I guess we’ll never know


               Am o persoană în capul meu. E un tip de treabă. Ți-ar place să-l cunoști. E amuzant, știe să țină la oameni și știe ce vrea. Naivitatea lui e ciudată și în orice situație reușește să fie ok.

               E destul de interesant. Are o atitudine stranie și neașteptată față de orice. Uneori e un snob și alteori se redefinește și ajunge să fie opusul. Are vise și speranțe. Reușește să treacă peste dezamăgiri, încearcă să-și ascundă durerea și să combine propria lui imagine cu imaginea pe care o vor pentru el cei din jur.

              Trăiește într-un haos constant. Nu e cam niciodată liniște în capul lui. Deseori îl văd amărât. Îl întreb “ce s-a întâmplat?” și prefera să nu-mi spună. Îmi zice că le am pe ale mele și nu vrea să-mi creeze o dispoziție proastă. El nu știe că dispoziția mea generală e instabilă și faptul că-l văd amărât… asta mă duce pe mine în locul meu întunecat.

              E tăcut. Dar uneori vorbește mult. E dependent de oameni și independent. Îi place să i-a decizii și să iasă cumva ok pentru toată lumea. Se simte bine când îi vede pe cei din jur fericiți dar trist ca nu găsește ce căuta.

              Tipul despre care e postul? Sunt eu. Sunt eu, mai bun. O versiune ce refuză să se lase afectat și ce rămâne pe șine. O versiune ce știe ce să spună când cineva îi cere sfatul. O versiune ce se modifică constant, ce vrea veșnic să iasă și sa trăiască și care refuză să se miște cu curentul. Tipul ăsta? E un ideal. Unul imperfect dar veșnic prezent. Nu îl pot elibera. Nu-l pot face fericit. Dar el încearcă. Continuă să încerce….

Introduceți aici legenda videoclipului
Anunțuri

From the wreck of the day


Aveam o idee fixă despre ce vroiam să scriu astăzi. Aveam o idee preconcepută despre cum lucrurile vor sta astăzi, aici, acum. Dar, ca și viața care nu joacă după reguli concrete, lucrurile s-au schimbat.

Mă gândeam dacă există  șanse. Șanse ca să fim ok,  șanse ca greșelile să pot fi reparate, șanse să poți fi cine vrei. Șanse. Mă gândeam la perspective. La cum pentru cineva unele lucruri sunt importante și pentru altcineva acele lucruri sunt nesemnificative. Mă gândeam la cum trecutul te poate face cine ești. Cum viitorul te poate dezamăgi. Cum lucrurile din prezent  par atât de ireale…  încât  încă aștepți sa te trezești din starea de negare supremă.

Cuvinte. Evadare. Limită de neimaginat. O stare nu poate fi descrisă. Un sentiment nu poate fi introdus și detaliat cu o precizie de arhitect. Dar o facem. O fac.

Când ești dezamăgit și lucrurile nu par ok, dar ți-ai pierdut controlul si rămâi  într-o mișcare lipsită de sens, atunci ajungi  într-un stadiu  în care adevărata valoare de “wreck” iese la iveală. Se spune că nu ești unul până nu  îți întinzi influența și impactul și asupra celor din jur.

Realitatea nu e bună. Realitatea nu e versiunea dorită de nimeni. Realitatea e obligatorie pentru toți. Realitatea… niciodată nu e cum ți-ai imaginat că ar fi. Realitatea. E doar  încă un pas în față.

Adapt or die


          

           Toți știm regula. Fie te adaptezi, fie rămâi in urmă. Adaptarea, una din forțele omenirii în orice împrejurare , e una din cele mai dificile lucruri cu care omul are de-a face ( ignorând aici războiul si foametea, care…sa recunoaștem. Alea sunt probleme reale). Nu suntem structurați să ne placă schimbarea. Vine, ne lovește, si până la urmă ajungi să te întrebi “Cum am ajuns aici?” și mai ales “Ce se va întâmpla acum?”. Întrebări ce bântuie măcar odată viața unui om.

            Li se întâmplă și celor mai buni din noi. O ratăm. O dăm in bară. E ceva natural, bănuiesc. Treaba cu eșuatul e ciudată. Niciodată nu te aștepți la ea. Vine și-ti dă viața peste cap și apoi te abandonează în mijlocul acțiunii. E ca un sfârșit de sezon, dacă vreți. Da. E bună comparația. Cineva e călcat de mașină. Cineva apasă pe trăgaci și nu i se vede fața. Trei luni trebuie să aștepți să vezi dacă personajul călcat de mașină supraviețuiește.  Abia în Septembrie poți afla cine e killer-ul. Tortură. Dar, realizez acum, comparația e puțin greșită, nu? Aici nu trebuie să aștepți 3 luni. Aici doar nu ai idee ce se va întâmpla mai departe. Nu ai idee unde te afli și unde te vei afla. E ciudat. Un sentiment urât. Prea urât.

            Revenind la panica mea inițială, am ajuns într-un impas. Nu cred că impas e cuvântul potrivit, pentru că există un risc să dramatizez, dar pentru mine pare un impas. Lucrurile au luat o întorsătură stranie și neașteptată. Controlul e inexistent în cazul ăsta și viitorul  s-a deformat. Treaba mea în momentul de față? Reformarea lui și revenirea la baza mea și la baza lucrurilor cu care mă identific. E greu. E amuzant. E înfricoșător. E viața.

            La sfârșitul zilei, schimbările sunt ca un test. Iți încearcă neputința. Iți încearcă credința în viitor și te face să te îndoiești de tot ce știi. Dar trebuie să fie un lucru bun, din toate astea, nu? Trebuie să existe un element proaspăt, un element ce pare atât de groaznic încât nu știi daca ii poți face față…

             Da. Există unul. Vorbesc de… infinitatea de posibilități.