These Ties That Bind


            Se zice că oamenii din viaţa ta sunt cei care te fac. „Spune-mi cine îţi sunt prietenii şi am să-ţi spun cine eşti”. Nu ştiu cât adevăr să dau expresiei, dar tind să cred că ne alegem prietenii după nişte principii de care nu suntem neaparat conștienți iar ei, oamenii care sunt acolo când avem nevoie de ei, acei oameni ajung să ne facă cine suntem.

            Una din tragediile vieți, pe lângă moarte şi impozite, e pierderea unui prieten. Pierderea unui prieten e echivalentul unui despărţiri. Suportul, siguranţa, relaţia… decad. În momentul când ajungi să-ţi pierzi prietenul cel mai bun, sentimentele sunt mixte; pe de-o parte eşti frustrat că nu ai făcut destul, că nu a făcut el destul şi că interesul nu a fost egal…iar de cealaltă parte alegi să speri că lucrurile vor fi okay. Adevărul e că nu vor fi. În momentul în care nu există dorinţă de compromis şi de sacrificiu… în momentul în care ajungi să crezi că nu mai merită…e echivalentul renunţării. E echivalentul semnării actelor de divorţ. O semnătură la colţul paginii. Pui pixul jos…şi pleci. Eşti liber de ceartă, de stres, de obligaţie… dar sentimentul de goliciune din interior capătă noi forme şi ajunge să te bântuie.

           Prietenia, în ochii mei, este una din cele mai importante lucruri din viaţa unui om. E vorba de ataşament. E puterea dintre doi indivizi, o legătură rară, ce persistă şi care reuşeşte să facă minuni uneori. Nu tot timpul, din păcate.

           Nu ezit să spun că prietenii sunt cei care te rănesc cel mai tare. De ce? Pentru că ei sunt fundaţia ta. În momentul în care nu mai ai fundaţie, te prăbuşeşti. Nu în gol… ci într-un tărâm întunecat în care există sentimentul veşnic că eşti un străin.

            Uneori dai prea mult şi primeşti prea puţin. Uneori speri, din tot sufletul, că cineva te va suna, doar ca să simţi că cineva, în întreaga reţea orange, e interesat de tine. E o concluzie tristă, previzibilă dar parcă şocantă. Sentimentul de abis e încă acolo. Telefonul nu sună.

          Rămâi doar tu, într-o cameră albastră, într-o zi de Noiembrie, întrebându-te ce face prietenul tău cel mai bun…Nu-l suni pentru că realizezi că nu vrea să vorbească cu tine. El era acel om cu care vorbeai neîntrerupt ore şi care îţi provoca facturi ridicol de mari. Dacă ai fi făcut o crimă…pe el l-ai fi sunat să vină să te ajute să muţi cadravul, deși știi că i-ar fi fost rău apoi. Dacă aveai nevoie sa treci pe o fişă de operaţie „persoană de contact în caz de urgenţă” la el te-ai fi gândit întâi, pentru că ştii că ar fi suficient de puternic să facă faţă veştii şi să o transmită mai departe. Dar iată. Eşti aici. Şi e adevărat..nu eşti complet. Nu MAI eşti complet. L-ai lăsat să intre şi să te facă cine eşti. Regreţi multe, dar adevărul e că regretul tău nu e proporţional niciodată cu regretul celuilalt. Şi asta…asta doare cel mai tare…

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..
Anunțuri