O Zi – Partea a IV-a


Los Angeles, 2009 3.17 p.m

fssa corner dance studio

             Jessica coborî din maşină. Traficul fusese infernal pe autostradă. Ajunse în faţa studioului de dans. O clădire mare,din sticlă. Urcă în lift şi apasă pe butonul cu numărul 3. La etajul 3, se află studioul. Liftul urcă calm. Jessica simţea că înnebuneşte. Ochii începură să capete un roşu-sângeriu, iar mâinile începură să-i tremure uşor. Uşile se deschiseră şi înaintă pe coridorul larg, până în sala mare, unde stătea Matt, coregraful ei.  Acesta o îmbrăţişă. ”Cum te simţi?”,  întrebă el, evident îngrijorat. ”Bine.” ,spuse ea repede şi sec. ”Hai să o facem odată. Ce mi-ai pregătit?”. El o aşeza pe bancă şi  puse la punct  toate detaliile coregrafiei. Nu era o coregrafie grea, chiar foarte simplă. Dar Jessica nu era în apele ei. Dansatorii îşi exprimau îngrijorarea, întrebându-se dacă cumva e drogată. Matt se adună cu ei ,când Jessica se aranja in oglindă şi îi certă. [„Voi nu stiti de cine vorbiti? Cum sa fie drogata?”]. Jessica merse în mijlocul ringului şi învăţă paşii. În momentul când dansa,  nu mai era acea Jessica egoistă şi superficială. Era Jessica cea adorată de o mulţime consistentă de tineri. Era Jessica de pe coperţi şi din interviuri. Adevărul era că Jessica nu ştia care din cele două persoane este acea ”ea” reală. Jessica, aparent fiinţa perfectă de pe copertă, sau cea plină de defecte, care încerca acum să-şi amintească paşii unui dans?

            După aproximativ 5 minute de dans, uitase de durerea de cap. Matt anunță o pauza de 5 minute, pentru a suna pe cineva. Ieşi din sală şi Jessica se aşeză pe bancă, uitându-se în gol. Ajunsese ea, Jessica Lewis ,să fie o ratată?! Asta ajunsese viața ei? Era egoistă, superficială şi lipsită de bun simţ. Acum vedea totul cu alţi ochi. Începuse să plângă, ceea ce nu făcea prea des. Plângea, pentru că viaţa ei era un haos, pentru că era singură, în acest studio de dans şi pentru că devenise o altă persoană. Nu mai avea „vitamine” , nu avea un iubit stabil şi cariera ei era în cădere.  Aceste realizări, negate până acum, o loveau neîncetat. Nu mai avea nimic. Doar scena. Încerca să-şi amintească ultima oara când urcase pe scena. Fusese în New Delhi, unde era ultimul concert din turneul „The Entire World”. Făcuse un show excepţional. Asta fusese ea cândva. Acum nu era decât o umbră a ceea ce fusese. Se uită in jur. Sala de sport era pustie. Dansatorii ieşiseră la o ţigară , în timp ce Matt discuta cu  cineva pe hol. Închise ochii. Nu era machiată, deci nu-şi făcea griji în legatură cu rimelul. ”Sunt un eşec. Nu sunt în stare nici să dansez pe „Magic”. Nu stiu ce rost mai are să trăiesc”, gândi Jessica, în acesta încăpere luminată. Se ridică de pe bancă şi păşi spre geamurile sălii. Putea renunţa la tot. Putea să îndrăznească şi să facă ceea ce fac mulţi, zilnic. Se putea arunca chiar acum, dar, se gândea ea, făcea o greșeală enormă? Se uită în jos şi văzu cum oamenii îşi trăiau viaţa. ”Viaţa va continua şi fără mine, nu? Va fi ca un show. Va începe senzaţional şi se va termina într-o legendă. ”Respiră adânc, parcă pregătindu-se să sară prin această fereastră spre lumea aflată la trei etaje mai jos. ”Totul va fi bine, nu? Azi-dimineaţă eram fericită. Acum… acum, ce m-a apucat?”, gândi ea, încercând să-şi imagineze cum  arată raiul. Nu credea neaparat în rai, pentru că totul i se părea a fi prea ireal. I se părea ideea unui Dumnezeu cam învechită. Nu ştia dacă există unul… Sau nu… Cum poate exista un Dumnezeu, care nu face decât să fie martor la o mulţime de drame?! Dar toate acestea nu mai aveau sens acum. Tot discursul specific unui ateu, părea în aceste momente, complet inutil. Respiră din nou adânc,  gândindu-se ce va fi scris în ziare. ”Jessica Lewis moartă. Ancheta, care este în desfăşurare , tinde să sugereze o sinucidere.” „Ce titlu!”, zâmbi ea , într-un mod înfricoşător. ”Sunt gata?”, se întrebă ea, stând în faţa unui geam mare,  îmbrăcată în nişte pantaloni de trening şi un tricou. ”Eşti gata să renunţi la viaţă? Ok”. „Trebuie să vorbim”, întrerupse Matt planul. Jessica se mai uită înca o data în jos. Îi părea rău că nu s-a aruncat. Dar îi mulţumi în minte lui Matt. ”Voi face concertul acesta şi voi trai!  îşi zise ea. Trebuie să trăiesc.” Se îndepartă de geam. Geamul părea acum unica ei salvare dar parcă şi cea mai mare greşeală. Respira adânc,  îndepărtându-se de iluzia evadării. Trebuia să pară frumoasă. „Am vorbit cu Carl, spuse Matt. A spus că ar fi o idee bună să facem concertul azi, tu ştii coregrafia deja, deci cred  că ar fi o idee bună, plus  că ar fi o surpriză pentru cei din club!” Jessica se uită în ochii verzi ai lui Matt. ”Deseara?”,  întrebă ea, cu o voce nesigură. ”Nu e un pic cam devreme?” .”Dacă nu te simţi în stare, o putem anula pe săptămâna viitoare. Dar ştii că o poţi face! Sau nu poţi?” ,zise el,  încercând  să o preseze intenţionat. ”Nu, zise ea, o facem în seara asta. Pot!”. Afişă o faţa hotarată. Te uitai în ochii ei şi puteai vedea ambiţia, dorinţa. Puteai vedea că totul va fi bine, că totul va fi un succes. Că e în stare să urce pe scena aia şi să danseze pe muzica cd-ului. Repetă dansul încă o data cu dansatorii. Putea urca pe scena. Putea fi Jessica de pe copertă. Putea face totul ca înainte. Putea face ca totul să fie bine.

Varsovia,Polonia, ora 3.28 p.m

01516u1

            Ploaia continua să cadă cu putere. Se facu linişte pe străzi. Puţini oameni  mai erau afară. Intersecţia Chłodna / Żelazna era neobişnuit de tăcută. Un poliţist se afla în colţ, lângă chioşcul cu ziare. Un caine traversă strada ,speriat. Un baiaţel , care înainte ţinuse umbrela unui poliţist, era acum sub geamul unui bar. Era cam frig pentru aprilie… sau totul se trăgea de la ploaie? Geamul era destul de mare, iar copertina îi oferea copilului un adăpost. Barul era aparent gol, cel puţin unde stătea băiatul. Copilul cerceta strada. Barul, sub geamul căruia se afla, era chiar în colţ, spre Żelazna . În partea opusă, vis-a-vis, se afla o brutărie. Era închisă. Se întamplase ceva în zonă şi brutăria, condusă de un german, a trebuit să fie închisă. Copilul se uită la poliţistul ce patrula liniştit. Nu părea deranjat de ploaia ce cădea în rafale şi nici de vântul rece. Băiatul se întrebă de soarta evreilor arestaţi cu puţin timp în urmă. Nu prea întelegea el cum stă treaba,  dar ştia că făcuseră ceva rau. Erau trei femei şi doi bărbati. Sau doua femei şi trei barbaţi? Nu-şi aducea aminte foarte clar. Ştia că fuseseră urcaţi într-un camion al poliţiei poloneze [încă se vedeau inscripţiile fostului guvern pe camion] şi că poliţistul , pentru care ţinuse umbrela, era foarte nervos. Ploaia continuă. Văzu o femeie fugind. Probabil de ploaie… sau poate de destin?

           Amalia  încerca să ocolească bălţile. Dar acum nu-i păsa. Olga fusese arestată. Auzise asta în momentul când coborî din apartament, să vadă dacă vine Olga. Doi barbaţi vorbeau despre o fată care fusese arestată şi despre faptul că fusese dusă la secţie. Cu parul în vânt, trecu pe lângă un baieţel slăbuţ, care stătea sub geamul barului. Ploaia cădea puternic. Câţiva polonezi bogaţi  [aveau o umbrelă şi erau îmbrăcaţi în paltonuri elegante] se uitară speriaţi la acestă femeie care fugea. ”Oare ce s-a întamplat cu ea?” se întrebară între ei. Îşi continuară drumul prin Varşovia umedă. Amalia se opri în faţa unei clădiri mari, gri, cu două steaguri naziste fluturând. Era secţia numărul 3 , din Districtul Varşovia. Se afla pe o stradă adiacentă cu Żelazna. Doi soldaţi se uitară urât la ea. Nu făcea decât să se uite la clădirea asta mare , întrebându-se dacă Olga e bine. Băgă mâna într-un buzunar din geaca de un gri deschis şi scoase o pungă transparentă, unde se afla o sumă totală de 1500 de zloţi. Paşi timid în clădire. Încăperea în care se afla era imensă. Erau probabil vreo patru birouri,  în fiecare aflându-se o femeie ce tasta la o maşină de scris. Secţia era aglomerată. Vazu o femeie cu părul roşcat, probabil o secretară, ieşind dintr-o încăpere. Se uită atent la ea şi o urmări. Amalia se aproprie de ea şi îi şopti:  ”Ajută-mă să-mi scot fata de aici şi-ţi dau 1000 de zloţi!”  Tupeul şi modul direct era o caracteristică a Amaliei. Femeia, cu un ruj roşu aprins, se uită la ea pentru câteva secunde şi îi spuse să o urmeze. Femeia îşi făcu loc prin secţia aparent aglomerată  de diverşi soldaţi, poliţişti şi oameni ai străzii. Intră într-un hol cu pereţii albi  şi spuse direct ”Dă-mi 1700 şi poate pleca”. Amalia se uită la ea şi spuse: ”Am doar 1500. Nu se poate rezolva cu 1500?” Femeia se uită la ea cu un uşor dezgust şi acceptă. ”Dă-mi acum banii!  Care din ei e fata ta?” Amalia, cu mâinile uşor tremurânde îi dădu punga transparentă şi îşi descrise fata. Femeia numară banii. Erau 1500. Îi băgă în buzunarul uniformei şi îi spuse Amaliei să stea în spatele secţiei de poliţie. Acolo o va primi. Amalia ieşi şi o lua spre dreapta căutând o intrare în curtea din spate. Reuşise! Auzise că cei de la poliţie primesc uşor mită. Dar nu avea bani. Aceştia fuseseră toţi banii. Soţul ei probabil se întreba unde se află acum. Ploaia cădea, parcă nepasătoare de drama celor aflaţi pe pământ. Găsi, după ce începuse să creadă că dăduse banii degeaba, intrarea spre curtea din spatele secţiei de poliţie. Se opri, uitându-se direct la uşa din fier. Olga urma să iasă din moment în moment, nu? Aşa fusese întelegerea. Ploaia continua să cadă,  udând totul. Amalia încercă să respire spunându-şi  „Totul va fi bine!”

            Undeva, în interiorul secţiei, Olga se afla într-o încăpere mică, cu alţi patru oameni. Cele două femei, care se opriseră să vadă ce se întampla, plângeau. Bărbatul de la chioşc stătea pe jos, cu spatele spre perete. Celălalt barbat, cel de pe bicicleta, stătea pe micuţa bancă, probabil întrebându-se cum ajunse el, un simplu evreu, aici, în acestă încăpere rece. Olga stătea în picioare lângă gratii, întrebându-se ce poate urma. Se întoarse brusc spre oamenii aflaţi în celulă şi spuse ”Îmi pare nespus de rău pentru că vă aflaţi aici!” Femeile se uitară la ea urât, iar barbatul aflat cu spatele la perete, spuse ”Stai calmă. Ieşim noi de aici!” Olga îi zâmbi timid. Nu trebuia să se bage. Nu trebuia să-i ia apărarea bătrânului! Era clar că asta urma să se întâmple. Era clar că urma să ajungă aici , în încăperea cu pereţi albi şi cu gratii. În celula alăturată ,stăteau doi ţigani şi un bătrân evreu. Olga se uită la ei cu mila. În ce impas ajunsese umanitatea… La ce grad inferior se putea coborî… Erau cu toţii oameni, nu? se întreba ea, încercând să înteleagă. Sau… nu erau? Cine era ea?  ”Sunt Olga!” , îi spuse o voce în conştiinţa ei. ”Sunt evreică…sunt o fată.” De ce a zis glasul că este o evreică, înainte să zică că este o fată? Gândurile de genul acesta îi invadau mintea. Liniştea celulei o presa. Îi dădea o stare de anxietate. ”Ai facut un lucru bun domnişoară, zise bărbatul de la chioşc, întrerupând liniştea celulei. Sincer… ma bucur că suntem aici. Înseamnă că am facut ceva împotriva nenorociţilor de nazişti!” Olga se uită la el. Barbatul nu avea mai mult de 30 de ani. Era clar frustrat. ” AM FĂCUT CEVA? urlă una din cele două femei. Cum adică am făcut ceva? Am fost arestaţi. Asta am facut. Probabil vom fi omorâţi!” zise ea, începând să suspine. Olga se uită îngrozită la ea şi apoi din nou la bărbat. Avea dreptate? Nu-i trecuse niciodată prin minte , în acestă zi, la acestă oră , gândul că putea fi omorâtă. Dar, uitându-se mai atent în jurul ei, totul căpăta o alta culoare. ”Sunt sigur că totul va fi bine”, spuse barbatul de la zid. Optimismul lui o impresiona pe Olga. Pentru ea era clar ce va urma. Se uită în jur, sperând să poată pleca cumva. Cele doua celule, a lor şi a celor doi ţigani,  se aflau într-o încăpere mai mare. Nu se afla nimeni aici. Tăcerea se lăsase din nou. Parcă toţi meditau. Nimeni nu spunea nimic. O femeie dintre cele două plângea. Liniştea şi calmul fuseseră întrerupte. Uşa se deschise brusc. Un bărbat, urmat de o femeie roşcată, se opriră în faţa celor două celule. Oamenii aflaţi în partea cealaltă a gratiilor se uitară speriaţi, aşteptându-se la  ce e mai rău. ”Ea e!” spuse femeia, inspectând-o pe Olga .Se uită la ea cu groaza. Bărbatul se ridică şi sări în faţa ei. ”Deja m-am săturat de abuzul vostru. Lăsați-ne odată în pace”. Bărbatul care o însoţi pe doamnă scose o puşcă mică de buzunar . Brusc şi violent îl împușcă. O secundă. O singură bubuitură. O linişte sinistră apoi. Femeile începură să urle în timp ce bărbatul căzu jos. Olga rămase blocată. Un sânge închis la culoare începu să invadeze celula. Ofițerul îşi băgă puşca la loc şi o apucă pe Olga de braț. Femeia roşcată stătea cu spatele la întreaga scenă. Ofițerul continua să o tragă pe Olga şi să o târască afara. Olga începu să urle şi să se zbată. Femeia aruncă o privire spre trup şi dă din cap. Nu trebuia să se ajungă până aici.

              Olga fu trasă afară din încăperea cu celule. În timp ce era târâtă, urla. În mintea ei totul se derula cu încetinitorul. ”Acum urmează să fiu omorâtă, se gândi ea. Totul se va termina pentru mine. Voi ajunge doar un trup aruncat într-o groapă undeva în pădure”. Acestea erau gândurile ei.  Minutele de incertitudine treceau .Bărbatul puse mana la gura ei, pentru a opri urletele. Atrăgeau atenţia prin  faptul că fata aceasta urla. Deschise usa, o uşa din fier. Şi Olga se trezi pe jos. Pentru un moment nu se întampla nimic. Simţi noroiul rece şi ploaia ce cădea, parcă de neoprit. Nici un foc de armă. Nimic. Liniștea făcea ca totul să fie mult mai înfiorător. Încerca să-şi amintească chipul mamei. Părul brunet şi ochii căprui. Grigori îi trecu prin minte şi se întrebă unde este. Dar totuşi nimic nu se întâmpla. Îşi ridică speriată faţa  şi se uită în jur. Nu era nimeni. Uşa de fier era închisă. Fusese cruţată. Dar cum? Brusc, văzu o femeie fugind spre ea. Nu ştia cine era. Nu vedea clar. Se vedea ca poartă o geacă. ”Oare de cine fuge?” Dar, în  momentul când se aproprie de ea, văzu cine era. Mama ei. ”O, MAMA”, zise ea.  ridicându-se din noroi şi îmbrăţişând-o.

              Ploaia cădea încontinuu. Un baieţel tremura sub un geam, iar doua femei se îmbrățișau. Sub aspectul ploii, drama vietii de zi cu zi părea mai puternică. Undeva, în faţa unei secţii de poliție cu un steag nazist fluturând în fundal,cinci oameni fuseseră urcaţi într-un camion. O femeie plângea. Un barbat încerca sa scape disperat. Mașina porni grăbită prin ploaie. Se opri, undeva, într-o pădure. Cei cinci fuseseră coborâți. Liniștea pădurii, şi într-un fel, a vieţii  fu întreruptă de cinci  gloanțe. Doar atât. Precizia era uimitoare. Viața a cinci oameni fusese oprită violent ,într-o dupa-amiază de aprilie. Sufletul a cinci oameni îşi făcea drum spre o lume mai bună. Dar totul continuă normal. Ploaia continua să cada. Olga continua să plângă şi să vadă trupuri în faţa ochiilor, iar băiaţelul continua să tremure. Era ora 3.59.

Undeva in Atlantic ,1912, ora  4.00 p.m

tit006_first_class_hires

             Liniştea încăperii persista. Nu se auzea nimic. Doar răsuflarea unui om. Unui om ce visa. Carol tresări brusc. Îşi închise ploapele. Văzu parcul, banca, unde domnul Wells stătea singur. Văzu totul cu alţi ochi. Se ridică brusc şi se uită în jur. Nu era nimeni în cameră. Se ridică din pat şi se încălţa. Papucii negrii se aflau frumos aranjaţi lângă pat. Luă sacoul şi îşi aranjă patul. Matasea îi dădea un sentiment de linişte, calm. Ieşise din lumea lui. Ieşise din lumea confortabilă şi caldă a parcului. Îl părăsi pe domnul Wells. Acum se afla aici, singur în acestă cabină, în mijlocul oceanului. Răsufla adânc, gândindu-se la Iris. Unde era? Nu o mai vazuse de la pranz. Probabil printr-o cafenea cu coţofana de Molly, sau cum o cheamă. Dar el era aici, singur. Admira aranjamentul patului. Ordinea îi aducea  calmul de care avea nevoie. Trebuia să realizezi ceva când vedeai acest om ,în mijlocul oceanului. Deşi îşi iubea viaţa şi tot ce conţine ea, suferea. Suferea din motive necunoscute. Sufletul, îl durea. Carol se mai uită o dată la pat. Zâmbi şi ieşi din cameră. Intră în sufragerie şi se aşeză pe un scaun. Era confortabil. Simţea cum materialul sacoului se amestecă cu cel al scaunului. Asta era viaţa, se întrebă el, o continuă conexiune profundă? Era clar că legatura dintre el şi scaun nu era neaparat una profundă. Dar legăturile sociale? Ele erau strânse? Erau profunde? Dar poate şi conexiunea dintre cele două materiale este profundă… Poate aceasta e profundă la un nivel superior faţă de acea conexiune dintre oameni. Conexiune, legătură superficială! Legătura aceasta este superioară, poate, datorită simplităţii sale. Doar un scaun… Doar un sacou… Se uită spre geam. Afară, cerul era de un senin pur. Nici un nor. Nici o pasăre. Doar cer. Se gândea la Lucy. Lucy, cu părul ei blond. Şi-o imagina stând la cină, zâmbindu-i. Lucy nu era nimeni alta decât menajera lor. Nu se afla pe vapor. Fusese concediată. Motivul? Necunoscut. Era considerat necunoscut de către restul oamenilor. Dar ,în familia Lewis, se ştia motivul. O prea strânsă legatură între Carol şi Lucy. Iris, furioasă, o concediase şi îşi înfruntase soţul. Situaţia era alarmantă. Lucy plânse. Carol era ruşinat. Iris înfuriată. Fusese o greşeală. Fusese de domeniul trecutului.

              Iris stătea pe o bancă, rugându-se în minte. Domnul Andrews îi spusese că un steward aflase ceva. Nu era nimic confirmat. Un copil fusese găsit, undeva, pe vapor. Iris rămase aici, pe puntea cu bărci. Închise ochii, sperând disperată că acel  copil nu era fata ei. Singurul motiv pentru care spera asta ,era acela că acel copil suferise o căzătură şi era inconştient. Încă spera că fiica ei se joacă, undeva, cu un alt  copil. Cerul senin îi făcea în ciudă. Trebuia să fie o zi perfectă. Trebuia ca totul să fie perfect. Se ridică hotarată şi începu să fugă spre cabină. Era ora patru. Ceasul din casa scărilor bătea într-un ritm ireal. Totul în jurul ei părea din alta lume. Viaţa ei, în aceste momente , era dureroasă. Îşi pierduse copilul. Ce mama ! Cum putu ea, Iris Lewis, să-şi piardă unicul copil? Suna cu totul inventat. Părea o poveste despre o femeie proastă, care nu poate să aibă grijă de unicul ei copil. Coborî scările grăbită. Fiind ora patru, era clar că Carol s-a  trezit de curând. Era clar că urmează o confruntare. Urmează un razboi între două suflete măcinate. Unul din cele două suflete stătea meditând la o conexiune, aparent inexistentă, dintre două materiale, iar celălalt se acuza de ceva  grav. Se acuza de dispariţia singurului ei copil.

            Carol se uită la ceasul de pe mână. Era ora 16:01. Răsuflă adânc, gândindu-se la ce vrea să facă în continuare. Brusc, cineva încercă să descuie usa. El sări de pe scaun, poate crezând că acel cineva va afla ce gândea. Că acel cineva va afla de conexiune şi de Lucy. Dar nu. Nimeni nu va afla. Deschise uşa. Se uita în ochii verzi ai unei femei frumoase . Ai unei femei ce suferise. Ai unei femei ce-l iertase.

           Iris se uită atent în ochii căprui ai soţului. Era furioasă. Cum putea să stea şi să se uite la ea acum? Fata lor dispăruse. ”Unde ai fost până acum?”, întrebă direct Iris, uimindu-l pe Carol. ”Pe aici…, răspunse Carol. Am fost în bibliotecă, în camera de scris, apoi am venit să trag un pui de somn. De ce? Ce s-a întâmplat?” Iris  rămase fără voce. Cum putea el să întrebe aşa ceva?! Putea fi atât de superficial şi nepăsător încât să nu observe ce lipsea?  Să nu observe ce se întâmplase? ”Cum adică ce s-a întâmplat? Amalia, copilul tău, lipseşte!! ASTA S-A ÎNTÂMPLAT!”, urlă Iris exasperată. Simţea că vrea să-l strângă de gât… Simţea că vrea să facă orice pentru a-l răni. Carol se făcu alb. De când lipsea îngeraşul lui? Pierduse timpul, în camera de scris, în bibliotecă… în pat. Pierduse timpul visând la un om arogant .Se aşeza pe scaun şi timpul parcă dipăru. Se uita la soţia lui, care se făcu roşie şi cedă. Începu să verse lacrimi. Se ridică şi o îmbrăţişă cu căldura. Aceasta era legatura, conexiunea mult căutată şi visată de Carol? Stătuseră amândoi îmbrăţişaţi. Sufletul amândurora devenea unul singur. Calmul şi liniştea camerei revenise. Totul era bine. Carol stătea acolo în braţele lui Iris şi Iris în braţele lui. Nimic nu-i despărţea. Şi parcă nimic nu-i va desparţi vreodată. Camera parcă zâmbea acestui cuplu, în timp ce undeva în vaporul mult prea mare , Thomas Andrews se apleca asupra unei fetiţe împreună cu o asistentă medicală. Parcă totul urma să fie bine. Cuplul rămânea îmbrăţişat. Vaporul continua să meargă spre un destin tragic. Dar acum , la ora 4:11, totul este bine.

                                                                                           Sfarsit Partea a IV-A

O Zi – Partea a III-a


Los Angeles,2009, ora 2.25 p.m

Hollywood-Hills-Sign

          Străzile din Los Angeles nu erau aglomerate la această oră. Trecuse prânzul şi valul cald, specific zonei, se instalase confortabil deasupra oraşului visurilor. Semnul Hollywood stătea mândru desupra metropolei. Parcă ceva te atrăgea la acest oraş. Cei ce locuiau aici se întrebau ce văd oamenii atât de special la oraşul lor învechit şi aglomerat? Dar chestia era că oamenii din New York sau de oricunde altundeva nu vedeau aglomeraţia sau monotonia traficului de prânz. Ei vedeau vedete în maşini scumpe, vedeau vise şi ambiţii. Vedeau destine ce se năşteau în fiecare zi în strălucitorul oraş. Toţi vroiau să mergă pe plaja din Santa Monica sau să vadă vilele din Beverly Hills sau din Malibu. Dar nimeni nu vedea drogurile, prostituţia ce era pretutindeni, visele sfărmate, vedetele ajunse dependente de antidepresive  sau superficialitatea ce trăia împreună cu ele. Un singur grup de oameni vedeau problemele iluziei; fotografii care urmăreau să prindă pe cameră  greşelile vedetelor. Până la urma urmei, erau şi ei oameni. Dar populaţia generală le dădea un statut superior. Rolul acestor „fiare” [cum erau denumiţi de unele vedete] era să le prindă pe vedete când aveau o zi proastă. Erau excepţii, în cazul cărora fiecare zi era o zi proastă, în cazul cărora fiecare zi era reprezentată de  petreceri şi beţii ieşite de sub control. Anul trecut fusese Britney Spears  cea sub lupă. Acum era Jessica Lewis. Adevărul era că lumea vroia o altă Britney. O altă persoană, cu multe probleme, care acţionează fără să gândescă şi care le dă fotografilor ce vor. Adică acoperire 24/7. În momentul când Britney o luase pe căi întunecate, Jessica era în plină promovare de album. Dansa provocativ şi comunica cu milioanele de fani ce o admirau. Cd-urile ei vindeau bine. Faţa ei era prezentă peste tot. Dar vezi, asta e problema cu celebritatea. Ajungi în vârf… şi lumea se satură de tine. Jessica nu se aştepta la asta. Nici Britney nu se aşteptase la asta, dar şi-a învăţat lecţia. Jessica trăia în negare. În momentul când văzuse la o televiziune franceză că Britney se tunsese cheală, ea îşi jurase că nu va ajunge în acel stadiu. Dar viitorul arăta altfel. Vânzarile ultimului cd [numit „Magic”] au fost dezamăgitoare. Turneul programat fusese de 178 de concerte. Dar anulase ultimele 28 din cauza unui accident de ski din Elveţia. Nu mai fusese într-un studio de aproape doi ani. Viaţa ei este alcătuită acum din cumpărături, din apariţii la petreceri, din combinări cu actori tineri şi doza zilnică de antidepresive. Toată lumea aştepta următoarea ştire Jessica. Următoarea escaladă a acestei fete tinere.Şi era clar că o vor primi.

Jessica ieşi din magazin cu patru plase mari. Făcuse scandal după ce tipa de la casa de marcat spusese că unul din carduri fusese refuzat. ”Cum adică refuzat, întrebă Jessica sceptică. E imposibil. Ştii cine sunt eu?”,  se răsti ea în văzul tuturor. Femeia, de vreo treizeci şi cinci de ani, introduse din nou cardul care fusese din nou refuzat. ”Lasă… văd că în magazinul ăsta numai idioţi lucrează!”, spuse Jessica scoţând din portofelul roz cinci sute de dolari şi aruncându-i în faţa femeii. Îşi luă plasele şi plecă. Valoarea lucrurilor cumpărate era de vreo patru sute de dolari, dar pentru Jessica cei o sută de dolari nu reprezentau nimic.

            Ieşi din magazin şi o armată de oameni, fotografi în general, o întâmpinară. Acum, fără Perry ,nu mai avea bodyguarzi şi paparazii se apropriau mult de ea. ”Trageţi-vă la o parte, ţăranilor!”, urlă ea. Paparazzii, văzând că e  nervoasă, începură cu întrebările sensibile. ”Ce mai face Jason, întrebă un fotograf mai mic de statură, ai mai vorbit cu el?” Jessica îl căută cu privirea pe cel ce o întrebase de actor şi,  când îl găsi, îi trase o înjurătură. Se urcă nervoasă în BMW şi porni din nou. De ce nu o lasă nimeni în pace?Nu vrea decât să se simtă bine. Adevărul trist era că Jessica nu-şi trăise adolescenţa în adevăratul sens al cuvântului. Primul album al său fusese produs la şaisprezece ani şi pentru patru ani fusese un idol pentru milioane de copii şi adolescenţi. Trei albume scoase în acea perioadă. În momentul când împlinise douăzeci de ani, cariera ei începuse să o ia la vale. Nu mai comunica cu mama ei şi nici de părerile lui Perry nu o mai interesa. Doar era adult, nu?

             Călcă acceleraţia maşinii roz şi câţiva fotografi fugiră la maşinile lor. Ajunse în Malibu şi parcă în faţa casei ei. Luă telefonul şi formă numărul lui Carl, reprezentantul casei de discuri. ”Hey Carl, sunt eu, Jessica,desigur. Trebuie să-mi dai alt manager că Perry e deja învechit şi mă gândeam să fac un mini-turneu de câteva oraşe în ceva lanţ de cluburi, ce zici?” Carl, cu o voce uşor groasă, îi spusese că se poate aranja, dar că trebuia să renunţe la petreceri. ”Astea sunt amănunte. Tu fă în aşa fel încât să merg pe scenă!” şi închise telefonul. Viaţa ei era alcătuită numai din „da”. Orice vroia, primea. Nu era de mirare având în vedere că şi ea le aducea celor de la casa de discuri mulţi bani. Simţea că se plictiseşte doar cu cumpărături şi petreceri. Ar vrea sa revină pe scenă. Puse telefonul pe noptieră şi căută în geantă sticluţa cu antidepresive. Scoase capacul alb al sticlei portocalii şi scoase o pastilă. Doar atât mai rămase. Se uită încă o dată [„Nu mai văd eu bine?!”] şi aruncă sticla pe jos, fugind în baie. Deschise dulăpiorul şi nu-i veni să creadă: i se terminaseră vitaminele. Căută şi în noptieră [„Sigur am aici!”], dar nu găsi nimic. O înghiţii repede pe  acea una care o avea şi se puse pe marginea patului. Luă iphone-ul şi se gândea ce să facă. Antidepresivele erau eliberate prin prescripţie, iar medicul ei îi spuse că nu va mai elibera nicio doză pentru ea [„De ce?Doar nu crezi că devin dependentă sau ceva?”]. Îl sună, dar îşi schimbase numarul de telefon. Nu vroia să apeleze la prietene pentru că nu vroia ca cineva să afle că ea depindea de acele pastile albe. Aruncă cu telefonul de nervi pe jos şi incepu să umble prin casă agitată. ”Fac eu rost de undeva. Nu trebuie să-mi fac griji. Totul va fi bine.” Lua iphone-ul de pe jos şi sună pe cineva pe care nu se aştepta să-l sune. ”Da?”, răspunse o voce masculină. ”Salut, Alex, sunt eu.” Alex era un prieten de-al ei. În momentele negre îl suna pe el. El era, în mod ironic, un paparazzi care lucra pentru o companie mică de bârfe. El refuza să o urmarească pe ea, deci se alesese cu cele mai plictisitoare subiecte. Nu vroia să acopere ştiri despre ea. Se cunoşteau din clasa întâi şi se ajutau reciproc când aveau probleme. „Ce mai faci?”, întrebă ea .”Bine… De ce m-ai sunat?”. Închise ochii realizând că Alex şi-a dat seama că are probleme. ”Ce… nu am voie să-mi sun amicii din când în când?”, încercă ea să se scoată.” Deci să înţeleg că nu vrei nimic?”, întrebă el. ”Mie nu…”, zise ea. Nu-i spusese niciodată că avea probleme cu acele pastile nenorocite. Dar în momentul când nu le lua începea să se simtă aiurea. Avea crize de plâns şi unele stări de euforie. „Defapt…te mint. Am nevoie de ceva!”, zise ea cu vocea nesigură. ”Am nevoie să mergi la medicul tău, să-mi faci rost de nişte antidepresive. ”Alex nu spuse nimic. După vreo două minute de linişte, în care se auzea respiraţia lui şi era clar că încerca să se decidă, spuse: ”Nu.” „Poftim? întrebă Jessica agitată. Cum adică nu?” „Refuz să-ţi hrănesc dependenţa. Rezolvă-ţi singură problema. Ai să-mi mulţumeşti!” şi închise telefonul. Jessica se aşeză din nou pe patul moale şi aştepta inevitabilul… începerea problemelor şi gândirea neclară. Ce putea face? Închise ochii şi începu să se maseze pe frunte. Deja o apucară durerile de cap. Trebuia să se concentreze asupra unei sarcini. Îl sună pe Carl şi îi spuse să-i găsească cinci dansatori pentru repetiţii şi se îmbrăcă rapid în ceva sport. Ieşi din casă cu părul strâns şi urcă la volanul maşinii şi o gonii spre studioul de dans. Era ora 14:50. Totul va fi bine. Semnul Hollywood-ului dădea acest fals sentiment de siguranţă.  Parcă îţi zâmbea şi îţi spunea „Nu-i nimic. Lasă-te dus de valul iluziei.” Jessica schimbă viteza întrebându-se dacă înebuneşte.

Varşovia,Polonia 1940 ora 2.51 p.m

 

Polen, Ghetto Warschau, Straßenszene              Cerul de deasupra Varşoviei era cenuşiu. Ziua începuse frumos, dar acum părea că s-a răzgândit. Ploaia mărunta aducea cu ea un aer trist oraşului. Intersecţia Chłodna / Żelazna era una din cele mai aglomerate intersecţii din Varşovia. Parcă odata cu apariţia ploii, strada era şi mai aglomerată. Se vedeau câteva umbrele închise la culoare. Dar puţine. Strada era des umblată de evreii oraşului şi majoritatea nu-şi permiteau aşa uşor o umbrelă. Majoritatea aveau câte un ziar sau un batic pe cap. Olga, îmbracată într-un palton împrumutat de la tatal său vitreg îşi face loc printre oamenii uzi. Banda alba ce-i arăta religia, titulatura, stătea largă pe umărul ei. În mulţimea aceea de oameni mai mult de jumătate aveau câte o bentiţă albă. Un bărbat,cu barba albă, lungă şi cu nişte ochelari rotunzi, fu fluierat de un poliţist german. Acesta, îmbrăcat în nişte pantaloni largi şi sacou ce formau uniforma lor cunoscută, era urmărit de un baieţel evreu care îi ţinea umbrela. El strigă ceva în germană şi trecu pe lângă Olga împingând-o uşor. ”Nu vezi pe unde mergi, ţărano?”, lătră el la ea. Olga se uită speriată la acest suflet pierdut şi se grăbi spre brutărie. Evreilor le era interzis să coacă pâine, ceea ce era ridicol după părerea Olgăi. ”Cum să interzici coacerea pâinii? Pâinea noastră este mai specială sau ce?!” se revoltase Olga când auzise decretul. Dar se obişnuise… Acum se afla pe această stradă extrem de aglomerată, plină cu fel de fel de oameni, evrei şi polonezi şi soldaţi germani care supravegheau totul. Olga ajunse pe partea cealaltă de stradă şi rămase şocată cand îl văzu pe domnul cu barbă mare şi ochelari rotunzi, pe jos. Soldatul ce îl fluierase înainte, îl lovea încontinuu în timp ce bietul om suferea. Toată lumea trecea repede pe langa ei, de frică să nu fie arestaţi sau mai rău. Olga se opri. Stătea cu plasuţa neagră în mână, îmbrăcată în paltonul negru al tatalui şi se uita la scena dramatică. Soldatul, sau generalul [Olga nu-şi dădea seama] lovea cu sete acest bărbat. Bătrânul suferea, gemând pe pavelele reci.”Ia de-aici evreu jalnic ce esti!”, urlă soldatul şi îl mai lovi de vreo trei ori în stomac. ”Fiţi atenţi, urlă soldatul la lumea din jur, vedeţi ce se întâmplă când nu aveţi la voi buletinele, jidanilor?!” Olga se uită în jur şi vedea cum câţiva oameni fără bandă repeziră paşii în josul sau în susul străzii. ”Nenorociţii, gândea ea, ei de ce nu poartă bandă?” Era clar că erau evrei aflaţi sub buletine false. Dar buletinele false se recunoaşteau repede. ”Poate ar trebui sa plec!”, se gândi ea. Soldatul se şterse cu braţul pe faţă de ploaia maruntă şi plecă mai departe în control. Bătrânul rămase jos, gemând. Olga se uită atenta după soldat, care începu să urle la altcineva. Se aplecă repede la bătrân şi încercă să-l ajute să se ridice. Nu-i văzu faţa prea clar, dar bietul om sângera din nas şi avea ochelarii sparţi. ”Cum poate fi cineva capabil de aşa ceva?”, gândi ea în timp ce-l ajuta pe bătrân să se sprijine. Ce o frustra pe Olga era faptul că lumea mergea normal. Nimeni nu se oprise o secundă să vadă ce face bătrânul. Toţi se comportau ca şi cum nu era nimic acolo, jos, sângerând. Olga îl întrebă daca e bine şi, spre groaza ei ,auzi nişte urlete. ”Hey tu!” şi cineva o apucă de capătul paltonului. Ea era mai mică de statură şi nici nu era grasă. „Unde te crezi, jidano, urlă soldatul aruncând-o pe pavele. Te crezi într-o sinagogă? Hai sus, animalo!”, zise el. Olga se uită la el cu ochii îngroziţi neştiind ce urma să se întample. ”RIDICA-TE, animalule!”, urla soldatul când văzu că Olga rămase împietrită. Bătrânul o luă la fugă când văzu că fusese cruţat. Olga se uită îngrozită în josul străzii,  văzându-l pe bietul om cum şchiopătează într-o încercare de a scăpa de tot. Soldatul, destul de înalt, cu uniforma uşor murdară din cauza ploii, o trase pe Olga sus şi o aruncă spre perete. Forţa impactului o făcu pe Olga să cadă din nou, acum lângă un stand de ziare. Un bărbat o ajută sa se ridice şi când dădu ochii cu soldatul, îl întrebă politicos: ”Dumneavoastră nu vedeţi că este doar o biată fată?” Soldatul se uită urât la el, parcă şocat de ceea ce spunea. Lumea de pe stradă se oprise în sfârşit. Două femei în vârstă şuşoteau [ambele aveau bandă albă] în timp ce un biciclist coborî să vadă mai bine. Un copil se oprise şi el, în timp ce băieţelul ce ţinea umbrela, stătea mai mult el sub ea. ”Nu te băga!”, se răsti soldatul la bărbat. „Crezi că doar pentru că e evreu poţi face ce vrei?”, întrebă bărbatul. Femeile îşi puseră mâinile la gură, nevenindu-le să creadă tupeul bărbatului. ”Nu trebuia să faci asta, îl mustră ea pe bărbat în mintea ei. Mai bine nu mă bagam…” „Eşti evreu?”, îl întrebă soldatul pe bărbat. Bărbatul rămase în jur de un minut fără să raspundă. ”Este clar, gândi Olga. Este evreu ascuns!” „Nu sunt!”,spuse el sigur pe el însuşi. ”Să vă văd buletinele, la toţi!”, se răsti soldatul la toţi cei care stăteau şi se uitau. Femeile îşi scoasera tremurând buletinul [ce semăna mai mult cu o invitaţie mică, galbenă, se gândea Olga. Erau sub formă de cărticică şi înăuntru avea poza şi datele personale. La evrei fundalul primei pagini era inscripţionat  un J şi , ştia ea, fiecare evreu avea pe lângă numele său, numele dat de stat, Sara sau Iacob.] Biciclistul îi înmână şi el buletinul, mai murdar,  soldatului, la fel şi bărbatul. Soldatul se întoarse spre Olga, care nu făcuse nicio mişcare din momentul în care o ridicase bărbatul de la standul de ziare. ”Tu nu ai buletin?” întrebă soldatul, parcă dorindu-şi ca ea să nu aibă buletin. Olga, care avea un nod în gât, dădu din cap şi începu să-şi caute buzunarul de la sân. Aici avea de obicei banii şi buletinul. Aşa era tot timpul. Acum de ce să nu fie aşa? Băgă mâna, cu o zgârietură mica, în buzunar. Simţi banii, vreo douăzeci şi cinci de zloţi şi o monedă. Rămase împietrită. Scoase mâna şi o mai băgă o dată. Buletinul trebuia să fie acolo. Dar, spre şocul ei,nu era. ”Încearcă azi, evreule,că n-am timp!”, urlă soldatul. ”Ai răbdare! spuse bărbatul calm. Are buletinul, doar că e speriată!” Soldatul se strâmbă la bărbat şi îşi îndreptă privirea spre Olga din nou. Aceasta rămase împietrită. ”AI BULETIN SAU NU?”, întrebă soldatul atât de tare încat şi ceva oameni de vis-a-vis, se opriră să vadă ce se întâmplă. Deşi ploua şi era o situaţie tensionată, parcă Olga nu realiza exact unde se afla. Închise ochii şi-şi imagina cum se scufunda în mare; cum intra şi nu mai iese. Îşi imagina cum totul, totul în jurul ei era bine. Dar nu era. Ploaia continua să cadă asupra Varşoviei. Undeva, departe de intersecţia Chłodna / Żelazna, un bărbat cu ochelari hotăra înfiinţarea ghetoului din Varşovia, unul care va „adăposti” aproape 300.000 de oameni într-un spaţiu pentru 10.000. Undeva, mai aproape de intersecţie, o femeie stătea în liniştea bucătăriei, aşteptând pâinea şi amintindu-şi un vapor mare. Undeva, vis-a-vis de Olga, bătrânul căzut anterior, se uita prin mulţimea de lume şi îi fu ruşine de el însuşi. Dar totul putea fi mai rău. Era ora 15.00 şi în Varşovia continua să cadă ploaia.

Undeva în oceanul Atlantic, 1912 ora 3.01 p.m   

titanic-promenadedeck-paint

  Vremea specifică lunii aprilie se făcea simţită. Molly Brown, sau Maggy Brown, cum era cunoscută de către prietenii apropriaţi, păşi cu mers uşor pe promenada Clasei 1. Era neobişnuit de linişte aici. Poate din cauza orei [bărbaţii erau la fumat în The Smoking Room, iar majoritatea femeilor îşi pierdeau vremea prin Cafe Parizien sau La Carte restaurant]. Poate din cauza vremii uşor rece. Poate din cauza dispariţiei unui copil.

           Molly, îmbrăcată într-o rochie lunga, neagră, cu o pălărie neagră cu o pană în vârf, încerca să-şi imagineze cum va fi când va ajunge la New York. Îşi imagina cum grandiosul vapor îşi va face loc în  canalul Hudson ancorând. Îşi imagina  presa cum fotografia pasagerii coborând de pe vapor şi încerca să citească titlul ziarului. Dar viitorul ei şi viaţa îi pregăteau un alt destin. Se uită în josul promenadei şi văzu doi bătrâni plimbându-se [„Or fi cuplul Isidor?”]. Se aseză pe un scaun pliant meditând. Îşi cumpărase bilet în ultima secundă. Auzise de luxul vaporului şi de faptul că „ar fi de nescufundat”. Acum se află pe acestă promenada. Geamurile spre interior, cu bolta lor parcă specifică, dădeau un aer elegant. Se întrebă dacă Iris şi-a găsit copilul [„Sunt sigură că a fugit pe undeva şi se ascunde!”]. Se ridică de pe scaun şi se aranjă uşor. Intra în casa scărilor elegante pentru a merge să doarmă un pic. Se opri două minute să admire scările. Pe jos se afla un parchet frumos, maro deschis. Scările care duceau spre The Smoking Room, erau frumos lăcuite. Deasupra, se afla cireaşa de pe tort. Molly nu o observă înainte; acum o vedea în adevăratul sens. Bolta, făcuta din sticlă, aducea lumina naturală aici. Avea o formă uşor rotundă în mijloc aflându-se  un fel de candelabru. Se mai uită o dată la boltă şi coborî scările spre Puntea B unde se aflau cabinele clasei 1. Păşi pe covorul roşu şi intră în cabină. Îşi dăduse pălăria jos şi se aşeză în patul moale. Închise ochii şi se afla, spre surprinderea ei, în casa scărilor. Toată lumea fugea cu un fel de vestă albă pe spate. Molly, care era ca un fel de martor invizibil, se văzu pe ea însăşi îmbracată într-o astfel de vestă oribilă [„Nu se asortează cu nimic!”]. Se urmări pe ea însăşi şi ajunse pe punte, unde se aflau toţi pasagerii. Unii plângeau, iar alţii erau neobişnuiţi de calmi. Nu înţelegea ce se întamplă. Cineva bătu la uşă, Moly trezindu-se brusc. „A fost un vis!  îşi spuse ea. Doar un vis.”

             Iris stătea pe un scaun din casa scărilor. Stewardezul îi promise că îi va găsi fiica şi că va fi totul bine. Asta fusese acum o oră. Carol  era de negăsit, [„Probabil era la o plimbare pe o punte, undeva…”]. Îşi şterse lacrimile încă o dată, neştiind ce să facă. Ce putea face? Se ridică hotărâtă să mai verifice o dată coridoarele clasei 1. ”Trebuie să fie aici undeva!” şi merse uitându-se peste tot. Ajunse în cealaltă casă a scărilor, mai puţin elegantă ca prima. Bolta era şi aici prezentă, dar lipsea ceasul şi îngeraşul cu lumina în mână. Urcă scările, neştiind exact unde vrea să meargă. Ajunse pe prima punte, puntea bărcilor, cum era numită, şi încercă să-şi imagineze unde putea fi ascunsă Amalia. ”Unde se poate ascunde un copil?”, se gândi ea. Se aplecă pe lângă o barcă când cineva o întrebă ”Vă pot ajuta cu ceva?” O voce masculină. Iris, cu părul uşor dezordonat [„Oare ce-i trebuie şi la ăsta?!”], se ridică de sub barcă. Omul,un bărbat aflat în jurul vârstei de patruzeci de ani, era Thomas Andrews, arhitectul vaporului. Iris citise despre el în ceva ziar şi îl considera un om bogat [„Arhitecţii câştigă bine.”] ”Dumneavoastră sunteţi domnul Andrews?”, întreabă Iris, deja ştiind răspunsul. ”Da, doamnă. Căutaţi ceva?”, întrebă el suspect. ”Da… cred că mi-am pierdut fetiţa. Era în cameră şi dormea, dar se pare că s-a trezit şi a plecat. Nu dau nicăieri de ea!”, spuse ea, cu lacrimi în ochi. Domnul Andrews,cu o privire ce inspira calm, îi zâmbi răspunzându-i cu căldură: ”Sunt sigur că e în regula. Probabil chiar acum se joacă cu ceva copii. Nu trebuie să vă faceţi griji. Dacă doriţi ,eu sunt dornic să anunţ toţi stewardezii să fie cu ochii în patru. ”Iris se uită la el  cu căldura şi îl îmbraţişă. ”Vai, vă mulţumesc, domnule Andrews!” Îşi căută mica batistă cu colţuri roz să-şi şteargă lacrimile. ”Haideţi cu mine. Nu doriţi o cană cu ceai în timp ce îi lăsăm pe stewardezi să vă caute fetiţa?”,  întrebă el, ducând-o în zona în care se afla cârma. Cei prezenţi acolo, se uitară ciudat la ea, probabil întrebându-se ce căuta o pasageră  în locul din care era condus vaporul. Domnul Andrews îi turnă o ceaşcă de ceai şi o aşeză pe o bancă aflată în partea opusă de unde Iris îl întâlnise. El continua să o liniştească, asigurând-o că fata ei e bine.

            Carol terminase scrisoarea. O mai reciti o data. Nu conţinea foarte multe informaţii. Era scurtă şi la obiect. O puse pe tejghea. Nu era nimeni în încăpere. Ieşi şi intrase în camera numită „Lounge”, unde lumea se relaxa vorbind. Se aşeză pe un fotoliu şi admiră candelabrul suberb. Camera, făcuta pe stil victorian, era frumoasă. Se gândi la Amalia  şi se uită panicat la ceasul aflat pe şemineu: 15:15. ”Doamne, se gândi el, ar trebui să merg să văd ce face Amalia. Cred că s-a şi trezit deja. ”Se ridică şi,  spre ieşire,  se lovise din greşeala de o doamnă. Ieşi pe scările elegante şi porni spre cabină. Intră şi se duse spre cea de-a doua cameră. Văzu patul gol şi se întrebă unde e fata lui. Şi mai important se întreba unde e soţia lui? ”Unde e toată lumea?” Carol rămase un pic în încăperea mică, gândindu-se unde putea fi toată lumea. ”Probabil se plimbă pe promenada.”, gândi el aşezându-se pe patul de lângă perete. Fiind doar ora 15.18 putea trage un pui de somn,nu? Îşi închise ochii, imaginându-se într-un parc cu domnul Wells, care tocmai se gândea la un titlu pentru viitorul său roman. Uitându-se în ochii săi negrii, Carol îi sugerase „Războiul Lumiilor” pentru că, lui personal, îl ducea cu  gândul la un conflict personal şi general. Domnul Wells îi mulţumi pentru suport, pentru ajutor.

              Parcă totul era bine.Carol se simţi în siguranţă pe acestă bancă alături de domnul Wells, discutând diverse subiecte. Iris  continua să verse lacrimi pe acestă bancă, în timp ce domnul Andrews dădea instrucţiuni stewardezului. Iar Amalia… Amalia stătea, undeva, inconştientă. Lumea ei luase sfârşit.Acum,nu era decât un trup zăcând pe podeaua rece. Deşi mai trăia, rana de la cap era serioasă. Dar pentru toată lumea,totul era bine.

                                                                                                                                                                                                                        Sfarsit Partea a III-a