We are only getting better


Odata cu trecerea timpului, imi place sa cred ca lucrurile devin mai bune. Noi, voi, lumea, societatea, natura. Totul se afla intr-o continua miscare si daca nu-ti dai seama de schimbarile astea…risti sa pierzi momentul.

Exista uneori, de multe ori, un moment. Un zambet. O melodie data tare si 3 copii cantand pe ea. Un tanar pe o hinta ce admira  cerul. O ploaie marunta intr-o zi de Aprilie. Astea sunt momentele ce le retii. Astea sunt momentele ce pot fi atat de usor de trecut cu vederea incat devine uneori ridicol.

Da. Fericirea sta in lucrurile simple. E un adevar suprem. Daca stii sa vezi lucrurile mici,  o recomandare, un zambet, o melodie, un film,  un fir de iarba…atunci ai o perceptie diferita si atunci poti aprecia totul. Abia atunci, cred eu, poti evolua. Abia atunci iti atingi realul potential. Dar pana atunci…pana atunci ne ramane firul de iarba, zambetul si un prieten de nadejde. E suficient si atat unoeri.

Warning sign


Uneori, cand umblam pe strada, dam peste semne care ne avertizeaza. Ne zic sa nu intram in diferite parti, sa nu punem mana, sa nu aruncam hartii pe jos. Dar de ce de fiecare data cand vedem astfel de semne, ce ne interzic chestii, creste in noi dorinta de a face acel lucru?

De unde provine  dorinta asta de incalca regulile? De ce ne capatam o doza de adrenalina facand ceva interzis? Banuiesc ca poate fi descris , fenomenul respectiv, de catre vreo 3 psihologi , dar nu pot sa-mi dau seama.

E ciudat intr-un fel. De ce facem lucruri rele, cand stim ca ele sunt rele? De ce ne riscam, atunci cand e clar ca vom esua? De ce continuam sa speram…dupa atatea dezamagiri?

La sfarsitul zilei cred ca e una din acele chestii ce ne fac oameni. Cred ca consta intr-un amestec straniu de adrenalina, rebeliune si naivitate. Intram unde nu trebuie, riscam, speram… pentru ca se poate ca uneori… sa gasim ceva uimitor dincolo de semnul de avertizare.

The starting of my greatest fear


Deobicei teama sau anxietate are la baza insecuritatea. Si da…pot zice ca totul se rezuma la insecuritatea noastra. Legata de bani, scoala, viitor, fete, destin, suflet, personalitate, schimbarile pe plan mondial ( bine…asta sunt eu, nu c red ca restul se streseaza din motive de genul asta).

De cele mai multe ori insecuritatea e naturala la unii si la altii e ceva rar intalnita. Nu stim exact la ce sa ne asteptam si ne facem griji. Stim, din experiente, ca viata nu e tot timpul cum vrem noi si ne panicam. Ceva planuit poate merge prost si stim asta. Insecuritatea e, intr-un fel, ca o fantoma. Daca o ai pe spatele tau, nu mai scapi de ea asa usor.

La sfarsitul zilei, atunci insecuritatea inseamna ceva. Teama de ceva, de viitor, de decizii, de examene, de intalniri, de totul….se rezuma la simplul fapt ca acel lucru inseamna mult pentru noi. Si da…de cele mai multe ori… solutia pentru insecuritate e sa te prefaci ca nu e acolo. Sa fii linistit, calm si sa zambesti. Insecuritatea dispare si totul isi schimba culoarea.

If it’s a broken heart,then face it.


Am ajuns si la cazul 3. La postul numarul 3. Postul ce termina un ciclu ciudat. Postul ce incheie un experiment. Inca un post, inca un experiment, inca o emotie.

Am atins apogeul. Am ajuns la varful intregului munte. Lucrurile pot fi inlocuite, pot fi schimbate, pot fi puse in ghips. Dar cand vine vorba de inima, de suflet, de principalul instrument ce ne face cine suntem…atunci nimic nu poate fi salvat. Cand cineva sau ceva ne distruge acel lucru…atunci vindecarea e relativa. Sunt cazuri in care termenul de vindecare pare sa dispara. Cazuri in care nimic nu mai pare sa poata  fi refacut. In care singurul lucru ramas e…sa recunosti unde ai ajuns.

Aici, in cazul asta, trebuie sa incetezi sa mai speri, sa incetezi sa atingi perfectiunea de dragul cuiva si sa fi tu. Vulnerabil, ranit, pesimist si cu ochii deschisi. Abia atunci recuperarea, una de durata lunga la unii, poate incepe.

Nu exista un leac aici. Nu exista o modalitate de a trece peste, pana nu admiti totul. Pana nu… deschizi ochii si accepti realitatea. If it’s a broken heart…then  face it. Si da… la sfarsit, la sfarsit va fi bine. Tot timpul iese bine. Chiar si pentru situatii de genul asta 🙂

If it’s a broken arm, then brace it


Ieri vorbeam de un proces intreg . De incercarea de a te repara, dupa diferite traume. Daca vorbim de o trauma fizica solutia e simpla. Medic, bandaj, ghips. Dar cand vorbim de o durere interioara, o trauma ce ramane deschisa… atunci medicul, bandajul si ghipsul nu prea ajuta.

Nu cred ca exista un leac. Negarea poate? Trairea intr-o iluzie continua? Speranta ca ceva se va intampla, ceva ce te va vindeca? Nu stiu. Desi definitia cuvantului „brace” e evidenta, imi place sa cred ca se refera la o imbratisare a membrului rupt. Dar ma gandesc la un alt cuvant si deaia fac o astfel de analogie. E ok. E buna si definita mea , nu?

Hm… cred ca mi-am dat seama care e leacul. Leacul nu e negarea, trairea intr-o iluzie sau speranta… e imbratisarea propriei inimi sfasiate. Propriului esec. Propriei persoane. Da. Procesul de vindecare sta in acceptarea ta. Acceptarea a ceea ce s-a intamplat, ceea ce esti si ceea ce a fost. Si da…asta e cel mai greu lucru, din toate. If it’s a broken arm, then brace it.

 

 

If it’s a broken part, replace it


De cele mai multe ori suferim. Fie ne zgariem, ne taiem, ne lovim. Ne doare, curge un sange rosu, dam vina pe ceva sau pe noi si suferim. E unul din acele procese atat de dese si atat de intalnite incat incepe deja sa ne scape. Nu le mai observam. Intra in minoritate , in momentul in care sunt comparate cu alte lucruri.

Dar postul asta, unul dintr-un ciclu de trei legate intre ele ( revin la chestia experimentata acum cateva saptamani) vorbeste despre lucrurile ce pot fi salvate. Despre lucrurile ce vin, le observi prezenta si incepi sa le rezolvi. Reusesti sa treci prin ele si sa supravietuiesti.

Sunt unele cazuri…in care partea broken nu poate fi inlocuita. In care ramai cu ea. Atunci probabil ajunge sa fie ceva ce poate…doar poate…fi reparat. Daca nu…reparerea poate fi incercata….

Waiting for lightning to strike


E o asteptare ambigua, dar continua. Astept sa se intample ceva, orice. Ceva ce sa ma uimeasca si ce sa ma faca sa-mi pierd mintile deja pierdute. Ceva ce sa ma puna pe sine. Orice ar fi, o fata, un caine, o melodie, un film, un sentiment, o stare, o zi…continui sa astept.

Wainting for a lightning to strike. De cele mai multe ori o astfel de asteptare e o cauza pierduta. Persoana care sta, in fata unei gari si asteapta. Persoana aceea, e o cauza relativ pierduta. Asteptarea ajunge sa fie un episod dinacela trist. Cu o melodie depresiva in fundal. Isi pierde valoarea.

Intr-un final, la sfarsitul inca unei zile….asteptarea pare sa fie inutila. Dar ca totul din viata noastra, si asteptarea se bazeaza pe credinta. Crezi ca vei intalni ceva. Crezi si speri. Nu inseamna ca asa va fi. Dar continui sa speri si sa….astepti.

And the story goes on


Si, totusi, povestea continua. Lucruri intamplate trec, raman amintiri, raman frustrari, dar soarele totusi rasare. Cerul ramane senin chiar daca mintea nu. Viata e ca un rollercoaster, imi place sa cred. Dar cand ajungi prea jos si simti ca nu mai poti, incepi sa cedezi. Incepi sa-ti pierzi echilibrul.

Dar povestea continua. Desi nu ai ajuns inca sa urci sau poate nu esti constient de urcare, ea va veni. Dar pana atunci, pana la momentul realizarii faptului ca urci, tinzi sa ramai blocat, aparent fara solutii, cu un cer senin si cu o minte prea aglomerata.

Povestea tot timpul continua. Cu tine sau fara tine. Dar ea merge, ca si viata, o surioara a ei, mai departe. Trucul la toate astea? Sa lasi deoparte lucrurile ce te-au marcat si frustrat and just try to smile.

Time to pretend


E timpul acela al zilei, saptamanii, lunii, in care ne prefacem ca suntem ok. Zambim, radem cu lacrimi in ochi si spunem lumii ca suntem ok. Ne zicem noua ca suntem ok. Ne zicem ca desi pare imposibil, pare ceva exagerat ,ceva trecut de orice logica…noi, doar noi vom trece peste. Ne zicem chestii pe care nu le credem. Ne auto-stimulam. Dar intrebarea e…merita?

Merita stresul? Merita sa uiti , sa te prefaci ca esti OK  , sa zambesti? Un naiv ar putea spune ca da, ca poate astfel ajungi sa te crezi pe tine insuti, sa crezi imaginea de copil de pe  posterul pe care il arati tuturor. Dar ar putea exista o persoana obiectiva care sa-ti zica ceva clar, ceva incredibil de obiectiv? Nu stiu. Nu-mi dau seama ce merita si ce nu.

Deci…time to pretend. E timpul sa revenim la zambet, sa ascundem lacrimile si sa luptam si rezolvam intreaga chestie. Solutia cealalta? Sa decadem si sa ajungem ceva…ceva ce nu ne caracterizeaza. Nu. It’s not the time to pretend. It’s the time to pretend and fight. 

 

Roll on


Ok. Dupa multa gandire, meditare si o durere solida de cap am ajuns la o concluzie. Nu merita sa gandesti, sa meditezi si sa-ti faci dureri de cap. Nu merita. Ajungi intr-un loc urat in care nu stii sigur de unde ai pornit. Si da…ajungi sa-ti pierzi identitatea.

Dar nu te poti opri sa te cauti. Nu te poti opri sa te repari. Meditatia si gandirea sunt procese scurte, care te pot da peste cap pentru o perioada lunga. Provocarea consta in a ramane stabil. De a-ti cunoaste valoarea. Si de cele mai multe ori… provocarea e pierduta. Cine poate ramane stabil, dupa o perioada de indoieli puternice?

Il numesc procesul de Roll On. Mergi mai departe. You roll on. Treci prin chestii, ajungi din persoana vulnerabila care gandea prea mult, o persoana aparent puternica. Asta…pana in momentul in care incepi din nou sa gandesti.

Broken


Cateodata nici macar o mierla ce canta in noapte, cautandu-si perechea…nici macar un astfel de peisaj nu reuseste sa ma salveze. Momentul de regret si lipsa totala de optimism intuneca rasetele serii si aparenta dispozitie.

E simplu sa te pierzi. E simplu sa tii in mana harta si sa o iei pe drumuri gresite. E si mai simplu ca, pe drum, sa ajungi la concluzia ca nu prea merita harta si ca poate, uneori, ar fi cazul sa o iei de unul singur.

E o gandire de moment. E o stare de moment. Natura de roller-coaster, cum spunea odata un prieten de-al meu, ramane intreaga. Momente bune, momente rele. Apreciez lucruri si simti lipsa altor lucruri. E simplu sa admiri ce ai si pe cine ai. E la fel de simplu sa observi lucrurile ce-ti lipsesc. Persoanele ce-ti lipsesc.

Mierla continua sa cante. Starea mea continua sa se inrautateasca. Eu, un tip intr-o noapte de Aprilie, continui sa  meditez. Si sa cant. Scriu si cant. Astazi, acum, e suficient.

We are the people


Chiar cred ca un grup de oameni, o mana destul de mica de oameni te pot defini. Cred ca daca ii alegi bine si nu lasi pe oricine in viata ta, reusesti sa-ti creezi un grup solid cu care sa te poti identifica si care sa-ti fie alaturi.

Poate sunt prea naiv. Poate am avut grija si nu am primit pe oricine in grupul meu. Poate sunt prea rigid si cu mintea inchisa. Nu stiu. Dar lucrul de care sunt sigur e urmatorul : stiu sa-mi aleg prietenii. Nu cred ca e vorba neaparat de deciziile mele , cat e vorba de simplul fapt ca simt cand un om e de calitate si cand nu e. Priteniile , la mine, cand exista, exista pentru mult timp.

Nu sunt genul de persoana cu multi prieteni, dar aceia putini pe care ii am….aia sunt acolo pentru mult timp. Sau cel putin asa imi place sa cred, nu stiu. Nu am avut pana acum vreo problema la capitolul asta, deci nu ma pot exprima cu o siguranta absoluta.

Stiti cum functioneaza chestia cu prietenii? Ii numeri la  sfarsitul zilei. Prietenii sunt aia care te sprijina, in felul lor ( nu in felul in care vrei tu neaparat) cand ai o problema, care incearca sa te faca sa zambesti si care, da, lupta pentru tine. Nu e suficient sa-i accepti tu in viata ta. Trebuie sa ceri ceea ce oferi. Da…exista un risc de defect la radarul de oameni de calitate. Dar se poate sa ai noroc…si din cand in cand, sa dai peste un prieten foarte bun.

Let me please breakdown


As vrea sa poata exista un buton de stop. Doar apesi pe stop si gata. Totul, chiar totul se opreste. Idilic, nu? Ar fi prea simplu. De fiecare data cand esti obosit si vrei sa mai dormi o ora, sa apesi pe stop si te odihnesti. De fiecare data cand ai prea multe pe cap , sa pui viata pe stop si sa-ti eliberezi mintea. Si da….de fiecare data cand afli prea multe, sa pui totul pe hold si sa le iei pe rand…sa le examinezi si sa le accepti asa cum sunt.

Ar fi prea simplu. Astfel toti am trai o viata perfecta. Stresul ar deveni un termen istoric vechi, si notiunea de insomnie ar disparea. Ar fi interesant. Ar fi…prea bine?

Nu-mi dau seama. Nu pot sa fac inca curat in capul meu. Cititor strain ce esti…intelegi ceva? Spune ceva, daca e asa ! As vrea sa pot pune secunda asta pe stop, doar ca sa pot surprinde melodia lui Jack Johnson, care-mi umple capul cu versuri si ritm.

Dar nu….stop-ul nu exista. Nu prea avem optiunea asta. Ar merge chiar prea simplu. Oamenii sunt facuti sa treaca prin chestii, nu sa le ocoleasca. Noi suntem cine suntem….si faptul ca la sfarsitul zilei suntem cu picioarele pe pamant…asta e un motiv suficient de bun sa sarbatorim.

The forecast


Sunt lucruri ce pot fi prevazute. Ce pot fi anulate si planuite….dar ma intreb…merita sa te uiti ocazional la vreme, sa vezi cum sa te imbraci? Merita sa traiesti stiind ca maine va fi cumva sau altfel?

Daca ar exista o metoda prin care sa-ti vezi viata… cati ar face-o? Cati oameni, trecand prin lucruri urate de tot, ar dori sa vada cum se va termina… Probabil ca si eu as avea un moment de slabiciune si as arunca o privire… dar  realizez ca previziuniile nu fac decat sa ne strice buna dispozitie !

La sfarsitul unei zile obositoare ajung sa-mi dau seama ca e cu doua taisuri. Intr-un fel e bine sa aflii ce se va intampla inainte…dar in acelas timp strica toata distractia. E o distractie dura si ironica….dar asta ne face cine suntem. Trecand prin ea. Asta ne defineste.

We build…then we break


Ne construim. Ne construim personalitatile, vietile, prieteniile, relatiile, dramele si intr-un sfarsit…le stricam. Apasam butonul cu rosu STOP cand simtim ca ne inecam si , desi lucrurile nu se opresc, noi ne oprim. Incetam sa luptam, sa acceptam, sa trecem peste….si intram intr-o stare de deriva totala.

Cred ca sta in natura lucrurilor. Lucrurile ridicate trebuie sa coboare. Emotiile trebuie sa  iasa, presiunea trebuie eliberata. Nu e nimeni vinovat. Oamenii ajung raniti in urma distrugerii. Dar, ca un optimist real ce sunt, cred ca o astfel de distrugere e productiva. Cred ca acolo unde ceva s-a distrus poate fi ridicat ceva mult mai bun si mai rezistent.

La sfarsitul inca unei zile… constructia pare inutila. Pentru ce construim? Pentru ce luptam? Pentru ce ne deschidem sufletele ranite?… Imi e teama ca nu exista un raspuns clar. Banuiesc ca exista un ideal. Luptam, construim, deschidem…sperand ca macar odata…va merita.

Much too Much


Cateodata…mult devine prea mult. Prea multa pasare. Prea multa informatie. Prea mult stres. Prea multa tequilla. Prea multa distractie. Prea multa afectiune. Prea multa speranta. Prea mult, prea devreme. Much to much.

Nu stiu. Nu cred ca exista o iesire. O scapare. Cand mult devine prea mult…atunci solutia logica ar fi o intrerupere totala a acelui mult. Trebuie scazuta intensitatea lui. Dar atunci cand intervin emotii si oameni….atunci intreruperea e urata. E pur si simplu dura. E patata de sentimente si iluzii sfarmate si sfarsitul e incert.

Avem o solutie sigura? Un raspuns , in urma caruia toti sa iesim impacati? In care acel prea mult sa se intoarca la doar mult? Pana la urma cred ca se rezuma la compromisuri si la relatii. Prea mult-ul poate fi depasit…nu?

La sfarsitul zilei…. prea mult din mult castiga. Istoria, luptele, momentele de solemna incredere….devin incetosate. Much to much. When is it all just too much for us to bear?

Stuck in reverse


Stii sentimentul ala ca esti prins pe repeat? Sentimentul ca desi totul e nou, totul se repeta. Cand simti acelas lucru, mascat sub diferite masti?

Da. Oamenii trec prin chestii si ies stricati. Defecti. Cu urme, traumatisme, cicatrici. Exterioare sau interioare. Ne fac cine suntem. Oamenii se cearta, se impaca, se imbolnavesc, isi revin, plang, rad, se distreaza, se streseaza, isi pun intrebari, gasesc raspunsuri. Suntem actori intr-o sceneta lipsita de logica.

Imi este greu sa inteleg viata. Sa inteleg oamenii. Sa inteleg scenariul,. Productia. Pe mine. Nu sunt sigur de existenta directorului. Sunt momente, unele in care ating rock bottom, in care nu mai stiu incotro merg si care e urmatorul pas….

La sfarsitul zilei. Atunci incep sa-mi dau seama cum sta treaba. Atunci imi raspund singur la intrebari si imi continui ziua. Smecheria e sa nu-ti pierzi prea mult timp cu elemente de genul asta. Cat ai clipi….totul poate sa dispara. Chiar si elementul.

Daylight


Astazi ma invart in jurul acestui cuvant. Nu stiu de ce si nici nu stiu ce am de gand sa scriu. Cineva ma intreba astazi daca copiez de undeva ce scriu aici. Dupa o pauza , in care am crezut ca e o gluma slaba, i-am raspuns cu zambetul pe buze…Nu. Scriu ce simt. Ce-mi vine.

Originalitatea e un lucru cheie in lumea mea. Au fost unele subiecte derivate din alte lucruri care m-au inspirat (melodii, seriale, filme, evenimente, vorbe, idei, prieteni) dar la sfarsitul zilei si al postului … tot ce vezi aici sunt eu . Marius, imi pare bine !

Deci…cuvantul era daylight. Ziceam ca nu stiu de ce l-am ales. Serios…chiar nu stiu. Coldplay au o melodie draguta cu numele asta. Poate de aia. Nu stiu. Acum  am dat play la respectiva melodie. Mi-o place….

Deci asta e un post esuat. Unul din acele posturi despre nimic. Parca avea potential.  Potentialul cred ca l-a pierdut odata cu raceala… Dar va reveni. Sunt sigur de asta. Maine? Peste 2 luni? Nimeni nu stie. Vom trai si vom vedea.

Vineri seara si melodia asta pe repeat…

The remedy


Ok. Am avut o zi in care raceala a inlocuit cerul senin si inspiratia pentru scris. A facut sa dispara energia si soarele. M-a facut  sa ajung in postura de invidid morocanos, fara nici un chef de viata. Nu e o senzatie placuta, mai ales cand ajungi sa te judeci pe tine insuti.

Remediul? Exista un remediu care sa ascunda durerea de cap si senzatia de oboseala cronica? Exista un remediu pentru o senzatie de inec constant si decadere morala? Remediul a disparut. Nu a fost niciodata aici. Nici macar imaginea deformata a lui nu va mai fi vreodata aici….

Cum  stau prost azi cu ideile si inspiratia, inchei postul de astazi. Poate maine imi gasesc remediul…..sau poate gasesc ceva care sa para un remediu…

 

And this moment keeps on moving…


And this moment keeps on moving…Momentul in care respiri, momentul in care te trece un fior, un traznet, o emotie. E trecator. Cam totul e trecator in lumea noastra. Mai ales momentul. Ala le trece pe toate. De ce in momentul in care totul merge foarte bine…atunci ,momentul acela, trece cel mai repede?

And this moment keeps on moving…Da…e un adevar tragic si real. Momentul nu poate fi stapanit. Timpul nu poate fi oprit. Viata nu poate fi pusa in totalitate pe hold. Nimic nu poate fi oprit. Trebuie sa fii pregatit  pentru orice situatie daca vrei sa-i faci fata. E un adevar? Chiar conteaza? E mult prea trecator.

And this moment keeps on moving…Fie ca e vorba de un sms, un zambet, un moment de pace solemna…nu conteaza. Toate vin si pleaca. Si nimic nu ramane la fel.

Incertidinea zilei de maine…ea ne face sa mergem mai departe. Ea face ca trecatorul sa fie un avantaj. Momentul e intr-o continua miscare….si odata cu el…si neasteptatul.