O Zi – Partea a II-a


Los Angeles,2009,11.45 a.m

Paparazzi-crowding-around-Britney-Spears

             O mașină goni pe autostrada principală din Los Angeles. O femeie blondă conducea un BMW roz, decapotabil. John Macast, care se afla pe autostradă, credea că e Paris Hilton. Nu e de mirare, având în vedere că Jessica fusese fotografiata cu Paris în aceeași mașină , în urmă cu câteva luni . Jessica, cu ochelarii Dolce&Gabanna, conducea nebunatic pe autostradă. Arăta perfect. Cum altcumva te-ai aștepta să arate fata care a vândut mai mult de optzeci de milioane de cd-uri în America?

         În spatele BMW-ului roz se aflau patru mașini negre. Erau paparazzii care urmăreau fiecare pas al cunoscutei cântărețe pentru a o prinde călcând pe bec. Adevărul era că, Jessica, știa cum să facă să nu calce pe bec. Dacă o făcea, Perry avea grijă ca bețiile și aventurile de-o noapte să nu iasă la iveală. Ştirea cu clubul „Rose” fusese clar o greșeala de-a lui Perry. Nu reușise să stăpânească situația. Doar e managerul ei. Ar trebui să fie în stare să ascundă aventurile ei. Ăla e rolul lui,nu? „Unde să mă duc?”, se întrebă Jessica gândindu-se la următorul titlu din ziare. „Hai să-i fac să speculeze!” și o luă spre o ieșire din autostradă. Merse spre Malibu rapid, fără grijă și fără să-i pese. Văzu o reclamă, undeva, pentru un centru ginecologic în Malibu unde venise și Britney Spears cândva. O luă la stânga și se oprise în dreptul străzii Flowers. Vis-a-vis, se afla un cabinet ginecologic. Ea era Jessica Lewis, deci, nu avea nevoie de o programare. Încercă să parcheze, dar lovise o altă mașina. Paparazzii fotografiau încontinuu. În jurul ei era haos. Iubea starea asta. „Cine dracu` nu știe să-și parcheze mașina?”, se întrebă ea, făcându-și drum prin acele fiare, numite paparazzi. Nu conta nimic pentru ea. Paparazzii o întrebau tot felul de lucruri stupide și ea le răspundea, deci făcea fix ce Perry îi spusese să nu facă. Comunica cu ei, se atașa de ei.  „Greșeala cea mai mare a unei vedete e sa vorbească cu paparazzii. Nu o fă!”,o rugă el cândva, acum multi ani în urmă. „Hey Jessica.Ce mai faci?”, întrebă un bărbat înalt, chel,  cu un tatuaj pe antebraț, dar și cu o cameră scumpă în mână. „Eu, uite, bine. Vreau să verific ceva, aici, la cabinetul ginecologic.”, zise ea zâmbind și își puse ochelarii la loc. „Să ne așteptam la o sarcină, ceva?” întrebă el. Asta aștepta Jessica. O făcuse. Titlul era garantat. Viața ei haotica era un suficient titlu. Dar nu conta asta pentru ea. Vroia ceva senzațional. Ea nu răspunse pentru a da o stare de senzaţionalism știrii. Paparazzii se opriră în fața cabinetului iar Jessica zâmbii aparatelor într-un fel specific și intră. În salonul de dimensiune medie se aflau în jur de patru femei. Jessica intră fără să le bage în seamă [trei femei își scoaseră deja telefoanele mobile pentru a o fotografia, în timp ce cealaltă se holba la această zeiță a divertismentului fără a-i veni să creadă]. Jessica păși sigură pe ea și o întrebă pe recepționeră: „Îmi spui, te rog, unde e baia?” Femeia rămase un pic șocată .Îi arătă un coridor, iar Jessica o luă încolo. Nu intenționa să intre la medic. Vroia doar să o vadă fotografii că intră într-un cabinet ginecologic. Era suficientă știrea pentru azi. „Trebuie să mai fac ceva…”, se gândi ea. Intrase în această baie și își luă  pastila. Își aranjă părul. Scoase Iphone-ul și formă un număr de telefon. „Hey.Ce faci?”, întrebă ea. Fata, un model francez cunoscută pentru relațiile cu ceva lider politic italian, îi povesti despre ziua ce o avusese și preciză că e la o ședință foto. „Eu acum sunt în baia unui ginecolog. Vreau să creez o știre.” Fata de la celălalt capăt al firului râse într-un mod stupid și spuse că trebuie să plece. Jessica se uită o ultimă oară în oglindă. „Oare la ce petrecere să mă duc diseară?”, se întrebă ea. „Trebuie să ies cu Lindsay Lohan. E destul de dusă fata, dar merge.

             Adevărul o bântuia: era tristă. Dar nega lucrul acesta. Avea momente de slăbiciune. Odată, la un concert în Jamaica, începuse să plângă între melodii pentru că i se păruse că ceva fani râdeau de ea. Perry abia reușise să o convingă să meargă pe scena. Dar merse.  Nu îi ieșise playback-ul atât de bine, dar fusese pe scenă. Acum,însa,  era pe o alta scenă. Era pe strada Flowers din Malibu, LA și era pe scenă. Făcea ce făceau mulţi. Juca un rol în fața unei industrii bazate pe iluzii și minciuni. Dar nu conta. Hotărâse acum doi ani împreună cu marii patroni ai agențiilor de paparazzii că din orice venit financiar, dintr-o poveste senzațională despre ea,  urma să primească 10%. Acești 10% erau puși într-un cont din Bahamas pentru zile negre. Păși afara din cabinet. „Cum a fost controlul?”, întrebă un bărbat mai în vârsta, cu o camera Sony. „Ești însărcinată?”,întrebă cel chel. Printre toate aceste întrebări se auzeau din diverse părți voci ce o strigau. Probabil fanii sau oameni care-i strigau numele. „Nu doresc să comentez acest subiect!”, spuse ea brusc. „Era clar,gândea cel chel,mi-am scos salariul.” „Bravo Jessica,se gândea ea, ai reușit!” Chestia care făcuse ca acestă știre să fie bună era acest „no comment”, ce dădea frâu liber zvonurilor. Urcă în mașină și porni hotărâtă. Nu-i păsa de faptul că trecu pe roșu  de două ori sau de faptul că lovise acea mașină în parcare. Erau detalii neimportante. Totul era bine. În mijlocul haosului numit viată ,se afla Jessica, o fată draguță ,înaltă și blondă, care mergea pe autostradă fără niciun motiv anume. „La shopping. Aceasta este noua mea destinație” și călcă pe accelerație intrând pe  Sunshine Ave.  Soarele începea să ardă în enigmaticul LA. Era 12:30 și prințesa pop a mileniului intra într-un magazin. Totul, absolut totul, era bine.

Varșovia,Polonia  1940, 12:32 p.m

nep-nepmans-soviet-union-1920-30-11

       Soarele strălucea timid peste frumoasa capitală Varșovia. Micuța stradă Niska era calmă și parcă părăsită. Geamurile clădirilor erau ușor fumurii [în urma atacurilor aeriene germane] și o parte din clădirea vecină era dărâmată. Olga cobora scările cu o ușoară teamă. Acesta era o parte a cartierului evreiesc și erau cunoscute cazurile în care soldații  germani veneau și luau câțiva evrei pentru a-i omorî. Traversă cu grijă și ajunse pe Strada Okapowa, vis-a-vis de cimitirul evreiesc. Păși în josul străzii până ajunse în dreptul unei clădiri închise la culoare, din care cobora Grigori. Olga îl îmbrățișă cu căldură. ”Cum te simți?”, întrebă acesta grijuliu. ”Nu mă mai lasă mama să merg la piață. Spune că este prea periculos.”, zise ea uitându-se în ochii acestuia. ”Nu mă mir. Ai auzit de evreii ăia arestați și omorâți în pădurea Palmiry? Lumea se duce pe apa sâmbetei.”, zise el uitându-se în josul străzii. De obicei străzile erau mai pustii la aceasta ora, poate pentru că era ora prânzului și copii erau înăuntru mâncând. ”Ce vrei să facem azi?”, întrebă Grigori într-o încercare nefastă de a-i lua gândurile Olgăi de la toate  problemele ce îi înconjurau.”Am putea merge la bibliotecă!”, zise ea absentă așezându-se pe o bancă puțin instabilă. ”Am putea, dar nu avem voie. Nu ai citit noile regulamente? Din februarie evreii nu au voie să intre în clădirile cu scop educațional, decât dacă sunt evreiești. Știi că toate sunt închise. Am putea sa ne plimbam.

           Pășiră prin parc vorbind. Liniștea parcului făcea ca lucrurile să fie puțin ciudate. Brusc, Grigori o sărută. Un sărut scurt. Olga se lăsă dusă de val și cedă în bratele lui. El o îmbrățișă şi îi spuse că îi fusese dor de ea. Ea îl luă de mână și continuară să se plimbe prin parcul pustiu al dimineții . Îl cunoştea de puțin timp, dar se înţelegeau uimitor de bine. Din păcate, situația politică a ţării nu le prea permitea să se întâlnească atât de des. El făcea parte dintr-o familie de austrieci, mutaţi înainte de război în Varșovia. Tatăl lui era un om de afaceri cunoscut, care cumpărase recent câteva fabrici de armament. Grigori chiar îl văzu o data pe Heil Hitler la un dineu. Nu îl admira neapărat, dar îl respecta. Nu era de acord însă cu politicile sale rasiale. Îi strânse mâna Olgăi mai puternic. Vroia să o simtă. Relaţia lor era secretă pentru că tatăl său, probabil, nu ar fi fost de acord. După un tur complet de parc, în care văzură la un moment dat un jandarm lovind un cerșetor, se despărțiră. Olga rămase puţin marcată de scena văzută la fereastră. Dar nu-i spuse nimic lui Grigori, de teamă că acesta o va judeca pentru faptul că îi pasă atât de mult. Grigori era deja obișnuit. El se urcă într-o maşină, iar ea o luă înapoi spre Strada Niska. Două colege de-ale ei fuseseră răpite şi violate la două străzi distanţă, acum câteva luni. Încercă să nu se gândescă la asta. Păși încet, gândindu-se la copilăria ei. La ce copilărie frumoasă avusese. La frumuseţea oraşului Lodz, unde copilărise. Se mutase de curând în Varşovia, înainte de izbucnirea războiului. 

   Începuse să plouă ușor… Olga o luă la fugă şi ajunse în casa scărilor unde îl găsi pe domnul Isak, un vecin de-al lor, holbându-se la o scrisoare. ”Bună ziua!”, spuse Olga ușor absentă. Domnul Isak se uită cu ochii lăcrimând la ea şi se reîntoarse în apartamentul său. Olga nu vroia să ştie ce aflase Domnul Isak din acea scrisoare. Tot ce ştia e că fusese trimisă de guvern [lucru confirmat de prezenţa vulturului negru pe plic]. Urcă şi intră în apartamentul de dimensiuni medii. Mama, o femeie de vreo treizeci şi patru de ani, îi zâmbi monoton fiicei sale de numai optsprezece ani. ”Cum te simţi?”, întrebă Olga.”Bine,spuse mama. Totul e bine. M-am hotărât să nu mai văd totul negru. Am vândut barul, deși germanul a avut ceva emoții. Tatăl tău s-a dus la piaţă şi mâine ne vom cumpăra un „sistem mai performant de încuietoare” sau cum a spus vânzătorul. Au intrat săptămâna trecută la vărul Otto în casă soldaţii şi l-au jefuit. Trebuie să avem grijă… Dar sunt optimistă că toate astea se vor termina repede. ”Olga se uită la ea cu admirație. Ea nu putea să se controleze aşa bine într-o situaţie de criză cum era asta. Nu era neapărat de criză majoră, dar lipsa banilor şi nesiguranța zilei de mâine reprezentau o criză prentru familia ei [şi pentru multi alții]. Deschise micul geam spre curtea interioară, unde nişte copii se jucau. Dacă acum ar veni un om care nu ştie ce se întâmplă în lume şi i-ar vedea pe aceşti copii în toată inocență lor, ar spune că totul este în regulă. Că lumea e un loc sigur. Că două fete ar putea ieşi la o plimbare pe străzile Varşoviei fără a fi violate. Că orice bătrână poate să-şi care căruţul pe străzi, fără să fie batjocorită şi bătută pentru că aparține unei religii. Când te uitai pe acest geam, spre curtea aceasta mică, vedeai parcă o altă lume… În apartamentul de vis-a-vis, locuit de un polonez, se auzeau știrile de la un post de radio german: ”Primăria orașului Lodz a luat azi decizia constituirii unui ghetou în interiorului orașului. Acest ghetou are misiune de a îndepărta evreii de restul populației, de a îndepărta  boala de cetățenii germani și polonezi. ”Urmă o melodie cunoscută a unei cântărețe germane. Olga rămase puțin fără nicio reacție. ”Asta urma, se întrebă ea, mutarea unui spațiu special amenajat pentru evrei?” Știa, de la şcoală, că aproape 30% din populația orașului era constituită din evrei. Unde îi vor muta pe toți? Dar nu… aceste reguli ridicole nu se vor pune în practică aici. Aici, acum, în această curte mică, totul era în regulă. Olga nu închise geamul. Merse să-i spună mamei ce auzise. Era ora 14:00. Dar geamul rămase deschis,oferind un pic din lumea plină de siguranţă a curții interioare și în apartamentul lor. Acum, cu geamul deschis, totul va fi bine.

Undeva în oceanul Atlantic, 1912 ,14:01 p.m

jd_grand_stair_dome

        Liniştea mării o calma. Liniştea şi frumuseţea acestei zile răcoroase de aprilie o făcea să se simta bine. O lăsase pe doama Brown în urmă. Acum era ea, Iris, pe puntea A, plimbându-se singură și întrebându-se ce va servi la cină. Cina avea  loc de la ora 18 şi dura până în jurul orei 21-22, în funcţie de cât de bine se simţea lumea. Dar, de obicei, toată lumea se simțea bine. În anii dinaintea războiului, naivitatea şi speranţa umană era în floare. Li se ofereau tot ce li se putea oferi. Iris era încântată de ciorba de la prânz, dar nu-i plăcuse atât de mult desertul. Îi plăcuse restaurantul de la puntea D. Deși era cam la fundul vaporului, restaurantul era mare şi ocupa aproape toată puntea. Molly Brown îi spusese că Salonul de Cină putea fi ocupat de aproape 500 de oameni . Iris deja se obişnuise cu vaporul. Știa că, pentru a ajunge în Salonul de Cină, putea merge cu scările excepțional de elegante până la puntea D sau putea lua liftul, pur şi simplu.

         Dimineața și-o petrecuse cu Molly Brown și nu cu fiica sa. Poate din acest motiv se simțea mai deprimată acum. Amalia dormea, în timp ce tatăl ei se afla în biblioteca de la clasa a 2-a. Stătea aici, pe puntea A, așteptând-o pe Maggy [așa îi spuneau prietenii lui Molly, iar Iris se pare că devenise  una din ele], care merse să se schimbe în altă rochie. Femeia aceasta era bogată, căsătorită cu un pierde-vară care descoperise aur undeva în vestul Americii. Nu era neapărat învățată, dar știa cum stau lucrurile. Ea fusese cea care îi arătase persoanele de mare influentă aflate la bord Titanicului. Acum vroiau să meargă să-l vadă pe căpitan care urma să le explice lor, și încă câtorva pasageri de clasa 1, cum funcționează vaporul. Iris era vizibil plictisită și nu avea neapărat chef de căpitan.

      Maggy apăru dinspre casa scărilor elegante îmbrăcată într-o rochie mov închisă la culoare și cu o pălărie imensă. ”Nu cred că vreau să merg să-l văd pe căpitan. Nu sunt în dispoziția potrivită.”, spuse Iris cu vocea sa pretențioasă. Maggy se uită la ea suspect și spuse: ”Hai la o cană de ceai în „Cafe Parizien” sau dacă vrei mergem să vedem cum sunt băile turcești. Am auzit la prânz de la Doamna Medeline că sunt extraordinare. ”Iris rămase pe gânduri. Nu era hotărâtă. Era unul din marile ei defecte: nu știa ce să facă. Ar fi putut merge să vadă ce face Amalia în drum spre Cafe Parizien. Astfel, făcea două lucruri deodată. ”Ne întâlnim în Cafe Parizien. Mă duc să văd ce face fiica mea.”, spuse Iris sigură pe ea însăși. ”Cum crezi, spuse Maggy. Hey Medeline, strigă ea deodată după o fată de vreo optsprezece ani care tocmai ieșea din Recepție, ne vedem la Cafe!”, spuse Maggy și se îndepărtă spre tânăra Medeline. „Oare asta e Maggy ,se întrebă Iris, o persoană care trece de la o prietenă la alta?”

         Iris intră în „First Class Lounge”, o camera în care  pasagerii de la clasa întâi stăteau și discutau politică sau bârfe despre alți pasageri. Trecu prin ușile cu sticlă frumos colorată și ajunse în casa scărilor elegante. Scările, făcute dintr-un lemn aparent scump,  eliberau o senzație de clasic amestecat cu bani. Desigur, erau accesibile doar pasagerilor de la clasa întâi. Iris se simțea mândră că poate urca aceste trepte lăcuite  și are acces la această lume. Ajunse la puntea C unde se afla cabina lor. Merse pe culoarul lung, elegant, cu un covor rosu pe jos. Ajunse la cabina unde scria C12, pe o plăcută aurie. Căută cheia în micuța gentuță ce o tot ducea cu ea. Deschise ușă și intră încet. Se uită în prima cameră [alcătuită dintr-o canapea frumoasă, specifică erei lui Louis al IX-lea  şi  un dulap unde acum se aflau costumele lui Carol și patru rochii ale ei]. Intră în cealaltă cameră unde se afla un pat de dimensiuni medii spre perete, o masă elegantă cu două scaune și un pătuț mai mic pentru un copil. Se uită în pătuț şi un sentiment de teamă totală puse stăpânire pe ea. Patul era gol. Fata nu era în acesta. Pătura, de un maro deschis era trasă la o parte, ceea ce înseamna că nu a plecat cu cineva. Dacă pleca cu Carol sau o servitoare, patul era aranjat. Dar acum nu era aranjat. Iris se așeză pe un scaun încercând să-și dea seama dacă e trăiește un coșmar sau nu. Se ridică brusc și ieși rapid din micuțul apartament. Vasul era imens pentru o fetită de doar cinci ani. Lăsă ușa deschisă în urma ei și fugi la primul steward ce-l văzu. Plângând îi spuse că fata ei fugise din cameră și îl rugă să meargă după soțul ei din Librăria aflată la Clasa a 2-a. Steward-ul fugi spre clasa a 2-a în timp ce Iris, cu ochii în lacrimi, începu să-i strige numele fetitei ei atât de tare încât, Molly Brown,aflată pe promenada,o auzi.

         Biblioteca de la clasa a 2-a era aglomerată în acea zi. Prin geamurile mari se putea vedea cerul albastru deschis și puteai să-ți dai seama că va urma o noapte liniștită și o zi la fel de frumoasă. Carol stătea pe unul din fotoliile frumos  concepute și citea „Războiul Lumilor” de către H.G Welles. Îl întâlnise pe Domnul Welles la o serată dată de o doamnă și îi admirase stilul literar. Închise cartea și se uită în jurul său. Biblioteca, o cameră medie cu geamuri mari, era una normală. Rafturile cu cărți se aflau în spate, dar nu erau atât de multe. Se ridică și puse cartea la loc. Ieși prin ușile rulante și se îndreptă spre Camera de scris pentru a-i scrie o scrisoare mamei sale. Trecu pe lângă un steward grăbit și urcă scările elegante. Nu era conștient de drama ce se petrecea la câteva nivele mai jos. Se gândi ce anume să-i menționeze mamei sale. Cu ce anume să înceapă… scările sau  vremea? Vremea. Luase o decizie.

            Undeva, printr-un restaurant frumos amenajat, o fetită cânta o melodie de copii, iar în altă parte a acestui vapor o mamă plângea după fiica sa în timp ce un bărbat scria o vedere mamei sale, iar o femeie mai robustă, pe care numai prietenii o numeau Maggy , își  încuraja prietena. Ceasul, aflat pe un perete, indica ora 14:24. Viața avea obstacolele ei… Dar azi, toate vor fi trecute.

Sfârșit Partea a II-A

Anunțuri

O Zi – Partea I


Los Angeles,2009,08.56 pm

Imagine

            

          Deschise ochii. Ceasul de pe noptieră arăta 8:56. Lângă ceas stau, parcă  zâmbindu-i, sticla de şampanie şi două pahare. E Los Angeles. E anul 2009. Ea e Jessica, Jessica Lewis. Milioane de fete o adoră. Dar acum părul îi este răvăşit. Acum nu este machiată, şi nici imbrăcatăîntr-o rochie scumpă sau într-un costum pregătită de show. Acum, la acestă oră, e doar Jessica. Banala si normala Jessica. Se ridică din pat. Păşeşte pe covorul roz  şi se îndreaptă spre oglindă. Părul blond îi este răvăşit .E îmbrăcatăîntr-o pijama de mătase ce îi scoate faţa în evidenţă. Iphone-ul se aude vibrând, undeva, pe jos, între haine. Acum realizează ce dezordine e în camera asta. Sutienul îi este agăţat de lampă în timp ce  pantofii sunt aruncaţi aiurea. Masa de toaletă arată ca dupa razboi, fiind plină de tot felul de parfumuri şi diverse cosmetice scumpe. Noptierele sunt aglomerate cu tot felul de inutilităţi în timp ce, pe pereţi, atârnă diverse discuri de platină şi aur primite. Viaţa ei e un succes, o victorie. Viaţa ei a ajuns să fie ceva invidiat de milioane de oameni. Ea a ajuns sa fie un simbol al lumii bune din Hollywood şi în general din L.A şi SUA. Găsește după câteva înjurături, telefonul. E Perry.”Ce-i mai trebuie şi la ăsta?”. Perry e managerul ei şi, desi ea nu vrea sa accepte asta, el reprezintă cariera ei. Fără el nu ar fi ajuns departe. Îl pune pe hold şi pleacă în baie. Baia, care se pare că, e încă curată [„A fost ieri menajera?”] e destul de mare. Vana, situată în mijlocul camerei [ea e cerut special să fie aşa… aşa a văzut la Madonna] străluceşte.Oglinzile perfect curate inspiră încredere. Ea îşi zâmbeşte în timp ce-şi aranjează părul şi se dă cu ruj. Arată bine. Are doar douăzeci şi doi de ani. Dar ea e independentă şi sigură pe ea. Aşa ar spune oricine o vede. Se minte pe ea însăşi spunandu-şi asta. Anti-depresivele o fac sa creadă asta. Închide ochii şi încearcă să–şi amintească ce trebuia să facă.”Ştiu!” Fuge ca un copil prin casă şi ajunge în bucătărie. Bucătăria e imensă şi se uită în frigider. Ia o banană şi merge în dormitor să se îmbrace. Blugi şi un tricou. Aşa va arăta clasic şi bine, nu? Îl sună după un timp pe Perry. ”Unde eşti?”, întrebă Perry. ”Acasă… unde să fiu?”, răspunse ea sarcastic. ”Nu ieşii… trebuie să vorbim. Vin încolo!” şi închide telefonul. Se încruntă şi aruncă telefonul pe pat. Trage draperia şi admiră peisajul. Zgârie-norii se văd undeva la orizont. Deşi e destul de departe de lumea haotică a LA-ului, o simte în vene. Iubeşte haosul. Îi dă o stare de euforie. Deschide tv-ul şi CNN tocmai raportează ceva ştire despre Obama. ”Unde e nenorocitul ăsta de Perry?”, zise ea cu voce tare.” Sunt aici!”, zise el făcând-o pe Jessica să tresară. Tocmai intra în casă, pe uşa din spate. ”Trebuie să vorbim.”, zise el aşezându-se pe canapeaua maro şi uitându-se grav la Jessica. ”Ce este Perry? Nu am chef acum de nicio semi-dramă de-a ta!” Perry se ridică serios şi îi spuse calm Jessicai” Te rog să te calmezi. Nu am nevoie să te aud lătrând de dimineaţă. Ai văzut ce spune x17 despre tine? Sau mai exact, ai văzut ce poze au cu tine?” Ea se uită la el concentrată [x17 este o faimoasă  companie de paparazzi foarte cunoscută pentru fotografii săi care ar face orice pentru o poză]. ”Despre ce vorbeşti?”, întrebă ea…deşi  ştia despre ce vorbeşte. ”Nu fă pe proasta cu mine,auzi? Tu înţelegi că te faci de ruşine? Auzi ce scriu despre tine:

Jessica Lewis a fost fotografiată părăsind clubul „Rose” împreună cu nimeni altul decât  actorul Jason Mercy. Noul cuplu a petrecut împreună toată noaptea, iar „inocenta” Jessica se pare că i-a oferit un serviciu extra, conform unor surse. La asta a ajuns domnişoara Lewis? Cântăreaţa ,care tocmai şi-a terminat turneul de 150 de oraşe în jurul lumii, se află momentan într-un concediu.

”Ai înnebunit? Am văzut pozele. Erai beată… poate drogată. Ce-ţi trece prin acel cap?” Ea se uită urât la el şi îi spune ”Ştii ceva… hai lasă-mă. Am fost în turneu aproape 2 ani. Vreau şi eu un pic de timp liber. Lasă-mă să-mi trăiesc viaţa.” „Ce vrei să-mi spui? Că nu te-am lăsat să ţi-o trăieşti? Cum rămâne cu petrecerile exagerate din Tokyo sau anularea concertului din Sydney pentru că erai prea beată să te prefaci să cânţi? Dar acum deja exagerezi. Rişti să pierzi totul. Chiar vrei asta?” Ea luă vaza din cristal, plină de trandafiri, de pe masă şi o aruncă de perete.”Du-te naibii…tu cu sfaturile tale.Eu nu o să pierd nimic. Eu sunt Jessica Lewis. Milioane de oameni mă iubesc şi mă adoră. Am fost numarul unu în topul celor mai influenţi oameni ai timpului şi sunt şi una din cele mai bogate persoane sub douăzeci şi cinci de ani. Aşa că ştii ceva: eşti concediat! Nu am nevoie de tine. La revedere!” şi fuge în baie, trântind uşa. Era furioasă. ”Unde-mi sunt  vitaminele?” [vitamine era un cuvânt frumos pentru pastilele de care era evident dependentă]. Găsi o cutie şi luă trei. Simţea că se simte mai bine. Ce trebuia să facă acum? DA… Avea nevoie de un nou manager. Îşi zâmbea în oglindă. ”Totul e bine… sunt bine… sunt calmă. Sunt Jessica. Îşi luă Iphone-ul [cu o steluţă roz lipită pe spate] şi ieşi din baie. Perry plecase. Vremea în Los Angeles era ca întotdeauna frumoasă. Cerul senin şi calm. Dar totul era o iluzie. O iluzie construită de unii pentru a-i manipula pe alţii. Jessica nu era decât o iluzie. Putini vedeau asta. Vestea proastă era că  Jessica începea să realizeze asta. Dar nu. Totul era bine. Era ora 9:21.

Varşovia, Polonia,1940,9:21 am

Imagine

 

Străzile din Varşovia erau aglomerate. Era dimineaţă şi fiecare avea ceva de făcut. Copii fugeau la şcoală în timp ce bătrânele, cu coşurile dupa ele, mergeau în piaţă pentru  a vinde ceva. Olga Lewis se află pe o bancă admirând mersul lucrurilor. Admirând rutina şi viaţa atât de agitată a Varşoviei anului 1940. Germanii îi invadaserăa anul trecut şi întreaga ţară era în haos. Se ştiau politicile rasiale ale naziştilor şi Olga spera că nu se va ajunge la asta. Spera că, poate, familia ei va putea să fugă. Fie în Franţa,fie în est. Undeva, unde să fie în siguranţă. Dar avea doar optsprezece ani şi nu putea face mare lucru. Mama ei trăia pe strada Niska,undeva în centrul Varşoviei, într-o clădire de apartamente care, miraculos, scăpase de bombele germanilor. Tatăl ei vitreg avea un bar pe care a trebuit să-l vândă unui german pentru că evreii nu au voie să deţină sau să administreze o companie profitabilă. Olga plânse de multe ori, în decursul ultimelor cinci luni. Dar acum, aici, se afla pe o bancă umedă, în faţa pieţiei. Se uită la bătrânele care se mişcau greoi şi care cumpărau legume şi la baieţii tineri care duceau cutii. Se uită la unul din ceasurile acelea frumoase din oraş şi văzu că e ora 9:05.

Se ridică de pe bancă, îşi luă coşuleţul vechi, şi intră în piaţă. Alese două mere şi auzi mai mulţi oameni discutând situaţia Poloniei. Unii oameni spuneau că va fi mai bine cu germanii peste ei, dat fiind că, ei sunt superiori şi inteligenţi.Iar alţii,mult mai patrioţi,spuneau că Polonia se poate descurca şi singură. Grupul fusese repede întrerupt de nişte soldaţi germani care supravegheau piaţa pentru eventuale evenimente.

Părăsi locul doar cu două mere. Două mere păreau suficiente pentru dimineaţa aceasta. Vroia ceva mărunt şi mama ei îi recomandase să-şi i-a nişte fructe. Aveau un buget redus,cu noile măsuri stricte. Evreilor le era interzis să aibă în casă mai mult de 3000 de zloţi. Dar putea fi mai rău, îşi spunea Olga întodeauna. Putea fi mai rău… Traversă strada şi se gândi la ziua în care soldaţii germani păşiră pentru prima oară în Varşovia. Se gândi şi încercă să retrăiască emoţia şi teroarea invadării. Se gândi la sutele de soldaţi polonezi care încercară neputincioşi să-şi apare ţara şi măsurile rasiale din Germania. Se spunea că evreii de acolo trăiesc în teroare şi din 1938, de la evenimentul numit Kristallnacht, totul a luat o întorsătură negativă. Prin Varşovia circulau zvonuri că în viitorul apropiat va fi implementat un ghetou, cu scopul diferenţierii evreilor de restul populaţiei. Olga nu putu să nu se întrebe care era următoarea etapă într-un proces bine gândit. Dar nici ea, nici altcineva, nu putea să îşi imagineze până la ce etapă vor merge lucrurile.

Ajunse în faţa blocului de apartamente şi nu putu să nu observe că, deşi trecură aproape şase luni de la invazie, molozul clădirilor afectate era încă acolo. Intră în casa scării a blocului unde locuia. Urcă treptele grăbită, cu coşuleţul cu cele două mere. Deschise uşa şi puse cele două mere în cămară. Îşi trase un scaun langă fereastră şi rămase acolo, gândindu-se la viitor, la situaţia în care se află ţara şi poporul său şi la părinţii ei. Admira cerul cenuşiu de aprilie al Varşoviei şi se întreba dacă va ploua. Era destul de frig, deci exista posibilitatea şi de o eventuală ninsoare.

Pierdută în monotonia străzii, observă o bătrână ce trăgea după ea un căruţ, avansând încet pe stradă. La o distanţă considerabilă de ea, se aflau doi jandarmi nazişti care o observară pe bătrână şi avansară spre ea. Ajunşi la ea,începură să gesticuleze ordonându-i ceva. Olga se ridică de pe scaun şi trase perdeauna pentru a vedea mai clar scena ce se petrecea pe stradă. Femeia scoase o foaie şi cei doi jandarmi analizară foaia pentru câteva secunde. Femeia părea speriată şi Olgăi chiar i se păru că tremura. Bărbaţii îşi spuseră ceva,îi aruncară foaia,probabil actul de înregistrare, şi începură să strige la femeie,arătând spre şanţ. Olga nu înţelese imediat ce se întâmplase,dar în momentul când alţi oameni de pe stradă începură să ocolească locul şi scena, Olga înţelese că ceva nu era tocmai la locul său. Femeia începu şi ea să gesticuleze şi cei doi jandarmi începură să râdă şi unul dintre ei, cel mai tânăr,lovi căruciorul care căzu pe marginea drumului. Femeia începu să plângă în timp ce se apropia de căruciorul răsturnat,din care,putu observa Olga, curgeau nişte gemuri. Femeia începu să strige injurii prin hohotele de plâns şi cei doi bărbaţi se opriră din râs. Olga îşi puse mâna la gură realizând că cei doi bărbaţi şi-au scos bâtele. Se îndepărtă de geam şi rămase uitându-se în gol, urmărită de strigătele femeii bătute pe stradă. Încercă să respire şi să-şi alunge din şoc. Ultimele picături de inocenţă dispărură în acel moment,amestecate cu picăturile de sânge şi gem.

 

Southampton,Anglia,1912,10.01 a.m

Imagine

 

            Maşina avansa încet din cauza aglomeraţiei. Mii de oameni se adunară să admire minunăția cunoscută drept „Titanic”. Un vapor colosal,care stătea drept dovadă inteligenţei umane. Maşina se opri lângă o staţie de înregistrare şi şoferul coborî rapid să înregistreze cuferele. Un bărbat de talie medie, cu început de chelie, coborî din maşină şi se opri pentru o secunda să admire vaporul. Răsufla uşurat când ajunse la concluzia că merita toţi banii şi ocoli maşina pentru a-i deschide uşa soţiei şi fiicei sale. Carol îi zâmbi fetiţei care îşi ţinea mândra păpuşă şi care se holba cu o inocenţă uimitoare la vapor. Soţia sa, Iris Lewis, se uita neimpresionată la vapor şi spuse „Asta chiar e mai mare ca Olympic-ul? Nu mi se pare a fi aşa o mare scofală.” Carol începu să citeze ziarele care lăudau vaporul şi să-i detalieze soţiei de ce acest vapor nici nu merita comparat cu Olympic-ul. Iris îşi luă gentuţa, îşi aranjă pălăria şi se uită să vadă dacă cineva o admira. Carol îşi luă fiica în braţe şi îi dădu cameristei papuşa ei. ”Vezi Amalia, ăsta e Titanic. Pe ăsta vom călători.” Fata continuă să caşte ochii la minunaţia din faţa ei şi îl întrebă pe tatăl ei: „Tati, cum au putut oamenii sa contruiască maşina asta?” Carol începu să râdă şi Iris se uită la el şi începu: „Nu râde aşa zgomotos. Se uită lumea ciudat la noi. Şi dragă, te rog, nu mai pune întrebări stupide că te aude lumea!” Îşi mai aranjă odata pălăria şi avansă puţin mai în faţă. Carol se strâmbă puţin la soţia lui şi începu să-i spună fiicei lui despre vapoare. Era o zi senină de aprilie şi pachebordul, ajuns faimos, se pregătea să plece.

Iris ,o femeie de vreo treizeci şi patru de ani, zâmbea mândră. Era genul de persoană care se mândrea cu tot luxul de care avea parte. Prietenele ei  erau geloase pe faptul că ea, Iris Lewis, ajunse pe Titanic. Carol, un barbat de patruzeci şi cinci de ani, era un avocat de succes în Anglia şi vroia să-şi extindă afacerile în New York unde, ziceau unii, totul e bine. El era mai sceptic din fire şi nu credea orice. Dar în momentul când a aflat de onoarea de a merge spre America, cu unul din cele mai frumoase vapoare, nu a ezitat. Erau o familie bogată şi nu aveau probleme. Proveneau din Polonia, dar se mutasera în Anglia .Totul era bine. Acum urcau într-un vapor cunoscut în întreaga lume pentru tot ce reprezenta el. Carol îi arătă biletul valetului şi fu condus împreuna cu familia lui în cabina c12. Cabina era mare şi luminoasă. Era formată din două camere şi baie. ”Aşa mica e cabina?”, întrebă Iris pretenţioasă. ”Se pare că da.Dar mie îmi place. Tu, îngeraş,ce zici?” Amalia se uită la mama sa şi spuse: ”E frumoasă. Îmi place Tinanicul.” „E Titanic, dragă.”, spuse Iris repede. ”Vrei să vedem marea?” o întrebă Carol pe Amalia. ”Da, da!” „Mergem să vedem marea.”, zise soţul sărutandu-şi soţia.”Eu rămân să despachetez.” „Ne vedem în „Cafe Parizien?” „Ne vedem la prânz. E bine?”,încercă Carol. Relaţia lor nu era chiar atât de solidă. Aveau multe probleme, printre care şi pretenţile lui Iris, dar şi nehotărârea lui Carol. Dar se iubeau. Asta conta, nu? Carol părăsi cabina în timp ce Iris se aranja.”Voi arăta absolut minunat şi toţi vor fi geloşi.”, îşi spuse Iris zâmbind în oglindă. Ieşi din cabină şi se îndreptă în josul holului în speranţa găsirii unui semn, ceva, care să-i arate cum să meargă acolo unde e mai multă lume cu bani. ”O scuză-mă, o întrebă o doamnă mai plină,nu ştii cum se ajunge la „Cafe Parizien”?” Iris îi zâmbi şi îşi dădu seama că şi-a găsit o companie pentru după-amiază. ”Mă cheamă d-na Iris Lewis şi nu ştiu exact unde e. Dar îl caut şi eu… aţi vrea să-l căutăm împreună?”. Doamna, de vreo patruzeci de ani, aşa, îi zâmbi şi îi spuse: ”Sigur. Eu sunt Molly. Molly Brown.” „Ce crezi de vapor? Mie mi se pare mai frumos Olympicul.”,spuse Iris cu un ton de superioritate. ”Acesta e mai frumos. Ai văzut scările? Ce elegante sunt. Şi salonul de cină e absolut minunat. ”Iris rămase fără cuvinte. Continuă drumul spre scări şi restaurante… şi lumea buna.

            Carol , care deja ajunse pe puntea de sus, îi arăta micuţei Amalia apa oceanului. ”Ce vas frumos…” spuse fata. ”Nu mergem să mâncăm la restaurant? ”întrebă ea. ”Nu… nu acum. Puţin mai încolo.” zise tatăl zâmbind. Amalia fugi de lângă el să ridice o pălărie căzută de la un domn. Privind-o cum alearga şi cum dă dovadă de un bun-simţ specific englez, nu putu decât să se simtă mândru. ”Mulţumesc, domnişoara.” spuse omul în vârstă. ”Eu sunt Isidor. Pe dumneata cum te cheamă?”, întrebă bătrânul, un vestit proprietar de magazine din New York. ”Eu sunt Amalia.”, spuse fata zâmbind. ”Îmi pare bine…aveţi o fată deosebită.”, îi spuse lui Carol. ”Să vă trăiască!” şi se îndepărtă. ”Ştii cine era bărbatul?” Fetiţa se uită la tatăl ei gânditoare şi spuse într-un sfârşit: ”Moş Crăciun?” Tatăl râse şi răspunse: ”Nu…el era patronul unui magazin vestit din New York. De unde îţi vom cumpăra ţie multe jucării. Îl cheamă Isidor Straus.” „Deci e Moş Crăciun….doar un Moş Crăciun cu un magazin de cadouri.” „Da…ai dreptate, spuse tatăl râzând, el e Moş Crăciun… Hai să vedem unde e mama ta…vrei?” „Da,da!” şi intrară înăuntru.

            Afară era o vreme superbă. Vaporul mergea liniştit în timp ce oamenii îşi vedeau fiecare de a lui. O fetiţă îşi săruta tatăl în timp ce un bătrân se întâlni cu soţia lui, iar o femeie bârfea cu alta într-un restaurant  pretenţios. Viaţa decurgea normal. Era doar ora 11:35 a.m.

Sfârșit Partea I