Lonestar


Sunt zile in care ai vrea sa gasesti un indicatoriu,un semn care sa-ti zica incotro sa o mergi,ce decizii sa iei si ce sa faci mai departe.De multe ori aceste semne sunt relative,pentru ca nu ai de unde sa stii daca iei o decizie buna sau daca o iei pe un drum bun.Totul e putin relativ,dat fiind ca nu poti schimba ce ai ales deja.

Imaginati-va urmatorul scenariu.Exista,intr-o lume atat de fantastica, o stea,o lumina,ceva,careia intodeauna cand o privesti si ii ceri o parere,un sfat, functioneaza precum un ghid.Iti spune ce sa faci,iti spune ce sa nu faci si iti spune ce te asteapta.Suna mult prea ireal chiar si pentru ora asta si chiar si pentru cele 10 grade de afara.

Va dati seama ce neajutorati am fi ,daca ar exista  acest mecanism?Nu am fi doar neajutorati,am fi cu totul pierduti.Dar ,daca ma gandesc mai bine,si acum suntem un pic neajutorati,in fata sortii,destinului,in fata lui Dumnezeu,Allah sau Buddha.Intr-un fel sau altul,fie ca exista sau  nu un „Lonestar”,suntem sortati sa ne pierdem,suntem sortati sa punem la indoiala principii si idei,suntem condamnati sa facem greseli.Partea buna din toata chestia asta?Partea buna a inexistentei unei astel de „lonestar” e simplul fapt ca avem oportunitatea sa ne ridicam si sa ne dovedim insine ca suntem puternici.

La sfarsitul zilei nu exista un „Lonestar”.Nu exista o stea magica care sa ne arate drumul bun.Dar asta e avantajul unui dreamer.Poate visa si vedea lucruri acolo unde nu este nimic…

Anunțuri

Breakeven


Deobicei,cand ceva se intampla, exista o persoana care sufera mai mult ca cealalta.Despre asta e urmatoarea melodie si  realizand ca am uitat sa-mi fac ceva pe maine ,pentru prea-iubita mea scoala,voi posta doar atat astazi.Maine voi reveni cu o eventuala dezvoltare a ideii. 🙂

How the day sounds


Sunt zile care suna altfel.Sunt zile in care totul pare a fi atat de diferit,atat de negativ sau pozitiv,atat de aglomerat sau liber,incat risti sa te lasi purtat de unul din cele doua extreme.Extrema e un termen cam relativ,pentru ca are o conotatie mai mult negativa,dar pana la urma urmei,nu orice fel de extrema  e  negativa?

Ma intreb daca exista intr-adevar fericire?Ma intreb daca chiar exista oameni fericiti?Ma intreb daca pot zbura?Ma intreb cate intrebari imi pot pune intr-un minut…Delirez,din lipsa acuta de somn,dar imi place.Imi da o senzatie de libertate si parca neresponsabilitate totala.

Ma simt precum un personaj din visul altcuiva.Precum as fi martorul unei vieti ce trece prea repede.Ma simt precum acel personaj din desene animate, care ,in mijlocul haosului din centrul orasului,sta in loc si zambeste.Da,astazi,acum,simt ca pot atinge noi performante.

La sfarsitul zilei, la sfarsitul visului,la sfarsitul iluziei,traiesc intr-o gara si astept un tren.Dar faza e ca…acum realizez ca defapt sunt pe un tren accelerat si am fost atat de ocupat sa ma lupt incat am uitat sa ma uit putin pe geam.Doar o secunda e suficienta.Iar apoi,revin la lupta…How the day sounds by Greg Laswell.

Sunday Morning


M-am trezit si geamul mansardei era patat constant de mici picaturi de ploaie care cadeau.Si m-am gandit automat la „Sunday morning ” de la Maroon 5.

Si desi acum este 23:44(deci ar fi Sunday Night) raman pe melodia asta astazi.

The sun will save me.


Astazi l-am descoperit pe Brendan James.Un cantaret cu un stil uimitor si cu un sound si mai spectaculos.E genul acela de artist necunoscut,care nu va cunoaste niciodata o faima internationala,datorita modestiei persoanei sale si datorita faptului ca se afla pe piata,nu pentru a vinde,ci pentru ca scoate ceva fresh si ceva deep.

Ieri,luna imi facea cu ochiul.Dar acum…acum luna ne-a parasit.Norii de ploaie au acoperit-o.E un proces al naturii.Lucrurile bune raman,lucrurile rele vin si pleaca.Luna intodeauna va fi acolo,doar ca nu poate fi vazuta acum…

Titlul postului face referire la o melodie de la B.James.Mi se pare o melodie incredibila .Incredibil e putin spus.Cred ca e un defect faptul ca apreciez atat de mult unii artisti,si ii critic intens pe altii,pe cei pe care fie nu-i inteleg,fie nu-mi plac.Dar sunt unii artisti,precum Norah Jones,Jack Johnson,John Mayer sau Brendan James,care merita sub orice conditie,personalitate,admirati pentru ce reprezinta…admirati pentru ca sunt ALTCEVA.

The sun will rise, the sun will save me from the night.
The sun will change me, change the way I feel.
I’ve had enough of the hard and harder,
Times are tough,
I’ve drifted farther, farther from myself.


Better man.


Cateodata,oricat de mult ai incerca,reusesti sa iti intorci prietenii impotriva ta.Cateodata,reusesti sa-ti insulti camarazii,sa-ti ranesti amicii si sa devii tu la randul tau ,cel acuzat si invinovatit.Si da,se poate sa nu fie vina ta si totul sa fie o neintelegere.Dar ce se intampla in momentul cand tu esti vinovatul si cand,totul pare sa se prabuseasca in jurul tau?

Sentimentul de abandon e uimitor.Sentimentul de auto-invinovatire si de regretare e si mai puternic.Ajungi sa incepi sa cedezi,incet si sigur.Ajungi sa-ti doresti sa nu fi fost implicat deloc in intreaga problema.

Lucrurile sunt amplificate de 3 ori cand e vorba de principii si de mentalitati.In momentul cand nu esti deacord cu o mentalitate clasica,tipica…in acel moment esti pre-destinat sa fi vinovatul.Dar in momentul cand ajungi,accidental,sa ranesti sentimentele unor oameni,atunci lucrurile capata o proportie atat de diferita ,incat simti ca te ineci.

Exista un moment,doua secunde sau trei,in care nu mai poti.In care pur si simplu simti ca vei ceda emotiilor,vinovatimii,rautatii lumii din jur.Si in acele doua secunde-trei,iti permiti sa lasi garda si sa devii vulnerabil.Si da,daca nu ai niste persoane de o calitate uimitoare in jurul tau,cedezi.

La sfarsitul zilei,greselile conteaza.Dar cel mai important e sa iei control asupra situatiei si sa te asiguri ca toata lumea intelege ca regreti vorbele spuse in momente de conflict.Ca regreti sentimentele ranite si ca regreti modul cum au evoluat lucrurile.Ar fi usor sa zici ca „daca as putea sa dau timpul inapoi,l-as da si as schimba”.Dar realitatea dura e ca nu poti da nimic inapoi si intr-un sfarsit,trebuie sa platesti pentru lucrurile pe care le faci gresit.Se numeste maturizare si evoluare.Intr-un fel, chiar cred ca e o experienta de viata.

Breakdown


Sunt zile  care trec ametitor de repede.Sunt saptamani care trec precum un tren japonez de inalta viteza.Ni se spune de mici,ca timpul trece repede.Timpul nu se opreste ,nici pentru o secunda si, se poate intampla ca de multe ori ,sa clipesti si ziua sa fie deja gata.

Notiunea timpului ma bantuie in zilele astea.Imaginati-va urmatorul scenariu.Va aflati intr-un tren de inalta viteza.Trece rapid peste toate.Pomi,drumuri,poduri,oameni,masini,animale,campie,viata.Desi sunt momente cand ai vrea sa mearga mai incet,pentru a te putea uita mai bine la privelistea uimitoare care se vede prin geamul compartimentului,nu exista aceasta posibilitate.Controlorul iti spune hotarat ca trenul nu se va opri pana la destinatia finala.Ca trenul nu va face stop-uri in nici o gara.Afli surprins ca exista o ierarhie,in trenul acesta.Cand te urci,te afli pe hol,surprins parca de toata formota ce se petrece in jurul tau.Cum inaintezi in viata,afli ca biletul a fost promovat la un scaun,undeva in haosul unui vagon „personal” (gen scaune,cate 2 pe fiecare parte a unui coridor).Dupa ce petreci niste ore destul de inconfortabile aici,treci prin diverse etape si ajungi la confortul unui compartiment de clasa a2-a.Nu e lux,dar e o diferenta fata de vagonul personal.Capeti experienta,prinzi curaj si lupti pentru un loc la clasa 1 si intr-un sfarsit il capeti.Te bucuri putin timp de el,pentru ca imediat ajungi la destinatie.La uimitoarea si fantastica destinatie.Nu stii exact de unde ai plecat si unde ajungi.Banuiesc ca ajungem de unde am plecat,nu?

Trenul e un simbol puternic pentru viata.Imi place sa cred ca viata e doar un traseu aventuros si distractiv (si dureros) care are o destinatie anume.Timpul,un partener de afaceri cu viata,se face simtit prin geamurile trenului.Prin podurile,oamenii,masiniile si restul lucrurilor la care ne holbam cu atata curiozitate si placere.Dar cateodata,doar cateodata,ai vrea sa se opreasca trenul….ai vrea sa cobori si sa ramai la un peisaj pentru cateva secunde.

La sfarsitul zilei,trenul e un simbol mult prea simplist pentru viata.Dar unul reusit.Ajung sa cred ca astazi,pentru prima oara saptamana asta,as vrea sa cobor din tren si sa admir albastrul pur al cerului.Like the good old days…

Falling awake


Ce se intampla in momentul cand ai un moment de incertitudine?Ce se intampla intr-o secunda in care pui la indoiala tot ce construit,tot ce ai visat si tot ce ai planuit?Simti ca te prabusesti in gol.Simti indoiala,lupta si speranta.You feel like you’re falling awake.

Exista doua parti ale acestui sentiment.Partea pozitiva e ca te trezesti.Te trezesti din coma idilica in care te afli si iti aranjezi unele prioritati si cantaresti sansele si optiunile.Partea asta e greu de observat la inceput,dar e acolo.Multe din dramele vietii noastre duc intr-un sfarsit la un lucru bun.Si de multe ori,acest lucru bun e doar o recunostinta subtila.O apreciere extinsa si marita pentru ceva sau cineva,care acum nu mai e unde trebuia sa fie.

Partea negativa…ea e cea mai cunoscuta.In ea simti ca te prabusesti.Treci prin momente de indoiala puternica si de cautare a sinelui si a logicii.Cativa se gasesc si isi urmeaza calea pe care ei o vad avantajoasa.Restul….restul raman in cadere.Raman in aer si atat.Exista un moment cand se lovesc,cand ajung jos.Atunci te trezesti mai violent si mai brusc decat normal.

La sfarsitul zilei incertitudinea e normala.Caderea in gol e inevitabila.Ceea ce este important este sa te ridici si sa te hotarasti,asa cum vezi tu de cuvinta,asupra caii tale.Inspiratia postului?Falling Away-Gary Jules.

Time doesn’t really exist


O melodie are un vers care se opreste(sau porneste,depinde dupa cum aude fiecare) cu titlul acestui post.Vorbesc despre melodia „Unlike Me” a cantaretei norvegiene ,Kate Havnevik.Mi se pare intr-un fel fascinanta notiunea de inexistenta a timpului.Este desigur una din cele mai ilogice lucruri spuse de mine vreodata,dar daca pui deoparte totul pentru doua secunde si iti deschizi mintea atat de mult incat sa accepti o astfel de notiune,ajungi unde am ajuns si eu.

O viata fara timp.Sau o viata in care presiunea timpului e inexistenta.O viata,un moment care nu are sfarsit,care nu are un inceput.Care pur si simplu,exista.O existenta atat de incerta si atat de vaga,incat logica nu mai are loc in ea.Dar atunci,daca o astfel de lume ar exista,logica ar fi total alta,pentru ca am fi crescuti cu aceasta idee si asta ar reprezenta un adevar pur.Imi place sa ma joc cu fantasticul ,mai ales in zilele de Luni,pe o temperatura de 10 grade.Da…

Timpul nu exista.Nu exista nici un inceput ,nici un sfarsit.Nu exista un moment.Exista doar eternitate.Vorbesc precum un orator penticostal care ii indeamna pe credinciosii naivi sa ramana optimisti ca vor ajunge undeva unde nimic rau nu se intampla si va fi doar fericire?Da…Daca nu-mi iese medicina,mi-am gasit un job.

Lasand la o parte cinismul meu evident (imi cer scuze pentru cei care s-au simtit insultati-dar il consider un adevar),timpul exista.Exista un inceput si un sfarsit.Si tind sa cred ca e mult mai bine asa.Vreau sa cred ca asta e o realitate mai avantajoasa. Si da,timpul ma preseaza din nou.Noapte buna.

Going back


Amintirile sunt cele mai frumoase lucruri din viata oricui.Sunt sute de lucruri din jurul nostru care ne amintesc de evenimente,intamplari si aventuri.Da.Amintirile sunt unul din acele lucruri de care nu poti sa scapi.Unul din acele lucruri care creeaza dependenta.Unul din acele lucruri care te duc inapoi…

Pozele,cele mai productive si elementare amintiri fizice,sunt una din cele mai tari inventii aparute in istoria omenirii.Arta de a fotografia,de a captura un moment,o secunda provoaca si astazi senzatii si fani.Pozele sunt cele mai reusite amintiri,pentru ca sunt singurele care sunt exacte.Vezi o poza,vezi peisajul din spate,cladiri si oameni.Nu e deloc precum amintirea eliberata de un suvenir sau obiect ,la care imaginatia poate adauga unele elemente intregului film.Personal ,ador sa fac poze.Ador sa vad cat de mult am evoluat de la acea persoana care am fost.Imi place sa-mi amintesc momentul acela de cateva secunde cand a fost facuta poza.Pozele reprezinta cea mai uimitoare metoda de a capta o secventa din viata noastra.Si prin ele,ai asigurat un drum placut ,pe autostrada amintirilor.

Lasand deoparte pozele care reprezinta o alegere logica of going back,imaginatia noastra este cea mai reusita cand vine vorba de amintiri.Cand iti imaginezi un moment,o secunda,o secventa deseori se intampla sa vrei sa mai adaugi niste detalii,doar de dragul amintirii.Si da,astfel memoriile si momentele uimitoare din viata noastra ,par mai colorate si mult mai vii.Alegerea amintirilor prin imaginatie e predestinata visatorilor…

Fie ca e vorba de poze,de obiecte sau de imaginatie,momentele de amintire  sunt unele din cele mai bine folosite minute din viata de zi-cu-zi. Prin ele ne atingem idealul trecut.Si da,prin ele…visam la atingerea idealurilor viitoare.

Pfff…


Da.Negarea nu ajuta la nimic azi.La ce face referire titlul?La urata mea raceala,care pare ca-mi strica toata dispozitia.Dar simt ca trece.Imi place sa-mi zic asta,desi raceala pare in acest moment,ETERNA.

Dupa o saptamana extrem de lunga si obositoare (si da,e doar prima saptamana de scoala),raceala mi-o incheie intr-un mod superb.Cred ca acum Karma isi face simtita prezenta,dupa ce in Iulie stateam pe iarba seara si ma uitam la stele cazatoare.Iar acum….acum stau cu un ceai cald in fata si cu multe ,multe servetele in jurul meu.Karma sucks.

Precum v-ati dat seama,raceala,iubirea mea,ma lasa fara inspiratie.In schimb imi provoaca un nas rosu si un gat iritat.Mai trebuie sa mentionez ca nu am facut absolut nimic productiv astazi?Nu,asta intra din start in caracterizarea cuvantului „raceala”.

Inchei,ca deobicei, cu o melodie.Mi-a luat in jur de 5 minute pana sa ma decid ce melodie sa pun aici,din care 3 minute am tusit,sters nasul si stranutat.Oh well…Ingrid Michaelson-Keep Breathing.

A person’s life…in one day.


Nu m-am putut abtine.Am dat drumul din nou la filmul „The Hours”.Sunt obsedat,stiu.Dar ceva din filmul asta ma face sa ma simt mai diferit.Ma face sa vad in aceste 2 ore de film,viata cu alti ochi si ma face sa-mi analizez propria viata.

Se spune ca poti cunoaste o persoana dupa felul cum actioneaza si dupa felul cum reactioneaza. Notiunea elementara a filmului „The Hours” este ideea ca viata unei persoane poate fi rezumata la o singura zi.Faptul ca poti cunoaste un om,dupa o singura zi.Dupa felul cum traieste,cum iubeste si cum lucreaza.Notiunea mi se pare uimitor de fascinanta.Dar nu cred ca e intradevar adevarata 100%.Dar sunt sigur ca in peste 90% din cazuri e reala.

Ador acest film.De ce?Nu stiu.Sau poate stiu, dar sunt atat de multe motive si nu-mi dau seama de asta.Orice ar fi,continui sa-l revad.Intr-un sfarsit,orele vietii noastre,gandurile de zi cu zi,ne descriu si ne fac ceea ce suntem.Dar acum…acum continui sa traiesc Orele.

Hero


Am dat peste o melodie astazi in arhivele mele de muzica,care m-a pus pe ganduri.Melodia se numeste „Hero” si este cantata de Chad Kroeger si este una din melodiile care au promovat filmul SpiderMan in 2002.

Versurile sunt destul de simple.Se porneste de la premiza nevoii unui erou ,care sa schimbe totul.Si m-a facut sa ma intreb :chiar va fi unul?A fost vreodata un erou ,in adevaratul sens al cuvantului?Si raspunsul a venit la fel de repede ca intrebarea.Nu.Eroul,o persoana care sa fie nepasatoare de propriai viata si care sa salveze lumea de un nenea rau,nu exista.Dar exista altceva,ceva ce ,din pacate,nu prea primeste recunostinta de „erou” pe care o merita.Vorbesc de acele persoane,care isi risca viata in fiecare zi pentru binele altora.

Cred ca denumirea de erou a luat o cu totul alta intorsatura odata cu aparitia eroilor Marvel (Spiderman, Superman,Xmen).Deatunci ,eroul trebuie neaparat sa posede o capabilitate speciala,prin care face bine.Dar atunci,oamenii de rand,care nu poseda decat un curaj nebunesc si o incredere in sine enorma,cum sunt numiti?Fac ,desigur,referire la politisti,pompieri,cei de la Smurd.Da…ei ajung sa fie numiti bugetari,din pacate.

Nu cred ca acestor oameni li se aduc suficienta recunostinta pentru tot ce fac.Si sincer,cred ca un adevarat erou, nu are nevoie de recunostinta.Are nevoie sa simta ca a facut un lucru bun.Dar totusi cred ca recunostinta e meritata.Si da,nu am facut referire la soldati din alte motive.Acestia nu cred ca sunt neaparat eroi,pentru ca un adevarat erou nu omoara alti oameni.Si un adevarat erou,nu merge in razboi pentru motive politice.Un adevarat erou,o face pentru ca asa se simte indeplinit moral….

Fara timp.


Din lipsa de timp si proasta organizare din partea mea,va fi un post scurt.Timpul ma preseaza continuu si nu sunt obisnuit.Dar sper sa-mi intre in sistem.M-am gandit astazi,in timp ce profesoara vorbea despre ceva tehnologic,pentru care eu n-am nici cel mai mic interes,despre notiunea timpului.Despre ceasul care vesnic se misca si vesnic trece.

Imaginati-va urmatorul scenariu.O telecomanda ce poate opri timpul.Ideea sau scenariul vine de la filmul „Click”,care nu-mi dau seama din ce motiv,mi-a venit atunci in minte.Nu neaparat de a opri timpul (a la Matrix) ci de a opri trecerea lui pentru cateva minute.Pentru acele minute din viata care conteaza.Dar atunci poate ca intr-un fel ma contrazic pe mine insumi,pentru ca oprirea trecerii lui,inseamna defapt oprirea in total a timpului si prin urmare, oprirea avansarii noastre.Delirez?Poate.

Incep acum sa pierd notiunea elementara a timpului.E 11:45 si imi este somn.Maine o noua zi.Lipsa de somn ma forteaza sa ma limitez la atat.Poate voi continua maine aceasta notiune, atat de deschisa expansiunii.Pana atunci,ii las pe cei de la Coldplay sa va incante urechile 🙂

Breakin’ at the cracks


E Luni si sunt obosit.E prima zi de scoala si deja simt ca m-am saturat.Dar e ok.Din lipsa de inspiratie si din cauza faptului ca ma gandesc doar la rolul endocrin al epifizei si la hormonii eliberati de Tiroida,postez astazi doar una din melodiile mele preferate,semnata de  Colbie Caillat numita „Breakin’ at the cracks” ,din superbul album ,Breakthrough.

12


Am obsedat si exagerat in ultimele zile.De ce?Pentru ca am ajuns la sfarsit.Am ajuns in acel stadiu,intr-o cursa lunga,in care esti aproape de sfarsit dar totusi atat de departe de el.Numarul 12 pare sa-mi provoace o mica anxietate.Dar exagerez,pentru ca maine va fi o zi ca oricare alta.Pana in jurul orei 12 sigur voi fi deja acasa si atunci,desi voi stii ca oficial sunt matur si in clasa a XII-a,tot voi trai cateva minute in dulce negare de vara,in frumosul gand ca e Iulie si e senin.

Suntem in 12 Septembrie.Imediat se face ora 12 a.m.Dar nu,12-le nu e neaparat o cifra de temut.Am asteptat ani sa ajung aici,sa ma provoc pe mine insumi si sa fiu sigur ca eu si oricare altcineva ,va trece cu bine peste micutul obstacol numit BAC si peste temuta admitere,la care refuz momentan sa ma gandesc.

Desi de maine,cam totul va incepe ,incet ,dar sigur, sa se schimbe,presimt ca va fi ok.La fel cum presimt ca acest blog va supravietui (desi de 2 zile incoace,cititorii sunt cam rari,raman optimist ca poate cineva va mai citi ce scriu eu pe aici).

Da.Ultima jumatate de ora de vacanta.Iar apoi?Apoi viata isi va relua cursul normal.Si cursurile vor incepe.Ceasul continua sa se miste si orele continua sa se scurga, iar eu..eu incerc sa adorm…

Just another day.


In dimineata zilei de 11 Septembrie 2001,aproape 3000 de oameni s-au trezit precum in oricare alta zi si si-au planuit ziua.Au zambit,si-au aranjat parul si au urcat fie intr-un avion,fie intr-un lift.Cerul incredibil de senin anunta o zi frumoasa de Septembrie.Nimeni nu banuia ca in jurul orei 8:46 a.m un avion avea sa loveasca turnul de nord al complexului World Trace Center si avea sa schimbe viziunea de tara protejata si idilica a Americii.La ora  9:03 a.m ,cel de-al doilea avion a lovit turnul sudic al imensului complex,iar din acea secunda ,toata lumea si-a dat seama ca e un act intentionat.

O stare de panica totala a prins intreaga planeta ,care a putut urmari tragicul eveniment ,in direct, la televizor. Imaginile cu oamenii plangand si uitandu-se cu fete speriate si oripilate in sus,au marcat intr-un mod omenirea si au facut ca iluzie  sigurantei sa fie sparta.

O zi care a inceput normal,s-a sfarsit tragic.2,977 de oameni au murit in total si peste 6000 de oameni au fost raniti.Aproape 50 de oameni au sarit de la etajele superioare si cele doua turnuri au sfarsit in doar 2 ore de la impactul avioanelor.O tragedie internationala,avand in vedere ca s-au aflat oameni din peste 90 de tari in aceste turnuri si avioane,inclusiv 4 romani.O zi normala,cu un cer impecabil,s-a sfarsit intr-un mod teribil.

Dedic acest post sufletelor pierdute in cerul senin al zilei de 11 Septembrie 2001…

A boy can dream,right?


Nu stiu daca e din cauza negarii sau din cine stie ce al motiv,dar in ultimul timp (in ultimele saptamani) nu ma pot gandi decat la cat de mult as vrea sa pot pleca.Oriunde.Sa pot explora,vizita si admira cu gura cascata locuri noi,culturi noi sau tari.Sunt obsedat cu asta in ultimele luni,dar o numesc negare.Clasa a 12a bate la usa si as vrea sa dau skip-forward pana cam in August 2011.Se poate ?Neah.Nu merge asa usor.

Deci da, de luni trebuie sa devin serios.Nu neaparata serios serios,pentru ca asta nu se va intampla prea curand,dar trebuie sa devin sigur pe mine si sa stiu ca va fi bine.Nu stiu cat de bine va fi,dar sunt optimist,intr-un mod stupid.Da…Nu stiu exact ce ma asteapta (sau poate stiu mai mult decat trebuie, ce ma asteapta) dar in secunda asta ma simt pregatit.Iar acum ,nepregatit.Pricepi cum functionez?

As vrea sa calatoresc.M-as plimba pe plajele din India de Sud si as zambi soarelui indian.As vrea sa ma ratacesc cu un rucsac in spate prin Delhi si sa merg cu trenul printr-o tara straina,cu multe probleme.As vrea sa pot vedea templele hinduse si sa ma pot holba la Taj Mahal.Da.As vrea sa pot vedea India.Nu neaparat India cat orice tara din Orientul Indepartat.Si da,sunt constient de pericole,de boli misterioase si de limbi straine.Foarte straine.Dar ,acum imi dau seama ca, imi sta in fire sa-mi placa sa calatoresc (gen „backpacking”).E stupid,dar numai la asta ma gandesc in ultimele zile.

Da.Realitatea dura si incoerenta imi sopteste sa ma trezesc.Voi ajunge in India odata,de asta sunt sigur.O simt in vene (este o expresia asemanatoare,pe care prefer sa nu o folosesc aici,dar care e tare).Voi ajunge sa calatoresc in culturi straine si sa descopar tari indepartate si sa simt ca traiesc.Nu ma intelege gresit,si acum traiesc (am puls?Da,inca am) dar „viata” in momentul cand calatoresti e mult mai uimitoare si parca periculoasa.Si asta va spune cineva care a iesit doar odata din tara intr-o vizita rapida dar uimioare a grandiosului oras Viena.

As vrea sa vad coasta Italiei candva.As vrea sa ma pierd pe stradutele din Paris si sa imi potrivesc ceasul cu cel al maretului Big Ben.As vrea sa invat yoga intr-o manastire hindusa din India si as vrea sa mananc mancare chinezeasca la un chiosc mic din Beijing.Nu am pretentii,stiu.Realitatea tocmai mi-a dat o palma. Sunt treaz,dar visez cu ochii deschisi…

Sweet surrender.


Uneori,avem acele zile.Zile in care nimic,dar absolut nimic nu merge cum am vrea noi sa mearga.Zile in care toate planurile,ideile si negarile iti sunt schimbate.Nu exista solutii usoare.Nu exista remedii pentru situatii neprevizibile.

Uneori lucrurile nu merg cum vrei tu.Sunt complet deacord cu asta.Ofera un pic din elementul „surpriza” si parca alunga monotonia.Dar cat e prea mult?Astazi,simt ca am depasit acel „mult” si simt ca incepe paharul sa se umble.Nu-mi place ideea unui pahar care vesnic trebuie golit,dar nu-mi plac multe lucruri.

Exista doua feluri de elemnte „surpriza”.Un element de „wow”, unul de dimensiuni uriase care pur si simplu te face sa aluneci si, apoi sunt acele „wow”-uri mici.Elemente,evenimente ,surprise deloc placute ,dar minore.Ce se intampla in momentul cand surprizele minore depasesc un numar si incepi sa ai impresia ca ai fi preferat sa ai o surpriza imensa si atat.

O furtuna se aproprie.Deci inca o surpriza.Inca o picatura in paharul imaginar.Accept picaturile ,vantul rece si tunetul,la fel de bine cum accept situatii care se ivesc de nicaieri.Inchid geamul.Iau decizii,pe baza schimbarilor si trec peste.Asta e solutia,nu?Sunt momente cand ai vrea sa izbucnesti si apoi sunt momente cand ai vrea sa te lasi plouat.Acum,m-as lasa plouat.Acum,traiesc cu ideea „ce va fi,va fi”.Respiri,inchizi ochii si te intrebi daca chiar asa trebuie sa fie.Nu primesti absolut nici un raspuns.Am salvat ciorna.Ploaia ma face sa iau masuri.Trebuie sa ma astept la orice…

La sfarsitul zilei,nu conteaza cat de pregatit esti pentru evenimente noi ,ci cat de mult esti dispus sa te impaci cu ele.Le accepti,pentru ca nu ai alta solutie.Dar cateodata,si aceast sweet surrender ,e prea mult de digerat…Si cel mai important?Apreciez acele micute lucruri care nu s-au schimbat…iubesti ce fac viata previzibila.