Live high


Cateodata ai nevoie de o pauza. Una relativa, fictionala, imaginara. O pauza. Orice timp ce intervine intre stresul examenelor ce ma astepata zambind si relatiile ce asteapta resemnate de un sfarsit trist, oricat ar fi timpul asta… e bine venit.

Timpul asta e atat de rau. Pauza te face sa uiti de chestii si trestii si poti ajunge in situatia in care uiti de totul si traiesti la un nivel mai superior. Problema ce intervine e urmatoarea : tot ce ajunge sus trebuie sa vina jos. Si cand esti atat de sus, incat uiti de tine, prabusirea nu e placuta.

Dar… nu-mi pasa. Momentul ala cand esti sus… de nepretuit. Merita prabusirea. Sfatul meu? Traiti mai des sus. Avem prea putin timp pe-aici si merita 🙂

‘Cause I’ve lost all that I can from my side


Cineva imi zicea odata ca trebuie sa stii cand lucrurile cu care ai fost obisnuit vor lua sfarsit. Ca diferite notiuni, ca diferiti oameni, diferite situatii…s-au schimbat si ca acel „obisnuit” nu mai e acolo. Banuiesc ca face parte din ciclul vietii, dar e intr-un fel aiurea. Prea sec.

Cand stii ca lucrurile cu care ai fost obisnuit i-au sfarsit? Cand stii ca o situatie, candva normala, o normalitatea individuala,  subiectiva, devine altceva? Cand stii ca totul se schimba? Pur si simplu le simti. Pentru lucruri minore, pentru lucruri neinsemnate, socul nu e atat de mare. Dar cand vine vorba de oameni? Atunci…. iti pierzi controlul si nimic nu va mai fi la fel.

Nu cred ca exista o solutie. Lucrurile se schimba fie ca vrei, fie ca nu. Tine de fiecare cum face fata schimbarii. Lacrimi , durere in jurul inimii si mult regret. Dar toate trec…chiar si o inima franta.

 

 

 

Graduation


E un amestec ciudat. Melancolie neasteptata cu entuziasm euforic. In momentul cand ajungi la sfarsit, cand termini liceul si tot ceea ce il face ce este, atunci vezi lucruri noi. Nu neaparat prezenta persoanelor ce te-au marcat/ influentat, cat importanta lor in viata ta.

Nu stiam cand am ajuns in a 9-a cum va fi si ce va fi. Traiesc cu aceeasi stare si acum. Confuzia a ramas ,desi nu m-am mai ratacit pe coridoare. Banuiesc ca face parte din socul initial. Faptul ca plecam de pe bancile liceului si ajungem undeva mult mai greu si mult am interesant. Nu pot decat sa astept cu nerabdare momentele alea. Dar cu siguranta imi vor lipsi multi.

Postul asta il dedic oameniilor ce, desi poate nu sunt constienti, m-au facut ce sunt. M-au transformat in cine sunt. Si da…pentru aste le multumesc. Nu e suficient si nu cred ca voi putea vreodata sa le dovedesc cu adevarat ce mult au insemnat pentru mine…

Maine devin oficial un absolvent al liceului. Desi teoretic nu e corect, de maine imi incepe viata. Let the chaos begin !

Something happened, that I never understood


De cele mai multe ori te prinde cand te astepti mai putin. Nu pot defini starea pentru ca inca sunt in proces de a o intelege. E un amestec de realitate, viata si timp. Unite formeaza o substanta in care te poti ineca usor.

Cred ca lucrurilor se termina bine. Chiar si daca par urate, sunt un bun ascuns. Sunt naiv si cred ca aleg sa fiu asa. E vorba de viata. Si e vorba de prea multe energizante si inabuseala. E vorba despre lupta de a ramane sus, cand lucrurile te trag in jos.

Sunt lucruri care se intampla brusc… lucruri pe care nu le voi intelege niciodata. Poate ele nu trebuie intelese. Poate ele au un rol superior, rol pe care nu pot sa-l descopar. Asta… sau nu pot eu sa le vad. Refuz sa le vad. Stii ce-mi dau seama… si asta e un lucru ce se intampla… lucru pe care nu-l voi intelege niciodata. Frame in frame. Question in a question. Solutia? Mai multe energizante si mai multe variante la Mate. Ah si da… melodia asta pe repeat. Always.

 Then lonely lay the day
I can’t remember you at all
And it’s not easy to say that day
Has already come and gone
And all that remains is a place
Where you no longer are

Just stop


Desi e un titlu agresiv, care te duce cu gandul la ceva actiune deranjanta ce trebuie oprita, nu e asa. Cand zic „Opreste-te” nu ma refer sa te opresti din ceva negativ. Ma refer mai mult la  „opreste-te si uita-te in jur”.

Cred ca sunt bune si sfarsiturile la ceva. Atunci, in ultimele momente impreuna, poti vedea imaginea mare, momentele dulci, lucrurile bune din anii impreuna. Uiti certurile, lucrurile rele si aiurea. Treci cu vederea peste ele si traiesti momentul. Triesti ultimele secunde impreuna.

Nu stiu. Sfarsitul nu e un sfarsit. Nu cred ca exista un sfarsit. De cele mai multe ori ne este noua greu sa renuntam si avem impresia ca pierdem  lucruri. De aici cred ca vine numele de „sfarsit”. Dar imi place sa cred ca termenii de „sfarsit” si „inceput” sunt relativi. Lucrurile, uneori, de cele mai multe ori…rar…sunt infinite 🙂

Long way around


Cateodata trebuie sa te abtii tentatiei sa mergi pe scurtatura si sa mergi pe drumul cel lung. Cateodata, doar cateodata, drumul lung merita.

Nu stiu de ce unii oameni aleg vesnic scrutatura. E mai simplu, da. E mai comfortabil,da. Dar merita scurtatura in viata? Merita sa alegi sa te dai batut, cand lupta poate continua? Nu stiu. Nu mai sunt sigur .

Intr-un sfarsit…cred ca in unele situatii scurtatura e unica alegere pe care o avem la dispozitie. Desi luptam sa gasim o alternativa, ajungem dezamagiti. Nu de drumuri sau de persoane, dat de esecul nostru de a gasi o alternativa.

Tangled web


Cateodata, in unele momente, deciziile sunt lucruri atat de confuze incat nu stii daca merita luate. Pe deoparte pot fi ignorate, la fel ca sentimentele si pot fi impinse la o parte. Dar odata cu o astfel de decizie cred ca ajungem la imaturitate si la o stagnare a propriei dezvoltari

Exista un risc. Il iei sau il ignori. Ma streseaza enorm notiunea de risc. Nu pentru ca e incert ci mai mult pentru ca decizia pe care o iei, riscul, poate afecta si pe altcineva in afara de tine. Riscul isi pierde atractivitatea odata ce sunt mai multe persoane in ecuatie.

Pe la sfarsitul postului si a zilei, ajungi sa realizezi ca riscul e risc. Il poti lua. Il poti ignora. Dar odata ignorat, tot timpul te vei intreba…cum ar fi fost daca mi-as fi luat inima in dinti si as fi facut acel lucru?

‘Til then I walk alone…


Pana cand imi voi lasa deoparte elementul „ciudat”, acela ce ma face sa ma pierd total in tot ce fac, pana atunci voi continua sa merg singur pe strada din capul meu. Voi continua sa ma confrunt cu o solitudine neobisnuita si cu nesiguranta sentimentului urmator. Pana atunci voi continua sa cant melodiile preferate, fara sa accept realitatea si fara sa-mi pese de public.

Dar pana atunci, pana voi putea sa fiu ok, dupa anumite standarde  esuate si invechite, pana atunci merg singur, uneori acompaniat, intr-o directie incerta. Voi merge cantand, scriind, si daand prea mult din mine. Voi continua sa raman asa cum sunt, pasator si dramatic, ambitios si ambiguu, nesigur si visator.

Drumul e singuratic. Nu ajuta sentimentul de stagnare totala. Nu ajuta nici faptul ca unele persoane nu pot continua cu tine. Nu ajuta ca unele persoane continua sa vina, continua sa te raneasca, si da, continua sa fie importante pentru tine. Dar nu, drumul se anunta singuratic.

Cu toate ca uneori drumul e plin de oameni, plin de straini cu priviri pierdute, continui sa ma simt la fel ca inainte. Si continui sa avansez….

The meaning faded out


Candva invatam la fizica ca o busola merge dupa campul magnetic al pamantului. Dar, tot odata, o busola isi pierde rostul langa un magnet. Directia pe care vrei cu disperare sa o urmaresti iti pierde menirea si devine confuza.

Cateodata si menirea din lucruri scapa. Uneori si busola isi pierde echilibrul. Si atunci pe langa haosul din capul tau, probabil instalat dinainte, te simti si confuz. La sfarsitul experientei, inainte de rezolvarea ei, de indepartarea furtunii, ajungi intr-ul loc in care nu iti pierzi doar viziunea personala asupra cine esti, dar ajungi sa pui la indoiala si prioritati si  viata insasi.

Vestea buna e ca putem indeparta magnetul. Sau, chiar mai bine, putem pune busola deoparte si putem merge dupa soarta. Uneori e mai bine asa. Uneori e mai putin stres asa. Si cateodata, se poate ca asa… sa ajungi unde trebuia sa fii defapt.

Soft Shock


Vreau sa cred ca toate socurile minuscule din zilele prea pline, sunt soft. Ca nu isi lasa amprenta pe noi si nu ne schimba. Chiar vreau sa cred asta. Dar, asa cum vreau sa cred multe, raman fata in fata cu incertitudinea mea.

Cand ai parte de un soc tinzi sa te aperi. Tinzi sa te incrunti si sa fii defensiv. Cand ai parte de un soc, de o lovitura, de un lucru ce vine si te loveste peste cap, tinzi sa nu mai fii tu. Tinzi sa te transformi intr-o varianta mult prea urata si obosita a cine erai. Tinzi sa te pierzi. Soft shock?

La sfarsitul unui post vag iti dai seama ca defapt soft shock-ul e mult prea relativ si nu merita efortul de al generaliza. Shock-urile sunt diferite pentru toti. Dar un lucru avem cam toti in comun. Toti ne revenim de dimineata.

Facing future


Dilema zilei de astazi, pentru mine, o reprezinta viitorul. Stau si ma uit la el, la idealul viitorului, la versiunea perfecta a ceea ce vreau sa se intample si stiu ca voi fi dezamagit. Stiu ca niciodata nu se va intampla asa cum vreau eu si stiu ca nimic din ce planuiesc nu va iesi exact cum trebuie. Sunt frustrat din cauza asta, dar intr-un fel incertitudinea zilei de maine…aia ne impinge sa fim cine suntem.

Facing future e una din lucrurile alea care sunt inselatoare. Viitorul e vazut dintr-o perspectiva subiectiva, realismul lipsind. Nu cred ca e vorba de o absenta totala, dar baza ei , acel element ce defineste realismul lipseste. Nu cred ca tine de personalitate sau om, cat e vorba de asteptari si speranta. Si da, ambele pot fi niste otravuri foarte puternice.

La sfarsitul zilei intreaga notiune de Facing future e gresita. Ganditi-va cat timp pierdem facand planuri, visand si incercand sa ne planuim viata. Acuma ganditi-va cate lucruri placute am putea face in timpul ala. Vorbesc generalizat, si aici gresesc putin, dar mesajul se intelege mai bine asa.

Intodeauna prioritatea numarul 1 : Traieste in prezent, nu in alt timp !

If that’s ok with you


Daca esti deacord cu mine, zic sa renuntam. Sa lasam ambiguitatile, visele, iluziile consturite cu atata pasiune si sa renuntam. Sa ne acceptam destinul, personalitate, viata, totul. Pare mai usor asa.

Ai impresia ca traiesti. Ca vezi lucrurile exact asa cum sunt. Ai impresia ca nimic nu te poate opri, ca detii controlul suprem, ca ai raspunsuri la toate intrebarile. Realizarea ca nu stii nimic, ca nu cunosti nici un adevar sublim si ca oboseala incepe sa-si spuna cuvantul vine tarziu…mult prea tarziu.

 Desi e mai usor sa renunti, nu e o decizie inteleapta. Daca incetam sa luptam, sa fim cine simtim ca suntem si daca incetam sa fiu oameni… ce ramane? O suprafata rece, trista si aparent stabila. Aparentele inseala. Si daca esti inca deacord cu mine, zic sa incercam ceva nou. Zic sa revenim la lupta si sa ramanem optimisti ca vom trece si prin asta. Pentru noaptea asta, pentru acum, e suficient si atat, nu?

Time and time again


Se intampla tot timpul. Starile oscileaza, lucrurile se schimba, stabilitatea dispare. Existenta relativitatii devine nula, realitatea intervine si gustul amar se instaleaza. Totul intr-un proces prea circular. Totul pe repeat.

Cand simti ca-ti pierzi mintile si nimeni nu te poate intelege, lucrurile scapa de sub control. Cand iti pierzi echilibrul, stabilitatea, identitatea, ajungi sa fi o fata intr-un grup de oameni. Cand nu stii cine esti…atunci esti la o incrutisare de drumuri. Atunci nu stii pe ce cale sa o iei si fiecare decizie ajunge sa fie cantarita mult prea mult.

Solutia pentru sentimentul asta? Leacul, medicamentul, sansa, optiune… toate dispar. Individualitatea  e inlocuita cu o expresie trista.  Valoarea, odata un element valorificat incepe sa imbatraneasca. Intr-un sfarsit, ajungi o fantoma a cine ai fost. O persoana intr-o statie de autobuz, ca oricare alta. O fata, printre expresii, care intra in peisaj. Si da…solutie nu exista. Trebuie sa astepti sa treaca efectul inca unui cutremur… si sa speri ca la urmatorul…vei fi mai puternic 🙂

 

Seven Billion: Are You Typical?


Am citit un articol interesant pe National Geographic.com. E o intreaga serie de articole, dar elementul ce mi-a atras atentia e cel care poarta acelas titlu ca si postul de astazi. In 2011 populatia planetei noastre atinge 7 miliarde. 7 miliarde de oameni, destine, tragedii, drame, povestiri amuzante, zambete, lacrimi, viata. 7 miliarde. Mi se pare un numar atat de colosal incat ma depaseste.

Video-ul atasat articolului, intitulat, Seven Billion: Are You Typical?, m-a dus cu gandul la ideea ca din cele 7 miliarde de suflete, oameni, noi cu iesim in evidenta? Cand zic noi, nu ma refer la Romania, romani sau aradeani. Cand zic noi, ma refer la tu si eu. La oamenii normali, de zi-cu-zi care lupta in fiecare zi sa fie cine sunt. Noi cu ce iesim in evidenta?

Din ce 7 miliarde, majoritatea sunt barbati si majoritatea scriu cu mana dreapta. Doua informatii pe care nu le stiam. Totodata, din cei 7 miliarde de oameni, cea mai intalnita fata intr-o masa de oameni  e acea a unui barbat chinez de 28 de ani.  Multe informatii amuzante pe deoparte dar si adanci. Te fac sa vezi cat de simplu poti reduce numarul de 7 miliarde. Chiar…unde poti baga 7 miliarde de oameni sa faci experimentele astea? Asta e intrebarea…

La sfarsitul zilei, la sfarsitul video-ului si la sfarsitul propozitiei, nu poti sa nu ramai impresionat. 7 miliarde de oameni. Varsta medie a populatiei? 28 de ani. Eh. Suntem inca tineri. Mai avem mult de crescut si multe de invatat. Dar hai sa zambim la gandul ca generalizatul chinez de 28 de ani e faimos acum 🙂

Stuck on the ground


Exista o stare. Un sentiment. Cand nimic, dar nimic, nu pare sa mai aiba un sens anume. Cand lucrurile devin vagi, amestecate, greu de inteles. Vreau sa cred ca sentimentul e temporar. Chiar vreau sa cred asta…dar faptul ca pare sa aiba un caracter circular…asta face lucrurile mult mai greu de inteles.

Exista o stare. O frica. O teama de viitor, de responsabilitati, de propria persoana, de singuratate, de necunoscut. Nu conteaza unde esti, ce faci, cu cine esti, sentimentul e acolo, ca o persoana vesnic prezenta, ce nu face decat sa iti rada in fata si sa-ti aminteasca cine esti si cine ai fost.

Exista o stare. E mai degraba resemnare. Lucrurile se schimba permanent si nu prea. Viata merge mai departe dar ramane in acelas loc de cele mai multe ori. Nimic nu conteaza, cerul e la fel de intunecat ca inainte, sticla la fel de goala, si da….starea continua sa existe.