Sweet dreams


Am trecut si prin cea mai lunga zi din 2010.Inca nu e chiar gata,dar cel putin 23 de ore din ea au trecut.Mi-as fi dorit sa pot spune ca am facut ceva senzational de productiv astazi,dar nu.Singura mea realizarea pe ziua de 31 Octombrie e vizionarea a unui intreg sezon din sitcom-ul Frasier.Dar totusi e ceva si asta..

Am trait o zi si am avut o ora in plus de somn.Desi raceala ce se instaleaza confortabil,mi-a cam stricat dispozitia,sunt fericit.Trec printr-un moment de impacare stranie a sufletului.Si da,planuiesc sa vad Italia candva in urmatorii 3 ani.Se nasc schite si vise in creierul unui baiat racit.Iar maine e inevitabila Luni.Noapte buna.

Exista o sansa?


Chiar exista o sansa ca visele unei persoane obisnuite,cu un buget moderat si o ambitie puternica,sa ajunga realitate?Optimistii ar spune ca „daca vrei ceva,totul se poate intampla”.Pesimistii ar spune ca totul merge pe buget,iar economia de astazi nu ajuta cu nimic.Vin realistii,care zambesc si spun sincer ca orice vis nu e decat o jumatate de iluzie.Niciodata un vis nu devine realitate.

Mi se pare mie ,sau intodeauna cand ti se implineste o dorinta,un vis,esti in acelas timp si putin dezamagit?Dezamagit pentru ca nu e chiar atat de incredibil,fantastic,uimitor,precum credeai ca ar fi.E intr-o masura superb,dar nu ideal.Treaba cu idealismul e precum treaba cu  barfa.Auzi niste lucruri care doar un sfert sunt reale.

Exista un banc italian care spune ca odata era un batran ce se inchina in fiecare zi unei statui ,a unui sfant :”Te rog,te rog,te rog,fa in asa fel incat sa castig la loto”.Batranul continua zilnic sa se roage,pana intr-o zi cand statuia,miraculos,i-a raspuns :”Te rog,te rog,te rog,…du-te si cumpara-ti un bilet”.

Deci da.Exista sanse.Existe posibilitate. Exista o sansa.Dar faza e ca trebuie noi sa facem primul pas.Dezamagiriile sunt inevitabile,dar partile bune…alea raman.Si asta e tot ce conteaza.

 

White Blank Page


Am avut una din acele zile.O zi in care te simti…ciudat.Poate mai mult decat ciudat,nu stiu.Am avut o zi stranie.E suficient spus atat?Probabil nu,dar e weekend si sunt atat de stors incat nu pot formula altcumva.

E 1 grad.Ora afisata pe desktop-ul calculatorului meu e 11:55 PM.In fata mea,sta frumos urmatoarea carte pentru clubul de carte,pe luna Noiembrie,”Mananca ,Roaga-te,Iubeste” de Elizabeth Gilbert.Incerc sa-mi dau seama daca sa mai citesc acum din ea,sau daca sa ma duc sa ma culc.Sa inchid ochii si sa plec prin lume.Cred ca merg pe chestia cu plimbatul prin lume….Suna mai uimitor.Maine voi reveni la realitate.White Blank Page-Mumford and Sons

Think I’ll go inside.


Am reusit cumva,socant,sa postez zilnic in luna Octombrie.In afara de ziua de 1 ,in fiecare zi am postat.Cu zile proaste si zile incredibil de bune,am reusit sa postez.Astazi nu am suficienta inspiratie si energie sa postez ceva relevant,sau macar ceva interesant.Doar un pic de Greg Laswell si a lui „Goodbye”.Pe maine!

Time to pretend


Da.Am ajuns din nou la negare.Neg ca sunt obosit.Neg ca nu pot retine formule la matematica.Neg ca nu sunt capabil sa inteleg chimia.Negarea e o dulce evadare,spunea odata un poet englez.

Nu stiu daca chiar era un poet englez,dar imi place cum suna.Sunt sigur ca cineva a mai spus-o.Refuz sa cred ca sunt primul care compara negarea cu evadarea.Bat campii?Un pic.

Deci revin la ideea principala.Am o idee principala?Da.Negarea.Cred ca oricine neaga.Majoritatea negam o prietenie ce incepe sa se desframe.Multi ignoram o relatie care nu merge cum ar trebui.Cativa neaga identitatea pe care o au,si o prefera pe cea atat de bine construita.Si ,cativa putini,aceia putini ,neaga ce simt.Neaga o durere subtila.Neaga singuratatea sau dorinta atat de puternica de evadare.

Continui sa neg.Continui sa fac exercitii la mate,stiind ca odata imi vor intra formulele in cap.Continui sa re-citesc formule chimice,sperand ca nu trebuie sa le reiau de la 0.Continui sa incerc sa fiu vesel,desi oboseala si sentimentul ca totul trece pe langa mine ,ma sufoca.Continui sa visez,desi trebuie sa renunt la vise.

After the earthquake.


Se intampla ceva extrem de interesant in momentul in care suntem impulsivi.Starea umana in general,duce la impulsivitate rapida in milioane de situatii.Am fost impulsiv de multe ori si rareori iese bine.Impulsivitatea e unul din acele lucruri cu doua taisuri.

Dex-ul defineste impulsivitatea ca find o situatie in care un individ da dovada de teribilism nespecific si in care acesta este „violent, nestăpânit, nestăvilit”.Violent?Intodeauna am crezut ca impulsivitatea e unul din acele lucruri care fac o persoana sa iasa in evidenta,nu neaparat intr-un sens pozitiv.Nu m-as fi gandit la violenta…poate la pericol,dar violenta?

Impulsivitatea e un cuvant cu diferite intelesuri.Astazi,acum 20 de minute,am dat dovada de impulsivitate.Acum 4 luni am am dat din nou dovada de impulsivitate.Atunci totul s-a derulat rapid si a rezultat intr-un esec trist si neasteptat.Impulsivitatea duce la multe.Dar rareori mi se intampla sa duca intr-o directie buna.

La sfarsitul zilei impulsivitatea nu face decat sa ne dea batai de cap.Consecintele le suferim treptat.Dar ,every now and then,avem norocul sa dam peste ceea ce am cautat mult timp. ..

 

Owner of a Lonely Heart


Un titlu mult mai adecvat ar fi „Owner of a Tired mind”.Dar titlul e numele unui episod din Grey’s Anatomy ,deci am ramas la el.De ce „Tired Mind” si nu „Lonely heart”?Simplu.Pentru ca sunt prea obosit acum sa vad partea lonely.Accept si vad doar partea obosita.

E Luni.Mai bine spus,a fost Luni.Ma uimeste cat de repede trec unele zile si cat de greu trec altele.E un contrast enervant.In unele zile ,te intrebi cum supravietuiesti, iar in alte zile simti ca nu ai apucat sa fii cine ar trebui sa fii.Dar mai sunt in jur de 3 ore din  Luni ,25 Octombrie 2010.Ce voi face in aceste 3 ore?Imi voi scurge ultimele rezerve pe singura mea responsabilitate…scoala.

La sfarsitul zilei ,imi place sa cred ca fiecare e un „owner of a lonely heart”. Cateodata nici oboseala,nici o cana de Cola nu pot acoperi evidentul.Dar exista ceva numit prieten…si pentru mine ,e un remediu suficient.

994


Initial am planuit o postare de genul asta ,odata cu atingerea a 1000 de vizionari.Dar am ajuns la 994 si mi se pare ca suna mai interesant 994 ,decat 1000 ca titlu…

Deci am ajuns la 994.Adica voi ati ajuns la 994.Trebuie sa mentionez ca numarul nu se refera la numarul de oameni care au intrat pe acest blog ,ci la numarul de intrari a oricui aici.Tot ce pot sa spun este MULTUMESC! Daca nu ar fi cineva sa citeasca bloguri,ele nu ar exista.Oricine ati fi,va multumesc.Va multumesc ca intrati,cand aveti timp si chef , si cititi ce scriu eu peaici si ca,totusi,va da-ti cel mai mic interes pentru acest blog.Le multumesc celor care s-au abonat si cei care isi amintesc ,intr-o zi ploioasa,de aceasta lume a muzicii si vietii de zi-cu-zi.

Nu credeam vreodata ca voi ajunge la numarul de 994.Anul trecut nu as fi crezut ca voi avea vreodata un blog,sa nu mai vorbesc de cititori.Si ,desi jumate din voi sunteti cunoscuti de-ai mei,carora le-am mentionat subtil de blog,va multumesc ca totusi intrati.

Blogul a devenit pentru mine un mic refugiu.Nu neaparat refugiu,pentru ca nu simt nevoie sa ma refugiez de nimeni si nimic,dar reprezinta un loc unde ma exprim prin litere si muzica.Si prin care,poate,reusesc sa ii fac pe cei din jur sa fie mai constienti de frumusetea si aventura ce este viata.Experimentul postului „O gara” a fost un succes imens si va recomand sa-i dati un search aici si va asigur ca nu ve-ti fi dezamagiti.Intr-un fel ,asta e viata… one day at a time.Un vizitator pe rand.O melodie pe rand.O secunda pe rand.Si pentru a sarbatori frumosul si straniul numar de 994,va recomand sa asculti urmatoarea melodie oferita de genialii Beatles.Si da,este un clasic.Yellow Submarine.

 

A beautiful mess


Astazi ma simt ca un mess.Nu  ca un beautiful mess,precum titlul unei melodii de la Jason Mraz,ci doar un mess.Nu stiu nici cum sa definesc acum cuvantul mess.Dezastru?Tristete?Negare?

Incerc sa-mi amintesc ultima oara cand m-am simtit ca un mess.Candva ,acum 2 saptamani.Nu-mi aduc aminte,din fericire,de ce anume eram un mess,dar stiu ca am atins noi nivele de „mess”-like. Dar ce e important e ca am supravietuit.

Cred ca fiecare din noi este un mess,intr-un fel sau altul.Fie ca este un mess genetic sau unul intamplator.Dar totusi imi place sa cred ca sunt mai mess,ca restul.Ma face sa ma simt mai special.Glumesc.Dar sunt atat de mess,incat nici asta nu-mi iese.

Inchei postul de astazi cu urmatoarea melodie de la Jason Mraz,care,precum v-ati dat seama,se numeste „A beautiful mess”.Sa speram ca maine ,poate,voi fi mai putin mess-like,decat astazi.

Tomorrow


Astazi am dat peste una din melodiile mele preferate.E una din acele melodii care imi aduce optimismul si speranta,cand trec printr-o zi urata.

Vorbesc despre una din melodiile clasice a lui Avril Lavigne,”Tomorrow”.Melodia vorbeste despre ziua de maine,despre faptul ca ea nu-l poate ierta pe el si ii spune sa incerce si maine,cand ,poate,va fi mai bine.Am vazut candva un video pe YouTube in care Avril a dedicat aceasta melodie bunicului sau,intr-un concert,care murise in seara respectiva.Avril,din respect pentru fanii care deja isi cumparasera bilete,a tinut concertul in lacrimi.Asta da pasiune si daruire.Tomorrow – Avril Lavigne.

And I wanna believe you,
When you tell me that it’ll be ok,
yeah I try to believe you,
But I don’t

P.S A gasit video-ul de care vorbeam mai sus.

 

Continuous Postcard


Am gasit astazi un video extrem de interesant.Se desfasoara astazi,o compania a Youtube-ului si a muzeului Guggenheim din New York si asa am dat peste acest video.E extrem de interesant.Campania premiaza cele mai artistice si reusite video-uri de pe Youtube.Nu am vazut decat vreo 5 video-uri,dar asta mi s-a parut pur si simplu uimitor.

Cel care l-a postat ,ne spune ca este format din 2467 de vederi,poze,puse impreuna pentru a crea un video.Nu am inteles exact ideea,mesajul.Dar cred ca vorbeste despre experienta pe care creatorul a avut-o in Franta,in Paris.Imi place ca nu foloseste locurile extrem de turistice.Si sfarsitul e tare.Astept sa-mi spuneti ce parere aveti 🙂

 

Streetlight


Sunt zile in care ploaia se opreste.In care nu simti bombardat de destin si in care ,poate,ai o zi libera.Ideea e sa nu ti se urce la cap faptul ca ai o zi buna.

Nu stiu despre ce vorbesc.Habar nu am ce gandesc.Trec printr-un stadiu in care nu gandesc clar.In care planuiesc ceva si vad alte lucruri.La care imi fac planuri absurde si in care vreau sa ating noi performante.Nu ma mandresc cu nimic inca,dar am niste noi idei ,niste noi ambitii.

Pe scurt,am avut o zi buna.The donwfall of it?Blogul trece printr-o seceta.E din lipsa de efort la capitolul advertising.Dar e ok.Am si aici cateva idei noi.Pana atunci,pana la implinirea ambitiilor si planurilor mele extraordinare,raman cu Streetlight,Joshua Radin style.

Comes and goes (in waves)


Sunt zile care parca nu se mai termina.Sunt zile in care simti ca nu vei mai ajunge acasa.Sunt zile in care lipsa acuta de somn ,te afecteaza.Te intrebi daca merita lupta,zbuciumul ,cearta si scandalul.Ajungi sa te intrebi cine esti si incotro mergi…

Initial am vrut sa numesc postul „Today has been ok”,dar l-am mai numit odata asa.Deci am luat decizia sa-l numesct „Comes and goes (in waves)” ,titlul unei melodii de la Greg Laswell. Melodia e dedicata,in versuri,acelor care raman in picioare.Celor care mai incearca.Celor care dupa ce se intreaba „de ce mai incerc?”,mai incearca odata.Intr-un mod straniu,melodia imi da incredere.Incredere ca luptele,lipsa de somn si multe ,multe chestii …merita suferite.

Road to ride on.


Incerc sa ma gandesc ca poate intreaga mea activitate din ultimele 3 zile ,a avut un rol.Incerc sa nu visez prea mult dar nici prea putin.Daca va intrebati despre ce vorbesc,atunci considerati-l un proiect de-al meu,ce poate va fi intr-o zi in mana voastra.

„Road to ride on” este prima melodia de pe noul album a lui Joshua Radin ,”The rock and the tide”.Melodia,din cate imi dau seama,face referire la noi inceputuri.La noi orizonturi.La vise ajunse realitate.Am ales titlul asta si melodia asta, pentru ca am o incredere stranie in viitor.

Cateodata visurile sunt un lucru bun.Cateodata e bine sa visezi.De ce?Pentru ca uneori,doar uneori,visurile pot deveni realitate.

 

 

Songbird


Simt din nou o nevoie.Vreau ,din  nou, sa ma urc pe un tren si sa ma las dus de destin.E un side-effect de la oboseala.Dar nu am ce face.Cedez nevoii,cedez visului.Si cum bugetul si timpul nu-mi permite sa calatoresc ,dau drumul la soundtrack-ul emisiunii „GlobeTrekker” si ma simt precum un calator ratacit pe strazile din Istanbul.

Melodia „Songbird” e pur si simplu geniala.Imi place amestecul de electro si muzica traditionala.A carei culturi,nu stiu.Nu-mi dau seama.Pare a fi ceva oriental,oricum.Sau african?

Cand aud melodia asta ma imaginez fie pe un tren,undeva in Europa,fie pe strazile unui oras din Asia.Simt emotia,cultura si dorinta de a trai.Cred ca cel mai bine ar fi sa merg sa ma culc.E mai sanatoasa optiunea asta.Varianta cealalta ar fi sa raman aici, sa visez.Deci raman la visare pana la urma….dar pana atunci va rog eu sa inchide-ti ochii si sa va lasati dusi de unda sonora a urmatoarei melodii.

Talk


Desi titlul sugereaza ca as fi intr-o dispozitie de socializare maxima,nu sunt.Titlul face referire la melodia „Talk” a celor de la Coldplay.Si da….de multe ori ma identific cu ea.

Acum,de exemplu,ma identific cu ea.Acum,in secunda asta,desi nu am suficienta putere,as vrea sa traiesc.As vrea sa pot respira la fel ca in Iulie.As vrea sa pot alunga starea asta care ma bantuie de o saptamana.As vrea sa pot fi eu,dar o versiune mai buna.

Cei de la Coldplay sunt geniali.Iar melodia asta e una din favoritele mele.Nu ma intrebati de ce,pentru ca nu stiu.Sau stiu,dar nu sunt inca dispus sa recunosc.Ma identific uneori in versuri.Dar cel mai adesea ma identific in unda sonora…

Am supravietuit inca unei saptamani.Am reusit sa o duc pana la capat,mai mult sau mai putin damaged.Am reusit sa raman cu zambetul pe buze,desi oboseala incepe sa ma marcheze.Precum am spus,as vrea sa pot fi Marius,cel pe care toata lumea il stie,dar sa fiu un Marius mai bun,mai rezistent,mai uman,mai fericit…

Are you lost or incomplete?
Do you feel like a puzzle, you can’t find your missing piece?
Tell me how do you feel?
Well I feel like they’re talking in a language I don’t speak
And they’re talking it to me

 

Closer


Sunt unele zile in care cred ca sunt closer.Sunt aproape de ceva.De un impas,de o decadere,de o victorie.Catedata am impresia ca inebunesc gandindu-ma la ce ar fi putut fi ,daca luam o alta decizie.La ce ar putea fi daca iau alta.

Apropierea asta e atat de relativa incat incep sa cred ca nu exista.Incep sa cred ca totul este doar in mintea mea obosita si poate usor atinsa de vreo nebunie subtila.Nu.Exista o apropiere.Exista o sansa,o alta oportunitate ,pe care o iei sau o ratezi.Indiferent de decizia ta,destinul e construit din amanunte.

Imi place sa cred ca viata e o cursa.Terminarea liceului,intrarea la facultatea,zbatere sa te mentii sus in facultatea,viata,casa,masina,chiria,creditele.De fiecare data suntem aproape.De fiecare data suntem aproape de destin,de fericire,de imposibil.

Aceasta apropiere ,privita dintr-o perspectiva total obiectiva,e o situatie ideala.E o situatie greu de atins.E unul din acele lucruri pe care vrei sa le atingi ,dar nu ajungi niciodata pana acolo. Intodeauna suntem aproape.”De ce anume?” ar putea intreba un baietel timid cu o masinuta in mana.”De fericire,copilas” ar fi rapsunsul oratorului…

 

Destinul lucrează prin amănunte.


„Destinul lucrează prin amănunte” zicea candva Octavian Paler. E greu de descris cată admiratie am pentru omul asta. Si va spune asta un om care nu a citit decat „Viata pe un peron” (carte primita la implinirea varstei de 18 ani de la o prietena deosebita).

Imi place simplitatea vorbei. Destinul lucreaza prin amanunte…da. Chestia partial amuzanta e ca amanuntele nu sunt interceptate de radarul nostru si deseori vedem doar „the big picture”. Nu ne dam seama ca o iluzie facuta tandari, e doar un pas in fata. Nu vedem ca sub orice dezamagire, sta maturizare si sub orice realizare,cat de minora, sta un zambet.

Cateodata amanuntele sunt importante. Cateodata,amanuntele ne definesc intr-o masura atat de mare incat formeaza,ceea ce noi numim „first impresion”. Amanuntele sunt letale si formeaza acel big picture. Dar deja devin prea generalist. Deja bat campii. Campii verzi si uimitori ai primaverii.

Astazi o buburuza a aterizat pe mana mea. Astazi am oferit un zambet unei straine si am primit altul inapoi. Destinul lucreaza prin amanunte …

Asteptari.


Toti avem asteptari.Dar asteptarile sunt unul din acele lucruri care reusesc intodeauna,dar intodeauna,sa te doboare.De ce?Pentru ca asteptarile sunt un sinonim pentru idealism.Sunt un simbol pentru perfectiune.Si,precum una din mesajele operei „Lostrita” de Vasile Voiculescu,cel care cauta sa-si atinga idealul,va pieri inecat in el.Chestia cu inecatul am introdus-o eu,dar nu vi se pare ca suna mai interesant asa?

Asteptarile intodeauna reprezinta un motiv de depresie acuta.Cazatura,din nori,e uneori puternica si la fel si trezirea la realitatea extrem de dura din jurul tau.Asta e de fapt un dezavantaj la a fi un visator.Cazi prea des.

Asteptarile ar trebui puse pe o lista de lucruri ce se vor prabusi pe tine.Ar fi planurile,ambitiile nefondate si da…asteptarile.Lista e mai lunga,in functie de individ.Dar asta ar fi o generalizare.

Cum iti revii dupa o cazatura din lumea ireala,superba,ideala?Simplu.Te ridici.Te uiti in jur.Tragi aer in piept,oftezi un pic (excelez la asta) si mergi mai departe.Iti construiesti alte asteptari.Iti construiesc o alta viitoare dezamagire.E unul din acele lucruri pe care nu le poti controla.E precum circulatia anotimpurilor.Stii ca vine,dar parca inca ai vrea sa porti un tricou.