Into you like a train


             Am auzit odată pe cineva zicând că ultimul tău profesor e ultima ta greşeală. Sunt de-acord cu individul din mintea mea care a spus asta cândva (Chiar îmi pare rău că nu îmi amintesc cine mi-a zis asta).

           Cred că toţi facem greşeli. Tastăm greşit, râdem la un moment nepotrivit sau spunem ceva fără să ne dăm seama cât de mult îi afectează pe cei din jur ce spunem. Greşeala e modul prin care creştem. Prin care experimentăm, deşi fără voia noastră, cu diverse noţiuni şi ajungem să ştim ce e bine şi ce e rău.

          Ce se întâmplă însă când facem o greşeală şi nu ştim cum să o reparăm? Când facem ceva, conştientizăm că am făcut acel lucru dar habar nu avem cum să reacţionăm? Panică, agitaţie, haos în cap. Într-un fel cred că toţi ne regretăm greşelile, dar totuşi avem nevoie de ele.

         Greşelile sunt ca momentele grele din viaţă. Eu cred că momentele grele sunt aici pentru ca noi să putem valorifica momentele monotone, zilnice, ca fiind ceva mult mai mult de atât. Greşelile devin amintiri, devin noţiuni spuse la trecut, devin lecţii. Problema reală e că de cele mai multe ori trebuie să faci aceeaşi greşeală de multe, multe ori ca să te înveţi minte. Şi da… repet greşeala şi îmi asigur astfel un loc pe renumitul Iad Express, trenul cu stație finala, „iad”. În capul meu e un fel de Orient Express, dar cu un roşu mai aprins.

        Cred totuşi că la sfârşitul zilei greşelile sunt productive. Nu doar că înveţi lucruri din ele, înveți cum să tastezi, cum să-ţi muşti limba şi să nu razi şi înveţi să opreşti gluma înainte ca ea să devină ceva mai grav.

Greşeala: un blestem productiv ?

…………………………………………………………………….I’M SORRY…………………………………………………………………
Anunțuri

Rhythm of Life


                 Niciodată nu ies lucrurile aşa cum te aştepţi. E un lucru trist, dar îi poţi face faţă, nu? Cât de uşor putem trece peste dezamăgiri? Trecem vreodată peste ele? Nu ştiu. Se rezumă într-un fel la fiecare individ, dar în același timp cred că oamenii, diferiţi clar, au un comportament previzibil de cele mai multe ori. Mă înşel?

        Am o cunoştinţă care trece printr-o perioadă nefastă. Dezamăgită, încearcă să se reconstruiască de la 0 şi să revină la cine a fost, dar o variantă mai rezistentă. În fiecare zi luptă, dar la sfârșitul zilei, dezamăgirea e încă acolo. E ca şi sentimentul acela de goliciune în interior. L-aţi avut vreodată? Cunoştinţa asta a mea îmi dovedeşte teoria că majoritatea oamenilor nu-şi dau seama cât de puternici pot fi. Când cineva te trădează, când chiar destinul îţi joacă o gluma răutăcioasă, lumea pare să se sfârşească şi tu să-ţi pierzi echilibrul. Cred că e un fel de test, de la vreo entitate pe care eu refuz să o încadrez într-o singură opţiune populară. Dar dacă e test, de multe multe ori, nu suntem conştienţi că l-am trecut.

                Treptat…ne revenim. Dar nu ne dăm seama de asta. Mergem pe principiul că „viaţa merge mai departe” şi dacă nu rămânem pe fază, există riscul să rămânem în urmă. Cunoştinţa mea a evoluat. Nu mai e în locul în care a fost acum o săptămână. Dar aşa să fie? Nu cumva recuperarea, în orice măsură, e o iluzie? Rămânem marcaţi, traumatizaţi, poate cu sechele, în urma diverselor evenimente negative din viaţa noastră? Eu cred că da. Dar nu în măsura în care să nu ne putem trăi viaţa. Lucrurile de genul ăsta sunt ca cicatricile în urma unui accident sau zgârieturile de pe telefonul mobil. Veşnic prezente. La fel ca şi lecţia învăţată.

             La sfârşitul zilei , eu unul sper că vom fi ok. Adică…să reformulez : Nu sper… sunt sigur. Oamenii sunt mult mai puternici decât par. Cineva trebuie doar să le amintească asta.

……………………………………………BRENDAN JAMES-LET YOUR BEAT GO ON……….…………………………………..

Stand by me


             Mi-am adus aminte de ceva recent. De o idee de acum ceva timp. Am luat decizia să scriu despre ea, acum, la ora 2 şi ceva noaptea. Așa sunt eu. Cândva mi-am dat seama că nu realizezi niciodată cât de mult îţi influenţează prietenii tăi dispoziţia. Nu realizezi niciodată cât de mult prietenii tăi te fac cine eşti. Da, un prieten bun mi-ar putea spune acum, că el nu e influenţat de nimeni şi că bla,bla, bla (ăsta ar fi momentul în care eu aş înceta să-l ascult pentru că am mai auzit replica de câteva ori) dar, la sfârşitul zilei, prietenii tăi sunt cei care te definesc.

             Nu realizezi niciodată cât ţii la un om, decât când pleacă. Fie într-un spaţiu straniu, pe care nimeni nu-l poate localiza cu exactitate (poate doar Papa, care, precum spune Joan Osborn în melodia „One of Us” -click dacă vreți să auziți melodia- are o linie specială spre Rai) sau într-un banal oraş englezesc (după spusele unui prieten plecat „într-o ţara ca oricare alta” ). Nu realizezi cât de mult te-a ajutat într-o anumită perioadă sau cât de mult te-a sprijinit, decât după ce pleacă. Bănuiesc că e ceva natural. Bine…mai este şi varianta în care sunt eu un om orb, care nu observă ce se întâmplă în jurul lui. Mergem pe prima idee .

             Cel mai grav e când pleacă cineva pentru întotdeauna. Când cineva părăseşte lumea reală, lumea fizică şi dispare, din respectivul om rămânând doar o particulă de amintire şi un strop de melancolie. Atunci, atunci nu mai ai ocazia să-i spui acelui om cât a însemnat pentru tine. Mă pune pe gânduri idea asta. Regretul ăsta. De multe ori , mulţi spun că nu au regrete. Eu cred că mint, pentru că toţi avem un regret. La toţi ne pare rău că nu am făcut ceva sau că am greşit cu ceva în trecut. Şi la câţiva, mai ghinionişti, la acei câţiva… regretul e ceva ce depăşeşte înțelesul acelor câțiva care „nu au” regrete. Pentru unii…regretul e tot ce le rămâne, în urma unei persoane. Şi ăsta nu e un sentiment deloc plăcut.

             Într-un sfârșit cred că oamenii ar trebui să-şi spună mai des cât de mult înseamnă unu pentru altul. Nu pentru că am putea să murim mâine loviţi de un autobuz, sau căzând de pe scaun şi reuşind aşa să ne spargem o venă în creier, care apoi ne i-a viaţa ( bine. Asta e mai rară, dar nu imposibilă, deci nu o alungaţi repede J) ). Poate pentru că ne face oameni idea de a ne exprima sentimentele. Poate pentru că , suntem fabricaţi, în aşa fel încât să ne ataşăm. Şi oricât de mult îi deranjează pe câțiva idea de ataşare, idea de apropiere, eu sunt mândru de oamenii din viaţa mea. Eu unul le sunt veşnic recunoscător pentru detaliile de care au unii grijă dar şi de confortul şi siguranța pe care alţii o conferă în faţa unor elemente neprevăzute.

             Nu îmi place tot timpul să fac o corelaţie între titlu-melodie, dar astăzi fac o excepţie. Nu ştiu de ce. Sunt ciudat în felul ăsta. În fine. Enjoy „Stand by me”- B.E. King

…………………………………………………………………..Stand by me………………………………………………………………….

Restart


            

       

               Okay. A trecut o vreme de la ultima postare. Sincer nu îmi amintesc care a fost aia, dar o voi vedea după ce dau Publicare la postul ăsta și poate, cumva, îmi voi da seama că nu a trecut chiar atât de mult timp. Sau a trecut?

           Timpul e relativ. Prietenia e relativă. Cam tot ce ne înconjoară e relativ, deci voi încerca de acum înainte să o iau cât se poate de obiectiv, lăsându-mi amprenta doar un pic asupra ideilor înșirate aici.

            Am început să scriu cum o fac tot timpul. Fără un plan sigur, doar cu inspirație și determinare de a reveni la normal. Deși… și normalul e atât de diferit. Termenul de “normal” poate fi atacat și văzut în sute de feluri de diverse civilizații și de diverse culturi. Bat câmpii, îmi dau seama, dar într-un fel am dreptate, nu? Ne trezim dimineața și ne facem treburile fără să ne gândim că trăim o realitate care pentru alții e atât de diferită și atinge pragul ciudățeniei.

            Sentimentele tipului care scrie aceste rânduri sunt confuze momentan. Restart. Da. Ală e titlul, nu? Tema? Nu am idee. Autorul se confruntă cu o dezordine generală în mansardă. Între noțiuni antice de formule matematice și frustrare, se pierde. Da. E hotărât să își dea restart. Sunt hotărât să o fac (vă place schimbarea de persoană? Da…sunt conștient ce ciudat sună să vorbești despre tine la persoana a 3-a. Dar cred că e unul din lucrurile alea care mă amuza dar mă și îndepărtează și îmi oferă o privire din ansamblu, deloc obiectivă, dar încearcă să fie, a cine sunt).

            Nu cred ca există un buton de restart dar cred că ține de percepție și de cum vrei tu să fie. Preferi o schimbare de 180 de grade sau preferi doar ediția în care se alungă elementele negative și se încearcă o îmbunătățire a situației? Îmi place să cred ca ai un control când vine vorba de tine. Dacă vrei să reîncepi lucrurile, o poți face din confortul scaunului tău.

            Dar știm amândoi, cititor anonim, care fie strâmbă din nas la noțiunea de adresare directă, fie zâmbește, că nu e așa simplu. Schimbarea de atitudine, în fața unei mari încercări… pff…e cel mai greu lucru. Schimbarea de atitudine când lucrurile stagnează și simți că te sufoci în monotonie?…cred că asta e un lucru mai dificil. De ce? Pentru ca e la fel de necesar, dar nu la fel de apreciat.

               ~O melodie ce îmi vorbește prea mult și prea des. Kelly Clarkson – Breakaway~

🙂