starea asta. „Cine dracu` nu știe să-și parcheze mașina?”, se întrebă ea, făcându-și drum prin acele fiare, numite paparazzi. Nu conta nimic pentru ea. Paparazzii o întrebau tot felul de lucruri stupide și ea le răspundea, deci făcea fix ce Perry îi spusese să nu facă. Comunica cu ei, se atașa de ei.  „Greșeala cea mai mare a unei vedete e sa vorbească cu paparazzii. Nu o fă!”,o rugă el cândva, acum multi ani în urmă. „Hey Jessica.Ce mai faci?”, întrebă un bărbat înalt, chel,  cu un tatuaj pe antebraț, dar și cu o cameră scumpă în mână. „Eu, uite, bine. Vreau să verific ceva, aici, la cabinetul ginecologic.”, zise ea zâmbind și își puse ochelarii la loc. „Să ne așteptam la o sarcină, ceva?” întrebă el. Asta aștepta Jessica. O făcuse. Titlul era garantat. Viața ei haotica era un suficient titlu. Dar nu conta asta pentru ea. Vroia ceva senzațional. Ea nu răspunse pentru a da o stare de senzaţionalism știrii. Paparazzii se opriră în fața cabinetului iar Jessica zâmbii aparatelor într-un fel specific și intră. În salonul de dimensiune medie se aflau în jur de patru femei. Jessica intră fără să le bage în seamă [trei femei își scoaseră deja telefoanele mobile pentru a o fotografia, în timp ce cealaltă se holba la această zeiță a divertismentului fără a-i veni să creadă]. Jessica păși sigură pe ea și o întrebă pe recepționeră: „Îmi spui, te rog, unde e baia?” Femeia rămase un pic șocată .Îi arătă un coridor, iar Jessica o luă încolo. Nu intenționa să intre la medic. Vroia doar să o vadă fotografii că intră într-un cabinet ginecologic. Era suficientă știrea pentru azi. „Trebuie să mai fac ceva…”, se gândi ea. Intrase în această baie și își luă  pastila. Își aranjă părul. Scoase Iphone-ul și formă un număr de telefon. „Hey.Ce faci?”, întrebă ea. Fata, un model francez cunoscută pentru relațiile cu ceva lider politic italian, îi povesti despre ziua ce o avusese și preciză că e la o ședință foto. „Eu acum sunt în baia unui ginecolog. Vreau să creez o știre.” Fata de la celălalt capăt al firului râse într-un mod stupid și spuse că trebuie să plece. Jessica se uită o ultimă oară în oglindă. „Oare la ce petrecere să mă duc diseară?”, se întrebă ea. „Trebuie să ies cu Lindsay Lohan. E destul de dusă fata, dar merge.

             Adevărul o bântuia: era tristă. Dar nega lucrul acesta. Avea momente de slăbiciune. Odată, la un concert în Jamaica, începuse să plângă între melodii pentru că i se păruse că ceva fani râdeau de ea. Perry abia reușise să o convingă să meargă pe scena. Dar merse.  Nu îi ieșise playback-ul atât de bine, dar fusese pe scenă. Acum,însa,  era pe o alta scenă. Era pe strada Flowers din Malibu, LA și era pe scenă. Făcea ce făceau mulţi. Juca un rol în fața unei industrii bazate pe iluzii și minciuni. Dar nu conta. Hotărâse acum doi ani împreună cu marii patroni ai agențiilor de paparazzii că din orice venit financiar, dintr-o poveste senzațională despre ea,  urma să primească 10%. Acești 10% erau puși într-un cont din Bahamas pentru zile negre. Păși afara din cabinet. „Cum a fost controlul?”, întrebă un bărbat mai în vârsta, cu o camera Sony. „Ești însărcinată?”,întrebă cel chel. Printre toate aceste întrebări se auzeau din diverse părți voci ce o strigau. Probabil fanii sau oameni care-i strigau numele. „Nu doresc să comentez acest subiect!”, spuse ea brusc. „Era clar,gândea cel chel,mi-am scos salariul.” „Bravo Jessica,se gândea ea, ai reușit!” Chestia care făcuse ca acestă știre să fie bună era acest „no comment”, ce dădea frâu liber zvonurilor. Urcă în mașină și porni hotărâtă. Nu-i păsa de faptul că trecu pe roșu  de două ori sau de faptul că lovise acea mașină în parcare. Erau detalii neimportante. Totul era bine. În mijlocul haosului numit viată ,se afla Jessica, o fată draguță ,înaltă și blondă, care mergea pe autostradă fără niciun motiv anume. „La shopping. Aceasta este noua mea destinație” și călcă pe accelerație intrând pe  Sunshine Ave.  Soarele începea să ardă în enigmaticul LA. Era 12:30 și prințesa pop a mileniului intra într-un magazin. Totul, absolut totul, era bine.

Varșovia,Polonia  1940, 12:32 p.m

nep-nepmans-soviet-union-1920-30-11

       Soarele strălucea timid peste frumoasa capitală Varșovia. Micuța stradă Niska era calmă și parcă părăsită. Geamurile clădirilor erau ușor fumurii [în urma atacurilor aeriene germane] și o parte din clădirea vecină era dărâmată. Olga cobora scările cu o ușoară teamă. Acesta era o parte a cartierului evreiesc și erau cunoscute cazurile în care soldații  germani veneau și luau câțiva evrei pentru a-i omorî. Traversă cu grijă și ajunse pe Strada Okapowa, vis-a-vis de cimitirul evreiesc. Păși în josul străzii până ajunse în dreptul unei clădiri închise la culoare, din care cobora Grigori. Olga îl îmbrățișă cu căldură. ”Cum te simți?”, întrebă acesta grijuliu. ”Nu mă mai lasă mama să merg la piață. Spune că este prea periculos.”, zise ea uitându-se în ochii acestuia. ”Nu mă mir. Ai auzit de evreii ăia arestați și omorâți în pădurea Palmiry? Lumea se duce pe apa sâmbetei.”, zise el uitându-se în josul străzii. De obicei străzile erau mai pustii la aceasta ora, poate pentru că era ora prânzului și copii erau înăuntru mâncând. ”Ce vrei să facem azi?”, întrebă Grigori într-o încercare nefastă de a-i lua gândurile Olgăi de la toate  problemele ce îi înconjurau.”Am putea merge la bibliotecă!”, zise ea absentă așezându-se pe o bancă puțin instabilă. ”Am putea, dar nu avem voie. Nu ai citit noile regulamente? Din februarie evreii nu au voie să intre în clădirile cu scop educațional, decât dacă sunt evreiești. Știi că toate sunt închise. Am putea sa ne plimbam.

           Pășiră prin parc vorbind. Liniștea parcului făcea ca lucrurile să fie puțin ciudate. Brusc, Grigori o sărută. Un sărut scurt. Olga se lăsă dusă de val și cedă în bratele lui. El o îmbrățișă şi îi spuse că îi fusese dor de ea. Ea îl luă de mână și continuară să se plimbe prin parcul pustiu al dimineții . Îl cunoştea de puțin timp, dar se înţelegeau uimitor de bine. Din păcate, situația politică a ţării nu le prea permitea să se întâlnească atât de des. El făcea parte dintr-o familie de austrieci, mutaţi înainte de război în Varșovia. Tatăl lui era un om de afaceri cunoscut, care cumpărase recent câteva fabrici de armament. Grigori chiar îl văzu o data pe Heil Hitler la un dineu. Nu îl admira neapărat, dar îl respecta. Nu era de acord însă cu politicile sale rasiale. Îi strânse mâna Olgăi mai puternic. Vroia să o simtă. Relaţia lor era secretă pentru că tatăl său, probabil, nu ar fi fost de acord. După un tur complet de parc, în care văzură la un moment dat un jandarm lovind un cerșetor, se despărțiră. Olga rămase puţin marcată de scena văzută la fereastră. Dar nu-i spuse nimic lui Grigori, de teamă că acesta o va judeca pentru faptul că îi pasă atât de mult. Grigori era deja obișnuit. El se urcă într-o maşină, iar ea o luă înapoi spre Strada Niska. Două colege de-ale ei fuseseră răpite şi violate la două străzi distanţă, acum câteva luni. Încercă să nu se gândescă la asta. Păși încet, gândindu-se la copilăria ei. La ce copilărie frumoasă avusese. La frumuseţea oraşului Lodz, unde copilărise. Se mutase de curând în Varşovia, înainte de izbucnirea războiului. 

   Începuse să plouă ușor… Olga o luă la fugă şi ajunse în casa scărilor unde îl găsi pe domnul Isak, un vecin de-al lor, holbându-se la o scrisoare. ”Bună ziua!”, spuse Olga ușor absentă. Domnul Isak se uită cu ochii lăcrimând la ea şi se reîntoarse în apartamentul său. Olga nu vroia să ştie ce aflase Domnul Isak din acea scrisoare. Tot ce ştia e că fusese trimisă de guvern [lucru confirmat de prezenţa vulturului negru pe plic]. Urcă şi intră în apartamentul de dimensiuni medii. Mama, o femeie de vreo treizeci şi patru de ani, îi zâmbi monoton fiicei sale de numai optsprezece ani. ”Cum te simţi?”, întrebă Olga.”Bine,spuse mama. Totul e bine. M-am hotărât să nu mai văd totul negru. Am vândut barul, deși germanul a avut ceva emoții. Tatăl tău s-a dus la piaţă şi mâine ne vom cumpăra un „sistem mai performant de încuietoare” sau cum a spus vânzătorul. Au intrat săptămâna trecută la vărul Otto în casă soldaţii şi l-au jefuit. Trebuie să avem grijă… Dar sunt optimistă că toate astea se vor termina repede. ”Olga se uită la ea cu admirație. Ea nu putea să se controleze aşa bine într-o situaţie de criză cum era asta. Nu era neapărat de criză majoră, dar lipsa banilor şi nesiguranța zilei de mâine reprezentau o criză prentru familia ei [şi pentru multi alții]. Deschise micul geam spre curtea interioară, unde nişte copii se jucau. Dacă acum ar veni un om care nu ştie ce se întâmplă în lume şi i-ar vedea pe aceşti copii în toată inocență lor, ar spune că totul este în regulă. Că lumea e un loc sigur. Că două fete ar putea ieşi la o plimbare pe străzile Varşoviei fără a fi violate. Că orice bătrână poate să-şi care căruţul pe străzi, fără să fie batjocorită şi bătută pentru că aparține unei religii. Când te uitai pe acest geam, spre curtea aceasta mică, vedeai parcă o altă lume… În apartamentul de vis-a-vis, locuit de un polonez, se auzeau știrile de la un post de radio german: ”Primăria orașului Lodz a luat azi decizia constituirii unui ghetou în interiorului orașului. Acest ghetou are misiune de a îndepărta evreii de restul populației, de a îndepărta  boala de cetățenii germani și polonezi. ”Urmă o melodie cunoscută a unei cântărețe germane. Olga rămase puțin fără nicio reacție. ”Asta urma, se întrebă ea, mutarea unui spațiu special amenajat pentru evrei?” Știa, de la şcoală, că aproape 30% din populația orașului era constituită din evrei. Unde îi vor muta pe toți? Dar nu… aceste reguli ridicole nu se vor pune în practică aici. Aici, acum, în această curte mică, totul era în regulă. Olga nu închise geamul. Merse să-i spună mamei ce auzise. Era ora 14:00. Dar geamul rămase deschis,oferind un pic din lumea plină de siguranţă a curții interioare și în apartamentul lor. Acum, cu geamul deschis, totul va fi bine.

Undeva în oceanul Atlantic, 1912 ,14:01 p.m

jd_grand_stair_dome

        Liniştea mării o calma. Liniştea şi frumuseţea acestei zile răcoroase de aprilie o făcea să se simta bine. O lăsase pe doama Brown în urmă. Acum era ea, Iris, pe puntea A, plimbându-se singură și întrebându-se ce va servi la cină. Cina avea  loc de la ora 18 şi dura până în jurul orei 21-22, în funcţie de cât de bine se simţea lumea. Dar, de obicei, toată lumea se simțea bine. În anii dinaintea războiului, naivitatea şi speranţa umană era în floare. Li se ofereau tot ce li se putea oferi. Iris era încântată de ciorba de la prânz, dar nu-i plăcuse atât de mult desertul. Îi plăcuse restaurantul de la puntea D. Deși era cam la fundul vaporului, restaurantul era mare şi ocupa aproape toată puntea. Molly Brown îi spusese că Salonul de Cină putea fi ocupat de aproape 500 de oameni . Iris deja se obişnuise cu vaporul. Știa că, pentru a ajunge în Salonul de Cină, putea merge cu scările excepțional de elegante până la puntea D sau putea lua liftul, pur şi simplu.

         Dimineața și-o petrecuse cu Molly Brown și nu cu fiica sa. Poate din acest motiv se simțea mai deprimată acum. Amalia dormea, în timp ce tatăl ei se afla în biblioteca de la clasa a 2-a. Stătea aici, pe puntea A, așteptând-o pe Maggy [așa îi spuneau prietenii lui Molly, iar Iris se pare că devenise  una din ele], care merse să se schimbe în altă rochie. Femeia aceasta era bogată, căsătorită cu un pierde-vară care descoperise aur undeva în vestul Americii. Nu era neapărat învățată, dar știa cum stau lucrurile. Ea fusese cea care îi arătase persoanele de mare influentă aflate la bord Titanicului. Acum vroiau să meargă să-l vadă pe căpitan care urma să le explice lor, și încă câtorva pasageri de clasa 1, cum funcționează vaporul. Iris era vizibil plictisită și nu avea neapărat chef de căpitan.

      Maggy apăru dinspre casa scărilor elegante îmbrăcată într-o rochie mov închisă la culoare și cu o pălărie imensă. ”Nu cred că vreau să merg să-l văd pe căpitan. Nu sunt în dispoziția potrivită.”, spuse Iris cu vocea sa pretențioasă. Maggy se uită la ea suspect și spuse: ”Hai la o cană de ceai în „Cafe Parizien” sau dacă vrei mergem să vedem cum sunt băile turcești. Am auzit la prânz de la Doamna Medeline că sunt extraordinare. ”Iris rămase pe gânduri. Nu era hotărâtă. Era unul din marile ei defecte: nu știa ce să facă. Ar fi putut merge să vadă ce face Amalia în drum spre Cafe Parizien. Astfel, făcea două lucruri deodată. ”Ne întâlnim în Cafe Parizien. Mă duc să văd ce face fiica mea.”, spuse Iris sigură pe ea însăși. ”Cum crezi, spuse Maggy. Hey Medeline, strigă ea deodată după o fată de vreo optsprezece ani care tocmai ieșea din Recepție, ne vedem la Cafe!”, spuse Maggy și se îndepărtă spre tânăra Medeline. „Oare asta e Maggy ,se întrebă Iris, o persoană care trece de la o prietenă la alta?”

         Iris intră în „First Class Lounge”, o camera în care  pasagerii de la clasa întâi stăteau și discutau politică sau bârfe despre alți pasageri. Trecu prin ușile cu sticlă frumos colorată și ajunse în casa scărilor elegante. Scările, făcute dintr-un lemn aparent scump,  eliberau o senzație de clasic amestecat cu bani. Desigur, erau accesibile doar pasagerilor de la clasa întâi. Iris se simțea mândră că poate urca aceste trepte lăcuite  și are acces la această lume. Ajunse la puntea C unde se afla cabina lor. Merse pe culoarul lung, elegant, cu un covor rosu pe jos. Ajunse la cabina unde scria C12, pe o plăcută aurie. Căută cheia în micuța gentuță ce o tot ducea cu ea. Deschise ușă și intră încet. Se uită în prima cameră [alcătuită dintr-o canapea frumoasă, specifică erei lui Louis al IX-lea  şi  un dulap unde acum se aflau costumele lui Carol și patru rochii ale ei]. Intră în cealaltă cameră unde se afla un pat de dimensiuni medii spre perete, o masă elegantă cu două scaune și un pătuț mai mic pentru un copil. Se uită în pătuț şi un sentiment de teamă totală puse stăpânire pe ea. Patul era gol. Fata nu era în acesta. Pătura, de un maro deschis era trasă la o parte, ceea ce înseamna că nu a plecat cu cineva. Dacă pleca cu Carol sau o servitoare, patul era aranjat. Dar acum nu era aranjat. Iris se așeză pe un scaun încercând să-și dea seama dacă e trăiește un coșmar sau nu. Se ridică brusc și ieși rapid din micuțul apartament. Vasul era imens pentru o fetită de doar cinci ani. Lăsă ușa deschisă în urma ei și fugi la primul steward ce-l văzu. Plângând îi spuse că fata ei fugise din cameră și îl rugă să meargă după soțul ei din Librăria aflată la Clasa a 2-a. Steward-ul fugi spre clasa a 2-a în timp ce Iris, cu ochii în lacrimi, începu să-i strige numele fetitei ei atât de tare încât, Molly Brown,aflată pe promenada,o auzi.

         Biblioteca de la clasa a 2-a era aglomerată în acea zi. Prin geamurile mari se putea vedea cerul albastru deschis și puteai să-ți dai seama că va urma o noapte liniștită și o zi la fel de frumoasă. Carol stătea pe unul din fotoliile frumos  concepute și citea „Războiul Lumilor” de către H.G Welles. Îl întâlnise pe Domnul Welles la o serată dată de o doamnă și îi admirase stilul literar. Închise cartea și se uită în jurul său. Biblioteca, o cameră medie cu geamuri mari, era una normală. Rafturile cu cărți se aflau în spate, dar nu erau atât de multe. Se ridică și puse cartea la loc. Ieși prin ușile rulante și se îndreptă spre Camera de scris pentru a-i scrie o scrisoare mamei sale. Trecu pe lângă un steward grăbit și urcă scările elegante. Nu era conștient de drama ce se petrecea la câteva nivele mai jos. Se gândi ce anume să-i menționeze mamei sale. Cu ce anume să înceapă… scările sau  vremea? Vremea. Luase o decizie.

            Undeva, printr-un restaurant frumos amenajat, o fetită cânta o melodie de copii, iar în altă parte a acestui vapor o mamă plângea după fiica sa în timp ce un bărbat scria o vedere mamei sale, iar o femeie mai robustă, pe care numai prietenii o numeau Maggy , își  încuraja prietena. Ceasul, aflat pe un perete, indica ora 14:24. Viața avea obstacolele ei… Dar azi, toate vor fi trecute.

Sfârșit Partea a II-A

O Zi – Partea I


Los Angeles,2009,08.56 pm

Imagine

            

          Deschise ochii. Ceasul de pe noptieră arăta 8:56. Lângă ceas stau, parcă  zâmbindu-i, sticla de şampanie şi două pahare. E Los Angeles. E anul 2009. Ea e Jessica, Jessica Lewis. Milioane de fete o adoră. Dar acum părul îi este răvăşit. Acum nu este machiată, şi nici imbrăcatăîntr-o rochie scumpă sau într-un costum pregătită de show. Acum, la acestă oră, e doar Jessica. Banala si normala Jessica. Se ridică din pat. Păşeşte pe covorul roz  şi se îndreaptă spre oglindă. Părul blond îi este răvăşit .E îmbrăcatăîntr-o pijama de mătase ce îi scoate faţa în evidenţă. Iphone-ul se aude vibrând, undeva, pe jos, între haine. Acum realizează ce dezordine e în camera asta. Sutienul îi este agăţat de lampă în timp ce  pantofii sunt aruncaţi aiurea. Masa de toaletă arată ca dupa razboi, fiind plină de tot felul de parfumuri şi diverse cosmetice scumpe. Noptierele sunt aglomerate cu tot felul de inutilităţi în timp ce, pe pereţi, atârnă diverse discuri de platină şi aur primite. Viaţa ei e un succes, o victorie. Viaţa ei a ajuns să fie ceva invidiat de milioane de oameni. Ea a ajuns sa fie un simbol al lumii bune din Hollywood şi în general din L.A şi SUA. Găsește după câteva înjurături, telefonul. E Perry.”Ce-i mai trebuie şi la ăsta?”. Perry e managerul ei şi, desi ea nu vrea sa accepte asta, el reprezintă cariera ei. Fără el nu ar fi ajuns departe. Îl pune pe hold şi pleacă în baie. Baia, care se pare că, e încă curată [„A fost ieri menajera?”] e destul de mare. Vana, situată în mijlocul camerei [ea e cerut special să fie aşa… aşa a văzut la Madonna] străluceşte.Oglinzile perfect curate inspiră încredere. Ea îşi zâmbeşte în timp ce-şi aranjează părul şi se dă cu ruj. Arată bine. Are doar douăzeci şi doi de ani. Dar ea e independentă şi sigură pe ea. Aşa ar spune oricine o vede. Se minte pe ea însăşi spunandu-şi asta. Anti-depresivele o fac sa creadă asta. Închide ochii şi încearcă să–şi amintească ce trebuia să facă.”Ştiu!” Fuge ca un copil prin casă şi ajunge în bucătărie. Bucătăria e imensă şi se uită în frigider. Ia o banană şi merge în dormitor să se îmbrace. Blugi şi un tricou. Aşa va arăta clasic şi bine, nu? Îl sună după un timp pe Perry. ”Unde eşti?”, întrebă Perry. ”Acasă… unde să fiu?”, răspunse ea sarcastic. ”Nu ieşii… trebuie să vorbim. Vin încolo!” şi închide telefonul. Se încruntă şi aruncă telefonul pe pat. Trage draperia şi admiră peisajul. Zgârie-norii se văd undeva la orizont. Deşi e destul de departe de lumea haotică a LA-ului, o simte în vene. Iubeşte haosul. Îi dă o stare de euforie. Deschide tv-ul şi CNN tocmai raportează ceva ştire despre Obama. ”Unde e nenorocitul ăsta de Perry?”, zise ea cu voce tare.” Sunt aici!”, zise el făcând-o pe Jessica să tresară. Tocmai intra în casă, pe uşa din spate. ”Trebuie să vorbim.”, zise el aşezându-se pe canapeaua maro şi uitându-se grav la Jessica. ”Ce este Perry? Nu am chef acum de nicio semi-dramă de-a ta!” Perry se ridică serios şi îi spuse calm Jessicai” Te rog să te calmezi. Nu am nevoie să te aud lătrând de dimineaţă. Ai văzut ce spune x17 despre tine? Sau mai exact, ai văzut ce poze au cu tine?” Ea se uită la el concentrată [x17 este o faimoasă  companie de paparazzi foarte cunoscută pentru fotografii săi care ar face orice pentru o poză]. ”Despre ce vorbeşti?”, întrebă ea…deşi  ştia despre ce vorbeşte. ”Nu fă pe proasta cu mine,auzi? Tu înţelegi că te faci de ruşine? Auzi ce scriu despre tine:

Jessica Lewis a fost fotografiată părăsind clubul „Rose” împreună cu nimeni altul decât  actorul Jason Mercy. Noul cuplu a petrecut împreună toată noaptea, iar „inocenta” Jessica se pare că i-a oferit un serviciu extra, conform unor surse. La asta a ajuns domnişoara Lewis? Cântăreaţa ,care tocmai şi-a terminat turneul de 150 de oraşe în jurul lumii, se află momentan într-un concediu.

”Ai înnebunit? Am văzut pozele. Erai beată… poate drogată. Ce-ţi trece prin acel cap?” Ea se uită urât la el şi îi spune ”Ştii ceva… hai lasă-mă. Am fost în turneu aproape 2 ani. Vreau şi eu un pic de timp liber. Lasă-mă să-mi trăiesc viaţa.” „Ce vrei să-mi spui? Că nu te-am lăsat să ţi-o trăieşti? Cum rămâne cu petrecerile exagerate din Tokyo sau anularea concertului din Sydney pentru că erai prea beată să te prefaci să cânţi? Dar acum deja exagerezi. Rişti să pierzi totul. Chiar vrei asta?” Ea luă vaza din cristal, plină de trandafiri, de pe masă şi o aruncă de perete.”Du-te naibii…tu cu sfaturile tale.Eu nu o să pierd nimic. Eu sunt Jessica Lewis. Milioane de oameni mă iubesc şi mă adoră. Am fost numarul unu în topul celor mai influenţi oameni ai timpului şi sunt şi una din cele mai bogate persoane sub douăzeci şi cinci de ani. Aşa că ştii ceva: eşti concediat! Nu am nevoie de tine. La revedere!” şi fuge în baie, trântind uşa. Era furioasă. ”Unde-mi sunt  vitaminele?” [vitamine era un cuvânt frumos pentru pastilele de care era evident dependentă]. Găsi o cutie şi luă trei. Simţea că se simte mai bine. Ce trebuia să facă acum? DA… Avea nevoie de un nou manager. Îşi zâmbea în oglindă. ”Totul e bine… sunt bine… sunt calmă. Sunt Jessica. Îşi luă Iphone-ul [cu o steluţă roz lipită pe spate] şi ieşi din baie. Perry plecase. Vremea în Los Angeles era ca întotdeauna frumoasă. Cerul senin şi calm. Dar totul era o iluzie. O iluzie construită de unii pentru a-i manipula pe alţii. Jessica nu era decât o iluzie. Putini vedeau asta. Vestea proastă era că  Jessica începea să realizeze asta. Dar nu. Totul era bine. Era ora 9:21.

Varşovia, Polonia,1940,9:21 am

Imagine

 

Străzile din Varşovia erau aglomerate. Era dimineaţă şi fiecare avea ceva de făcut. Copii fugeau la şcoală în timp ce bătrânele, cu coşurile dupa ele, mergeau în piaţă pentru  a vinde ceva. Olga Lewis se află pe o bancă admirând mersul lucrurilor. Admirând rutina şi viaţa atât de agitată a Varşoviei anului 1940. Germanii îi invadaserăa anul trecut şi întreaga ţară era în haos. Se ştiau politicile rasiale ale naziştilor şi Olga spera că nu se va ajunge la asta. Spera că, poate, familia ei va putea să fugă. Fie în Franţa,fie în est. Undeva, unde să fie în siguranţă. Dar avea doar optsprezece ani şi nu putea face mare lucru. Mama ei trăia pe strada Niska,undeva în centrul Varşoviei, într-o clădire de apartamente care, miraculos, scăpase de bombele germanilor. Tatăl ei vitreg avea un bar pe care a trebuit să-l vândă unui german pentru că evreii nu au voie să deţină sau să administreze o companie profitabilă. Olga plânse de multe ori, în decursul ultimelor cinci luni. Dar acum, aici, se afla pe o bancă umedă, în faţa pieţiei. Se uită la bătrânele care se mişcau greoi şi care cumpărau legume şi la baieţii tineri care duceau cutii. Se uită la unul din ceasurile acelea frumoase din oraş şi văzu că e ora 9:05.

Se ridică de pe bancă, îşi luă coşuleţul vechi, şi intră în piaţă. Alese două mere şi auzi mai mulţi oameni discutând situaţia Poloniei. Unii oameni spuneau că va fi mai bine cu germanii peste ei, dat fiind că, ei sunt superiori şi inteligenţi.Iar alţii,mult mai patrioţi,spuneau că Polonia se poate descurca şi singură. Grupul fusese repede întrerupt de nişte soldaţi germani care supravegheau piaţa pentru eventuale evenimente.

Părăsi locul doar cu două mere. Două mere păreau suficiente pentru dimineaţa aceasta. Vroia ceva mărunt şi mama ei îi recomandase să-şi i-a nişte fructe. Aveau un buget redus,cu noile măsuri stricte. Evreilor le era interzis să aibă în casă mai mult de 3000 de zloţi. Dar putea fi mai rău, îşi spunea Olga întodeauna. Putea fi mai rău… Traversă strada şi se gândi la ziua în care soldaţii germani păşiră pentru prima oară în Varşovia. Se gândi şi încercă să retrăiască emoţia şi teroarea invadării. Se gândi la sutele de soldaţi polonezi care încercară neputincioşi să-şi apare ţara şi măsurile rasiale din Germania. Se spunea că evreii de acolo trăiesc în teroare şi din 1938, de la evenimentul numit Kristallnacht, totul a luat o întorsătură negativă. Prin Varşovia circulau zvonuri că în viitorul apropiat va fi implementat un ghetou, cu scopul diferenţierii evreilor de restul populaţiei. Olga nu putu să nu se întrebe care era următoarea etapă într-un proces bine gândit. Dar nici ea, nici altcineva, nu putea să îşi imagineze până la ce etapă vor merge lucrurile.

Ajunse în faţa blocului de apartamente şi nu putu să nu observe că, deşi trecură aproape şase luni de la invazie, molozul clădirilor afectate era încă acolo. Intră în casa scării a blocului unde locuia. Urcă treptele grăbită, cu coşuleţul cu cele două mere. Deschise uşa şi puse cele două mere în cămară. Îşi trase un scaun langă fereastră şi rămase acolo, gândindu-se la viitor, la situaţia în care se află ţara şi poporul său şi la părinţii ei. Admira cerul cenuşiu de aprilie al Varşoviei şi se întreba dacă va ploua. Era destul de frig, deci exista posibilitatea şi de o eventuală ninsoare.

Pierdută în monotonia străzii, observă o bătrână ce trăgea după ea un căruţ, avansând încet pe stradă. La o distanţă considerabilă de ea, se aflau doi jandarmi nazişti care o observară pe bătrână şi avansară spre ea. Ajunşi la ea,începură să gesticuleze ordonându-i ceva. Olga se ridică de pe scaun şi trase perdeauna pentru a vedea mai clar scena ce se petrecea pe stradă. Femeia scoase o foaie şi cei doi jandarmi analizară foaia pentru câteva secunde. Femeia părea speriată şi Olgăi chiar i se păru că tremura. Bărbaţii îşi spuseră ceva,îi aruncară foaia,probabil actul de înregistrare, şi începură să strige la femeie,arătând spre şanţ. Olga nu înţelese imediat ce se întâmplase,dar în momentul când alţi oameni de pe stradă începură să ocolească locul şi scena, Olga înţelese că ceva nu era tocmai la locul său. Femeia începu şi ea să gesticuleze şi cei doi jandarmi începură să râdă şi unul dintre ei, cel mai tânăr,lovi căruciorul care căzu pe marginea drumului. Femeia începu să plângă în timp ce se apropia de căruciorul răsturnat,din care,putu observa Olga, curgeau nişte gemuri. Femeia începu să strige injurii prin hohotele de plâns şi cei doi bărbaţi se opriră din râs. Olga îşi puse mâna la gură realizând că cei doi bărbaţi şi-au scos bâtele. Se îndepărtă de geam şi rămase uitându-se în gol, urmărită de strigătele femeii bătute pe stradă. Încercă să respire şi să-şi alunge din şoc. Ultimele picături de inocenţă dispărură în acel moment,amestecate cu picăturile de sânge şi gem.

 

Southampton,Anglia,1912,10.01 a.m

Imagine

 

            Maşina avansa încet din cauza aglomeraţiei. Mii de oameni se adunară să admire minunăția cunoscută drept „Titanic”. Un vapor colosal,care stătea drept dovadă inteligenţei umane. Maşina se opri lângă o staţie de înregistrare şi şoferul coborî rapid să înregistreze cuferele. Un bărbat de talie medie, cu început de chelie, coborî din maşină şi se opri pentru o secunda să admire vaporul. Răsufla uşurat când ajunse la concluzia că merita toţi banii şi ocoli maşina pentru a-i deschide uşa soţiei şi fiicei sale. Carol îi zâmbi fetiţei care îşi ţinea mândra păpuşă şi care se holba cu o inocenţă uimitoare la vapor. Soţia sa, Iris Lewis, se uita neimpresionată la vapor şi spuse „Asta chiar e mai mare ca Olympic-ul? Nu mi se pare a fi aşa o mare scofală.” Carol începu să citeze ziarele care lăudau vaporul şi să-i detalieze soţiei de ce acest vapor nici nu merita comparat cu Olympic-ul. Iris îşi luă gentuţa, îşi aranjă pălăria şi se uită să vadă dacă cineva o admira. Carol îşi luă fiica în braţe şi îi dădu cameristei papuşa ei. ”Vezi Amalia, ăsta e Titanic. Pe ăsta vom călători.” Fata continuă să caşte ochii la minunaţia din faţa ei şi îl întrebă pe tatăl ei: „Tati, cum au putut oamenii sa contruiască maşina asta?” Carol începu să râdă şi Iris se uită la el şi începu: „Nu râde aşa zgomotos. Se uită lumea ciudat la noi. Şi dragă, te rog, nu mai pune întrebări stupide că te aude lumea!” Îşi mai aranjă odata pălăria şi avansă puţin mai în faţă. Carol se strâmbă puţin la soţia lui şi începu să-i spună fiicei lui despre vapoare. Era o zi senină de aprilie şi pachebordul, ajuns faimos, se pregătea să plece.

Iris ,o femeie de vreo treizeci şi patru de ani, zâmbea mândră. Era genul de persoană care se mândrea cu tot luxul de care avea parte. Prietenele ei  erau geloase pe faptul că ea, Iris Lewis, ajunse pe Titanic. Carol, un barbat de patruzeci şi cinci de ani, era un avocat de succes în Anglia şi vroia să-şi extindă afacerile în New York unde, ziceau unii, totul e bine. El era mai sceptic din fire şi nu credea orice. Dar în momentul când a aflat de onoarea de a merge spre America, cu unul din cele mai frumoase vapoare, nu a ezitat. Erau o familie bogată şi nu aveau probleme. Proveneau din Polonia, dar se mutasera în Anglia .Totul era bine. Acum urcau într-un vapor cunoscut în întreaga lume pentru tot ce reprezenta el. Carol îi arătă biletul valetului şi fu condus împreuna cu familia lui în cabina c12. Cabina era mare şi luminoasă. Era formată din două camere şi baie. ”Aşa mica e cabina?”, întrebă Iris pretenţioasă. ”Se pare că da.Dar mie îmi place. Tu, îngeraş,ce zici?” Amalia se uită la mama sa şi spuse: ”E frumoasă. Îmi place Tinanicul.” „E Titanic, dragă.”, spuse Iris repede. ”Vrei să vedem marea?” o întrebă Carol pe Amalia. ”Da, da!” „Mergem să vedem marea.”, zise soţul sărutandu-şi soţia.”Eu rămân să despachetez.” „Ne vedem în „Cafe Parizien?” „Ne vedem la prânz. E bine?”,încercă Carol. Relaţia lor nu era chiar atât de solidă. Aveau multe probleme, printre care şi pretenţile lui Iris, dar şi nehotărârea lui Carol. Dar se iubeau. Asta conta, nu? Carol părăsi cabina în timp ce Iris se aranja.”Voi arăta absolut minunat şi toţi vor fi geloşi.”, îşi spuse Iris zâmbind în oglindă. Ieşi din cabină şi se îndreptă în josul holului în speranţa găsirii unui semn, ceva, care să-i arate cum să meargă acolo unde e mai multă lume cu bani. ”O scuză-mă, o întrebă o doamnă mai plină,nu ştii cum se ajunge la „Cafe Parizien”?” Iris îi zâmbi şi îşi dădu seama că şi-a găsit o companie pentru după-amiază. ”Mă cheamă d-na Iris Lewis şi nu ştiu exact unde e. Dar îl caut şi eu… aţi vrea să-l căutăm împreună?”. Doamna, de vreo patruzeci de ani, aşa, îi zâmbi şi îi spuse: ”Sigur. Eu sunt Molly. Molly Brown.” „Ce crezi de vapor? Mie mi se pare mai frumos Olympicul.”,spuse Iris cu un ton de superioritate. ”Acesta e mai frumos. Ai văzut scările? Ce elegante sunt. Şi salonul de cină e absolut minunat. ”Iris rămase fără cuvinte. Continuă drumul spre scări şi restaurante… şi lumea buna.

            Carol , care deja ajunse pe puntea de sus, îi arăta micuţei Amalia apa oceanului. ”Ce vas frumos…” spuse fata. ”Nu mergem să mâncăm la restaurant? ”întrebă ea. ”Nu… nu acum. Puţin mai încolo.” zise tatăl zâmbind. Amalia fugi de lângă el să ridice o pălărie căzută de la un domn. Privind-o cum alearga şi cum dă dovadă de un bun-simţ specific englez, nu putu decât să se simtă mândru. ”Mulţumesc, domnişoara.” spuse omul în vârstă. ”Eu sunt Isidor. Pe dumneata cum te cheamă?”, întrebă bătrânul, un vestit proprietar de magazine din New York. ”Eu sunt Amalia.”, spuse fata zâmbind. ”Îmi pare bine…aveţi o fată deosebită.”, îi spuse lui Carol. ”Să vă trăiască!” şi se îndepărtă. ”Ştii cine era bărbatul?” Fetiţa se uită la tatăl ei gânditoare şi spuse într-un sfârşit: ”Moş Crăciun?” Tatăl râse şi răspunse: ”Nu…el era patronul unui magazin vestit din New York. De unde îţi vom cumpăra ţie multe jucării. Îl cheamă Isidor Straus.” „Deci e Moş Crăciun….doar un Moş Crăciun cu un magazin de cadouri.” „Da…ai dreptate, spuse tatăl râzând, el e Moş Crăciun… Hai să vedem unde e mama ta…vrei?” „Da,da!” şi intrară înăuntru.

            Afară era o vreme superbă. Vaporul mergea liniştit în timp ce oamenii îşi vedeau fiecare de a lui. O fetiţă îşi săruta tatăl în timp ce un bătrân se întâlni cu soţia lui, iar o femeie bârfea cu alta într-un restaurant  pretenţios. Viaţa decurgea normal. Era doar ora 11:35 a.m.

Sfârșit Partea I

Shadows


Imagine
E un sentiment ciudat sa te uiti in jur si sa realizezi cat de mult te-ai schimbat si cat de mult ai evoluat. Adevarul e ca anul trecut eram altfel. Nu neaparat altfel, dar simt ca nu ma lasam sa fiu cine sunt astazi. Nu imi permiteam sa ma simt liber pentru ca intr-un mod constant o umbra imi tot spunea „Ai grija” si eu nu puneam intrebari. In ultimul timp am ridicat privirea, poate impins de o curiozitate, si am intrebat-o „De cine?”

Nu stii niciodata cum e sa traiesti pana nu simti ca traiesti. Am simtit in ultimul timp tocmai asta. Obisnuiam sa ascult, sa casc ochii la povesti si sa revin la iluzia ca nu simt nevoia sa fiu in alta parte.  Acum casc ochii la cine eram si unde sunt si stiu, o parte din mine stie, ca nu mai exista drum de intoarcere. Lucruri s-au intamplat, discutii au continuat si eu am trait pe impulsuri.

Chestia care inca ma fascineaza e cat de usoara a fost tranzitia. Cat de lejer am devenit acea imagine pe care o aveam in minte. Cred ca astazi sunt cine trebuie sa fiu astazi si nu am regrete. Ultima luna m-a maturizat, mi-a deschis ochii si m-a facut sa stiu ce inseamna si intunericul.

„Like, at first it’s fine and you think you have a dark side – it’s exciting – and then you realize the dark side wins every time if you decide to indulge in it” – Lana del Rey 

M-am regasit complet in vorbele ei, desi pentru ea acel dark side difera de al meu. Intr-o masura libertatea e supraapreciata si elementul de rebel poate atinge cote periculoase. Dar obisnuiam sa ma ascund de partea asta din mine, obisnuiam sa o ignor de teama potentialului ei. Mi-a trebuit ceva timp sa o accept ca o parte din mine si sa ii inteleg dorinta de a fii simtita.

Ma uit la cine eram si pot spune ca la vremea respectiva am fost cine a trebuit sa fiu. Iar astazi sunt cine trebuie sa fiu. Cineva spunea: „fii cine simti ca trebuie sa fii. Fii acea versiune a ta pe care o iubesti chiar si daca neglijezi aspecte pe care inainte le venerai. Fii tu”. Intr-un mod ciudat, acea entitate care imi soptea asta era acea umbra. Iar acum, astazi, sunt acea versiune 🙂

People never change.


Oamenii nu se schimbă. Oricât de mult am vrea noi să se schimbe, rămân cine au fost întotdeauna.

Când un om nu mai e cum credeai tu că e, înseamnă că nu ai făcut cunoștință și cu partea nouă. Ea nu e „nouă”, în sensul real al cuvântului. E nouă pentru tine. Dacă te gândești bine, partea aia tot timpul a fost acolo, doar că ai ignorat-o/ai uitat de ea/ai ales să uiți de ea.

Oamenii sunt la sfârșitul zilei plini de surprize. Adevărul trist (sau poate e mai bine așa) e că nu cunoaștem oamenii de lângă noi…

Defapt, cred că adevărul și mai real e că nici noi nu ne cunoaștem pe noi. De un lucru poți fii veșnic sigur. Avem impresia că ne cunoaștem 🙂

It’s been a while


Ok. Mi-am zis de ceva timp că voi rescrie aici șii iată-mă. A trecut un an în care nu sunt mândru să recunosc că am neglijat acest blog.

Am mai scris odată (cred) despre ce înseamnă să faci o pauză involuntară creativă. Ce înseamnă să nu ai inspirație să scrii și să te exprimi. Să explorezi dimensiuni și locuri întunecate și … Vezi? Am atins maximul deja.

Dăm vina pe medicina, ok? Sunt deja în ea de ceva timp și adevarul e ca mi-a alungat puțin creativitatea pentru a fii înlocuită cu puțină logică și multă materie.

Pentru tot ce facem, există un preț. Întrebarea e: care e prețul pe care ești dispus să-l platești pentru visele tale? 🙂

20121114-003529.jpg

Enjoy the silence


Ninge de ceva timp. A observat cineva cât de liniște e când ninge? E una un pic înspăimântătoare. Dar în acelaș timp îmi inspiră liniște. E ciudat.

N-am mai scris de prea mult timp. Nu știu exact de ce. Aș vrea să joc cartea aceea cu “am fost atât de ocupat cu viața mea extrem de interesantă și plină de lucruri palpitante, încât nu mi-am găsit timp de blog” . Aș vrea sincer. Aleg să nu vă mint. Nu merită.

Adevarul e că nu știu ce am făcut în ultimul timp. Am pierdut vremea învățând, râzând cu prieteni și admirând cerul senin pe ger. Te-ai uitat vreodată la cer, când e ger? E aproape la fel de frumos ca și cerul vara. Nu îmi dau seama care e mai interesant. Ambele au ceva… magic. E întodeauna liniște când te uiți la cer.

Am văzut zilele trecut o stea căzătoare. Am rămas surprins. E un fenomen frumos. Îmi place să cred că e rar. Poate nu e, dar mă face să-l apreciez mai mult.

Ninge în continuare. Nu știu. Aș vrea să pot scrie cum o făceam odată. Dacă mă gândesc mai bine, mi-ar place să fiu cine am fost odată. Liniștea ninsorii aduce ce lipsește minții mele. Un pic de liniște. E okay. Nimeni nu cred ca are tot ce vrea în viață.

Când singurul lucru ce-ți lipsește e tăcerea, atunci știi că vrei prea multe… nu?

These Ties That Bind


            Se zice că oamenii din viaţa ta sunt cei care te fac. „Spune-mi cine îţi sunt prietenii şi am să-ţi spun cine eşti”. Nu ştiu cât adevăr să dau expresiei, dar tind să cred că ne alegem prietenii după nişte principii de care nu suntem neaparat conștienți iar ei, oamenii care sunt acolo când avem nevoie de ei, acei oameni ajung să ne facă cine suntem.

            Una din tragediile vieți, pe lângă moarte şi impozite, e pierderea unui prieten. Pierderea unui prieten e echivalentul unui despărţiri. Suportul, siguranţa, relaţia… decad. În momentul când ajungi să-ţi pierzi prietenul cel mai bun, sentimentele sunt mixte; pe de-o parte eşti frustrat că nu ai făcut destul, că nu a făcut el destul şi că interesul nu a fost egal…iar de cealaltă parte alegi să speri că lucrurile vor fi okay. Adevărul e că nu vor fi. În momentul în care nu există dorinţă de compromis şi de sacrificiu… în momentul în care ajungi să crezi că nu mai merită…e echivalentul renunţării. E echivalentul semnării actelor de divorţ. O semnătură la colţul paginii. Pui pixul jos…şi pleci. Eşti liber de ceartă, de stres, de obligaţie… dar sentimentul de goliciune din interior capătă noi forme şi ajunge să te bântuie.

           Prietenia, în ochii mei, este una din cele mai importante lucruri din viaţa unui om. E vorba de ataşament. E puterea dintre doi indivizi, o legătură rară, ce persistă şi care reuşeşte să facă minuni uneori. Nu tot timpul, din păcate.

           Nu ezit să spun că prietenii sunt cei care te rănesc cel mai tare. De ce? Pentru că ei sunt fundaţia ta. În momentul în care nu mai ai fundaţie, te prăbuşeşti. Nu în gol… ci într-un tărâm întunecat în care există sentimentul veşnic că eşti un străin.

            Uneori dai prea mult şi primeşti prea puţin. Uneori speri, din tot sufletul, că cineva te va suna, doar ca să simţi că cineva, în întreaga reţea orange, e interesat de tine. E o concluzie tristă, previzibilă dar parcă şocantă. Sentimentul de abis e încă acolo. Telefonul nu sună.

          Rămâi doar tu, într-o cameră albastră, într-o zi de Noiembrie, întrebându-te ce face prietenul tău cel mai bun…Nu-l suni pentru că realizezi că nu vrea să vorbească cu tine. El era acel om cu care vorbeai neîntrerupt ore şi care îţi provoca facturi ridicol de mari. Dacă ai fi făcut o crimă…pe el l-ai fi sunat să vină să te ajute să muţi cadravul, deși știi că i-ar fi fost rău apoi. Dacă aveai nevoie sa treci pe o fişă de operaţie „persoană de contact în caz de urgenţă” la el te-ai fi gândit întâi, pentru că ştii că ar fi suficient de puternic să facă faţă veştii şi să o transmită mai departe. Dar iată. Eşti aici. Şi e adevărat..nu eşti complet. Nu MAI eşti complet. L-ai lăsat să intre şi să te facă cine eşti. Regreţi multe, dar adevărul e că regretul tău nu e proporţional niciodată cu regretul celuilalt. Şi asta…asta doare cel mai tare…

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..

Time is life itself


Nu am mai scris de ceva timp. Nu ştiu de ce. Poate nu am avut inspiraţie, poate am fost obosit sau poate sincronizarea tuturor elementelor ce creează un post a fost greşită.

Îmi e teamă că mi-am pierdut, într-un fel sau altul, acea chestie ce îmi permite să tastez, să scriu, să creez propoziţii. Poate totul e în capul meu, nu ştiu. Dar e un sentiment ce mă bântuie în ultimul timp.

Mă gândeam în zilele astea la timp. La cât de repede trece; la cât de ciudat poate fi şi la cât de mult ne afectează. Credem în timp şi suntem sclavii lui.

Timpul e acela ce ne dictează viaţa. În funcţie de modul cum îţi aranjezi timpul, unul rapid şi imprevizibil, în funcţie de asta… rămân prieteniile în viaţa, excelăm în diverse domenii şi rămânem cine suntem.

Dar ce se întâmplă cu nefericiţii ce nu avansează odată cu timpul? Acei câţiva care rămân blocaţi în timp, poate din cauza amintirilor plăcute, poate din cauza unor evenimente triste şi neaşteptate sau pur şi simplu din cauza unor altor vremuri. Cu ei ce se întâmplă? Îi poţi învinui pe acei câţiva care preferă să rămână în trecut pentru că acolo, într-un moment bun al vieţii lor, lucrurile par ideale?

Bănuiesc că totul se rezumă la momente. Întâlnim uneori nişte momente atât de incredibile încât vrem să le re-trăim. Rămâne o frustrare în aer, nu pentru că timpul a trecut, ci mai mult că, da , lucrurile se schimbă şi noi trebuie să ne schimbăm odată cu el… chiar şi dacă nu vrem asta.

La sfârşitul zilei realizezi ca nu poţi face nimic. Oricât de mult ne-am dori ca lucrurile sa fie ca în trecut, trebuie să vedem că avem viitorul la picioarele noastre. Timpul? Un punct de reper pentru viaţa noastră. Adevărul e că momentele incredibile sunt în faţa noastră. Plăcerea din trecut? O poţi regăsi. Dar sub o altă formă. Şi uneori, dacă suntem cu adevărat norocoşi… găsim momente noi, care ne fac să ne amintim de vremurile din trecut ca fiind doar atât. Momente.

……………………………………………………….Florence+The Machines…………..……………………………………………..

Into you like a train


             Am auzit odată pe cineva zicând că ultimul tău profesor e ultima ta greşeală. Sunt de-acord cu individul din mintea mea care a spus asta cândva (Chiar îmi pare rău că nu îmi amintesc cine mi-a zis asta).

           Cred că toţi facem greşeli. Tastăm greşit, râdem la un moment nepotrivit sau spunem ceva fără să ne dăm seama cât de mult îi afectează pe cei din jur ce spunem. Greşeala e modul prin care creştem. Prin care experimentăm, deşi fără voia noastră, cu diverse noţiuni şi ajungem să ştim ce e bine şi ce e rău.

          Ce se întâmplă însă când facem o greşeală şi nu ştim cum să o reparăm? Când facem ceva, conştientizăm că am făcut acel lucru dar habar nu avem cum să reacţionăm? Panică, agitaţie, haos în cap. Într-un fel cred că toţi ne regretăm greşelile, dar totuşi avem nevoie de ele.

         Greşelile sunt ca momentele grele din viaţă. Eu cred că momentele grele sunt aici pentru ca noi să putem valorifica momentele monotone, zilnice, ca fiind ceva mult mai mult de atât. Greşelile devin amintiri, devin noţiuni spuse la trecut, devin lecţii. Problema reală e că de cele mai multe ori trebuie să faci aceeaşi greşeală de multe, multe ori ca să te înveţi minte. Şi da… repet greşeala şi îmi asigur astfel un loc pe renumitul Iad Express, trenul cu stație finala, „iad”. În capul meu e un fel de Orient Express, dar cu un roşu mai aprins.

        Cred totuşi că la sfârşitul zilei greşelile sunt productive. Nu doar că înveţi lucruri din ele, înveți cum să tastezi, cum să-ţi muşti limba şi să nu razi şi înveţi să opreşti gluma înainte ca ea să devină ceva mai grav.

Greşeala: un blestem productiv ?

…………………………………………………………………….I’M SORRY…………………………………………………………………