O Zi – Partea a VI-a


Los Angeles,2009,ora 6.00 p.m

 

hair-and-makeup

          

         Norii începură să-și facă apariția. Los Angeles, cunoscut pentru cerul de un albastru imaculat, părea de nerecunoscut. Norii negri proveniţi dintr-un loc îndepărtat din Pacific aduceau totodată o uşoară teamă şi anxietate. Locuitorii oraşului, majoritatea blocaţi pe autostrăzi, în traficul de dupa-amiază, nu remarcau norii. Erau prea ocupaţi cu încercarea de a depăşi pe cineva, cu discuţii fără sfârşit la noul Blackberry  sau cu încercarea, parcă inutilă, de a găsi ceva interesant la radio. Mary Smith se afla în Mercedes-ul gri aflat undeva în aglomeraţia de maşini de pe San Diego Freeway. Se chinuia să schimbe postul. Stricase Mickey, fiul ei de 7 ani, butonul ăla nenorocit. Rămase pe ceva post de dance. Ea nu era fană a niciunui gen de muzică, dar era la curent cu lumea showbusiness-ului. Lucra ca asistentă la secţia de primiri urgenţe, la spitalul Los Angeles Memorial. Ducea o viaţă bună. Era stresată, dar când ajungea acasă, undeva langa Manhattan Beach, totul parcă dispărea. Pacienții cu multe probleme, asistente noi, nepricepute, chirurgi ambiţioşi şi câteodată enervanți, spital  plin… Toate acestea o stresau. Dar acum se afla pe autostrada şi se grăbea să ajungă acasă, să apuce să facă ceva de mâncare pentru cel mic. La radio, vocea unei personalități cunoscute [„Oare cum îl cheamă”?] apăru: ”Am revenit după publicitate aici pe 120 fm. Eşti pe Radio X şi acum imediat urmează o melodie cunoscută a Jessicai Lewis, iar după aceea vom vorbi chiar cu dânsa şi se pare ca ne-a pregătit o surpriză. Aşa că rămâneţi pe post. Revenim imediat”. Urma o reclamă a unei beri cunoscute. Mary nu fusese atentă la tot ce spusese tipul de la radio [un imbecil aproape o lovise încercând să treacă pe banda din stânga],  dar atenţia îi fu atrasă de  cântăreaţa care urma să dezvaluie o surpriză. Traficul înainta încet. Mary scoase Blackberry-ul din buzunarul uniformei de asistentă şi intră pe site-ul oficial al cântăreței. Nu mai fusese updatat de câteva luni. Ce putea fi? Melodia se termina după aproape trei minute jumătate de tortură. Mary ridică volumul radioului. ”Am revenit aici pe Radio X şi tocmai am ascultat o melodie de Grammy după părerea mea, ”Magic”, a Jessicai Lewis. O avem acum pe Jessica le telefon. Ne auzi Jessica?” o voce de fată se auzi şi Mary realiză că vocea Jessicai era diferită la telefon. ”Da, te aud.” .”Ce mai faci tu, Jessica? Nu am mai auzit nimic despre tine de-o vreme.” .”Da, răspunse Jessica, mi-am luat un pic de concediu [începu să râdă, puţin aiurea] şi acum m-am gandit să fac un lucru bun pentru fanii mei roiali, pardon loiali [începu din nou să râdă]”. ”Văd, Jessica, că esti bine dispusă. E un lucru bun. Şi spune-ne care este vestea. Așteptăm toţi cu nerăbdare.” .”Păi am zis să fac ceva special pentru fani. Aşa că am organizat împreună cu echipa mea, un mini-turneu în câteva oraşe, ce va avea loc în  diferite cluburi.” Mary îşi dădu seama că aşa numita artistă citea de pe o foaie chestia cu turneul. ”Oare cum e ea acasă? Imaginea ei e o iluzie, clar, dar oare cum e acasă, în trafic, sau în bucătărie când pregăteşte ceva pentru cățeii ei?” se întrebă Mary. Tipul de la radio o mai întrebase ceva pe Jessica, dar Mary nu auzi. ”Da. Concertul va fi la ora 18 în seara aceasta, în clubul „Difinitive” din Malibu. Biletele sunt în număr limitat aşa că grabiţi-va” ,încheie Jessica. ”Mulțumim Jessica. Acesta a fost Jessica Lewis, doamnelor şi domnilor, exclusiv pentru Radio X! Cred că şi eu îmi voi cumpăra un bilet. Tu ce zici Joe, îţi iei unul? ”Joe, suspecta Mary, era fie cel de la trafic, cel de la ştiri sau de la alt departament. Închise radioul şi încerca să-şi amintească o reţetă super pentru o lasagna. Drumul, autostrada, deşi plină de maşini, părea infinita. Maşinile se mişcau încet.

            Undeva,într-o casa în Beverlly Hills, cunoscuta artistă Jessica Lewis, înconjurată de echipa de încredere condusa de Perry, reangajat  de casa de discuri după incidentul de dimineață, închidea telefonul. Jessica ura prezența lui. Simțea că pierde controlul asupra vieții, asupra celebrității şi asupra deciziilor. Dar trecea peste asta. Îngropa undeva adânc sentimentul de izolare şi neputință. ”A mers bine ,Jessica! Urmează reportajul cu E! Entertaiment şi începem pregătirile. Trebuie să fim la club pe la șapte, înainte de intrarea oamenilor. Show-ul începe la opt fix. Precum ştii, vei cânta opt melodii, în timpul celei de-a patra te vei schimba în costumul auriu. Ai înțeles?” Jessica,care acum avea părul proaspăt spălat, arăta angelic. Roșeața din ochi abia se vedea. Nu-i mai tremurau picioarele. Luase un calmant de la Lucy, asistenta ei. Mai bine spus, îl furase din geanta ei, dar ce mai conta? Ea dădu din cap ușor absentă. ”Deci acum facem chestia pentru cine?”.”Pentru E! .Fii atentă, sa nu spui prostii pe post!”Jessica dădu din cap şi se scuză. Urcă scările casei şi trecu pe lângă discurile de aur, platină și argint cu capul la pământ. Vroia să doarmă. Nu înțelegea de ce era așa obosită. Probabil de la calmant. Ajunse în baia deosebit de mare, se spală pe față cu apa rece și se sprijini de cadă. Mai un pic şi va putea dormi. Mai un pic şi totul va dispărea. După show,  va face ea cumva rost de medicamente și va reuși să revină la normal. Sau va rămâne veșnic tristă şi măcinata de diverse întrebări. În aceste momente, când Perry era în cameră vorbind cu femeia de la E! , tindea spre medicamente. Se uită pentru ultima oara în oglindă. Părul, de un blond argintiu, îi stătea perfect. Zâmbi şi ieși din baie. Femeia de la E! se lumină la față când o văzu şi repede îi spuse la cameraman să filmeze. După interviul în care spusese același lucru ca în cel de la radio, femeia plecă şi Jessica merse în dormitor, la toaleta ei împrăștiată împreuna cu Lucy și fetele de la machiaj şi păr. Acum începea să ia naștere Jessica de pe coperțile revistelor, cea care vindea enorm de mult, cea care era perfectă.  Acum, aici, în încăperea din vila aflată în Beverlly Hills, Jessica lua o decizie. După mini-turneu se va retrage. Sau cel putin va lua o pauză de câțiva ani. Viața ei părea perfectă. Dar avea nevoie de ceva. Îi lipsea ceva şi acum realiza ce anume. Un copil. Un soţ. O familie. În momentul când le va avea pe astea atunci va fi ea. Atunci va fi totul perfect. Atunci totul va fi ca în una din reclamele luminoase din Time Square ale companiei Kodak. Era eronată ideea. Perfecțiunea nu există. Dar Jessica se hotarâse să trăiasca în negare. Nu mai conta nimic. Să treacă peste turneu şi va pleca din acesta lume. Dar înainte de toate astea îi vor trebui vitaminele.

Varșovia, Polonia,1940, 6.30 p.m

 

door-1

         Lapovița continua să cadă. Doamna Helna, cu părul viu-roşcat stătea în faţa blocului de apartamente, uitându-se spre multitudinea de geamuri. Va trebui să meargă să le avertizeze. Trebuia să facă asta. Ea se născuse în Germania şi, deși ura asta, soțul ei era nazist. Era obsedat cu ideile lui Hitler și ura evreii. Ea nu era întrutotul de acord cu principiile partidului. Nu era de acord deloc cu prevederile în legătură cu rolul femeilor în societatea nazista. Conform prevederilor, femeia nu avea alt rol decât acela de a sta acasă și de a crește copii. Femeilor nu le erau acceptate bursele la diverse universități și, în momentul când în 1938, doamna Helna pierduse o bursă în economie ,la universitatea din Berlin, devenise cu totul opusă partidului. Cu greu fusese angajată la secţia de poliţie din Varşovia, dar măcar acum avea un loc de muncă stabil. Respecta guvernul și toate deciziile. Ar putea chiar spune că e de acord cu ideile și represiunile. Dar nici ea, nici alt cetățean de sânge „pur”, nu ar fi putut prevedea până unde aceste represiuni s-ar putea întinde. Doamna „cu părul roșcat” rămase pentru încă câteva minute în fața blocului. Putea intra acolo, putea găsi familia Olgai, putea să-i informeze că în curând vor veni la ei acasă sau putea să se întoarcă în mașină şi să plece spre casă. Șotul ei, Franz,  era încă la sediu şi o anunțase ,printr-o telegrama, că va întârzia. Deci putea face ceva. Timp avea. Dar merita riscul pentru niște evrei? Merita un eventual sacrificiu al slujbei ? Urma să fie arestată dacă se știa că ajută evrei. ”Pentru ce să-i ajut? Şi aşa vor fi mutați în ghetou din noiembrie. ”Ea știa asta sigur. Îl auzise pe șeful ei vorbind la telefon cu Hans Frank şi, din câte înțelese ea, se va institui un spațiu special pentru evrei, unde vor fi despărțiți de restul orașului. Soarta evreilor aflați în blocul din faţa ei era incerta. Deci merita să rişte, să-i avertizeze pe oameni în legătură cu o posibilă arestare? Porni hotărâta spre bloc. Merita riscul. Până la urmă, deşi evrei,erau oameni. Nu înțelegea ea prea bine toată chestia cu ura spre evrei dar știa că erau mai smecheri de felul lor şi, de multe ori, aveau noroc în tot ce făceau. Dar acum nu mai conta. Ajunse în fata ușii şi apasă pe clanță, intrând în casa scărilor. Se uită la cutia poștală să vadă la ce apartament locuiau. În fișa din secție nu era precizat apartamentul, doar strada. Trecu peste numele unui  barbat, Isak Straus, un nume ce-i păru cunoscut, dar trecu mai departe. Ajunse într-un sfârșit la Lewis şi se pare că stăteau la apartamentul 9, la etajul trei. Urcă scările, ușor dezgustată de mirosul de aer închis de pe casa scărilor. Era un bloc doar cu evrei, bănuia ea, urcând treptele murdare. Ajunse în fața ușii cu numărul 9. Statu un pic pe gânduri. ”Fac ce trebuie?” se gândi ea. ”Da!”, îi spuse parcă subit ,o voce în mintea ei. Apasă pe sonerie.

           Olga stătea la masă luând cina împreună cu mama ei. Tatăl ei era la un văr de-a lor, încercând să-l ajute să-şi repare radioul stricat. Deși erau ilegale, puţini evrei îşi predaseră radiourile. Era ilegal să asculţi posturi precum BBC .Olga iubea varza. Mama ei facuse supa de varza, ştiind că Olgăi îi place. Îi zâmbi fetei. Era linişte când ,deodată, soneria sună. Un zgomot scurt. Amalia se ridică de la masă şi merse la ușa. Deschise încuietoarele şi, spre surprinderea ei, în faţa uşii se afla doamna roşcată, arţagoasă de la secţie.”Doamnă….cu ce vă pot ajuta? Poftiți înăuntru. ”Amalia se gândi la ce era mai rău. ”Dacă a venit după Olga? Dacă a venit să mi-o ia şi să mi-o omoare?”. Femeia, vizibil deranjată de sărăcia din apartamentul lor, intră.

            Doamna Helna intră în apartament. Erau evident săraci. Avea in gentuţa ei cei 1500 de zloţi pregătiţi să-i dea înapoi familiei Lewis. Era o surpriză; cât de frumos se comportase în ultimele zile. Bănuia că e însărcinată. Auzise ea undeva că hormonii de sarcină te fac să fi diferit decât eşti de obicei. Îi zâmbi doamnei Lewis şi păşi în apartament, strâmbându-se inconștient. Holul era mic. Pe partea stângă se afla cuierul, plin de tot felul de haine [unde remarcă geaca cu care fusese îmbracată Olga la secție],  iar în partea dreaptă se afla o oglindă de dimensiuni medii. Intrarea în camera mare se făcea printr-o uşă uşor improvizata, iar uşa bucătariei era deschisă. Văzu capul fetei pe care o aruncase în noroi mai devreme. ”Vă rog să mă scuzaţi de deranj. Am venit aici să vă avertizez. Cei de la poliţie şi-au dat seama că fata ta a scăpat. În  curând vor afla adresa voastră şi vor veni aici într-un raid. Mă tem că vă vor aresta .Trebuie să plecaţi la rude sau în altă parte. Uite, zise doamna Helna şi scoase banii, ți-am adus banii înapoi. Aveti nevoie de ei.” Amalia rămase împietrită. Totuşi nu au scăpat. Pericolul era prezent peste tot.

            Undeva, la depărtare de câţiva kilometri, o uşa de fier fu deschisă. Din încăperea masivă ieşiseră, pe rand, 5 soldaţi germani, iar la sfârşit, triumfător parcă, un bărbat, evident cineva superior. Acest om, o adevarată brută, coborî scările în bocancii negrii mari, primiţi de la unitate. Zâmbi mândru când soldaţii se aliniară . Erau pe aleea din spatele secţiei de poliție. Lapovița se opri şi începea să  bată un vânt rece, tăios. Strada din partea superioară  aleii părea pustie. Era aproape ora şapte şi lumea stătea la caldură împreună cu familiile lor. Aceasta era una din probleme lui. El ajungea acasă şi singura vieţuitoare care îl întâmpina era cățelul, un pui ,pe care îl adoptase de la niște jidani. Acum, caţelul probabil dormea în vila imensa de la periferia Varşoviei. Imediat după acesta, coborî un om mai mic de statură cu nişte ochelari rotunzi, care părea intimidat de bărbat. ”Acestea sunt adresele, domnule comandant. Să vă mai aduc ceva, domnule?”. Bărbatul se uită rapid peste foi şi nu răspunse. Ordonă urcarea în camion a soldaţilor şi se urcă la volan. Ura evreii. Pur şi simplu îi ura. Le ura şmecherimea şi norocul ce îi înconjura. Accelera şi se îndreptă cu rapiditate spre prima adresă.

             Valiza familiei Lewis nu prea fusese folosită. Deși oricine ar vedea-o, ar putea spune că e folosită, nu prea a fost. Acum, brusc, era trezită din liniştea întunericului de deasupra dulapului şi aruncată pe patul moale. Cineva o deschise. În camera era liniște. Singurele zgomote veneau de la cineva care părea disperat. Dar această disperare nu era una obişnuită. Era una gravă. Valiza fusese repede umplută cu două fuste cam răvășite, niște ciorapi groși, cinci poze, una de la o nuntă şi restul de prin Varşovia făcute cu diferite ocazii. În una din ele, o fată de nici 20 de ani, zâmbea timid aparatului, în faţa unei sinagogi mari, împreună cu un bătrân îmbracat în negru. Peste poze fuseseră aruncate două pulovăre şi o vestă. Amalia nu mai ţinea cont de ce băga în geantă. Acum, în aceste momente de tensiune maximă, arunca orice găsea din dulap în valiză. După un timp scurt, valiza refuza să se închidă. Amalia scoase nervoasă o pereche de pantofi foarte folosiţi şi încercă din nou. Geanta era pregătită. O lăsă pe hol şi se uită să vadă dacă nu a uitat ceva. Olga ieşi din baie cu un săpun într-o mana şi un prosop închis la culoare în alta. Le îndesă într-o geantă facută dintr-un cearceaf şi aruncă într-un coş din paie două banane  şi o pâine. Luă o sticlă de vin, primită recent, şi încerca să o îndese în coș. Totul părea de necrezut. Totul în jurul lor era puțin ireal. În timp ce un camion se oprea în faţa unui apartament la câteva străzi depărtare, Olga încerca să închidă ușa. Amalia coborî scările cu grija şi încercă să-şi închida paltonul negru. Olga puse cheia sub prag.  Acum i se părea puţin absurd să facă asta pentru că ştia undeva, în subconştient, că şansele să revină aici sunt mici.Parcă prin simpla acţiune de a pune cheia sub prag, se asigura că totul va fi bine,că mâine vor fi înapoi aici.Olga se alătură mamei sale, care încerca cu toata puterea să găsească un loc unde să stea. Rudele din partea familiei lor nu prea erau valabile. Soțul ei înca nu revenise de unde fusese plecat şi nu apucase să-l anunțe. Îi lasase un bilet pe masă şi acum era pe o stradă friguroasă din Varşovia. ”Încotro o luăm?”, întreba Olga,  sigură că mama ei are un plan. ”N-am idee. Hai pe aici!” şi  traversară strada.

             Otto, barbatul grăsuţ al Amaliei închidea ușa blocului. Reparase radioul. Vărul său îl platise cu cinci zloţi. Îşi aranja banderola cu steluţa albastră şi porni spre casă. Ajuns în colţul de vis-a-vis, văzu ceva rar. Un camion din care coborau 5 soldați se afla în faţa unui complex de locuințe. Prea târziu realiză Otto că acel complex de locuinţe era locul unde era şi casa lui. Soldații, nepăsători de cheia ruginită de sub prag, sparseră uşa şi intrară în mod violent în casă. Răsturnară masa şi mobilele din casa Amaliei. Nu mai conta nimic. Acum, la ora 7.50, era o linişte parcă blestemată în Varşovia. Pe strazile cu arhitectură frumoasă, două femei mergeau inconştient fară nici o destinație sigură. Undeva, în faţa unui bloc, un grup de soldaţi , urmaţi de un comandant plictisit , părăseau casa si porneau spre următoarea. Dar poate că, undeva, la o distanţă considerabilă de toate astea, pentru un căţeluş inocent dintr-o vilă imensă, totul era bine.

 

Undeva in Atlantic,1912,7.50 p.m

The Grand Staircase (D deck landing) 

              

              Dacă acum te plimbai pe acest  vapor, realizai că era aparent pustiu. Mai vedeai din când în când o persoana, poate o cameristă grăbita sau un asistent mergând agitați dintr-un colț în altul. În camere era liniște. Dacă ieşeai din cameră, mergeai pe holul de un alb imaculat şi păşeai pe covorul roşu, parcă începeai sa auzi ceva .Un amestec de voci care pareau să râdă, păreau că se simt bine. Coborai scările elegante şi ajungeai în puntea D, unde începeai să vezi fețe comune. Molly Brown stătea pe un scaun in sala de recepţie, aşteptând pe cineva. Era imbrăcată într-o rochie extrem de scumpă şi nu purta pălărie. Stătea cu un pahar de brandy în mâna. Prin cristalul paharului se reflecta lumina candelabrului. Trecând pe lângă Molly, care deja începea să devină nerăbdatoare în aşteptarea cuiva,  domnul Smith îşi aranja enervat papionul. Șotia lui ,Lucien, îi zâmbi şi îi arată cum se aranjează, spunându-i o poveste aparent fără sfârşit despre blănurile din Germania, pe care le văzură în excursia lor acolo. Ea avea o problema majoră. Credea că e însărcinată. Reprezenta o problemă majoră, pentru că nu vroia să plece din acestă lume plină de fantastic şi  pahare de cristal. Părea nebunesc, dar îi era frică de ideea ajungerii lângă un patuţ tot timpul şi creşterea inevitabilă în greutate. Dar acum, la ora 19:51 încerca să se comporte precum nimic nu s-ar fi întâmplat. Îi zâmbi soțului,  reuşind să-i aranjeze papionul. Îşi duse mâna slabă spre păr, încercând să realizeze dacă totul era în regulă cu coafura ei. Îi zâmbi şi doamnei Brown, pe care o consideră o falsă şi o ipocrită, intrând împreună cu soţul ei în marele restaurant. În timp ce soţul ei discuta cu un asistent al căpitanului, ea nu reuşea să-şi scoată din minte faptul că exista riscul să aibă un copil. Nu putea să accepte așa ceva. Ochii căprui îi deveniră brusc inundaţi de lacrimi. Porni hotarâtă de lângă soţul ei spre baie, încercând să respire şi să nu înceapă să plângă  între restaurant și recepție. Nu ştia exact unde era baia, dar mergea parcă hotărâtă într-o direcție. Văzând-o pe Molly Brown stând în acel scaun de paie, sorbind calmă din brandy şi agitând frenetic piciorul, se gândi că poate dânsa ştie unde e baia. ”Nu te supăra, Molly, nu şti unde e baia?”. Pe faţa Margaretei Brown apăru acea expresie tipică . Se uita în ochii Lucienei şi zâmbi fals, indicând un loc lângă lifturile ce duceau sus. Când Luciene se întoarse brusc şi porni în zona indicată, Molly se uită urât la ea şi termină paharul dintr-o înghițitură. Acum ştia unde merge. Luciene accelera și , când vru să dea colţul, se izbi puternic de cineva.

Acea cineva, îmbrăcată într-o rochie nu atât de scumpă ca a doamnei Brown, părea enervată şi avea o expresie de furie pe fată. Luciene se scuză de multe ori şi porni grăbita în baie, lacrimile începând să evadeze. Iris, enervată la culme de tupeul fetei, se uită după ea şi se întoarse zicându-și enervată: ”Ce naiba au toți astăzi?”. Văzând-o pe Molly se grăbi spre ea. Molly se ridica şi o întreba: ”Unde ai fost? Deja s-au servit aperitivele şi, sincer, sunt flămândă. L-ai găsit pe Carol?”. Iris se uita la ea gândindu-se cât de singura putea fi Molly. ”Lasă, draga, ca aperitivele vor fi acolo așteptându-ne. Nu… nu l-am gasit pe Carol nicăieri. Nu ştiu unde este bărbatul asta. Dar fetiţa doarme şi asta e tot ce contează.” Molly nu o mai asculta. Se uita cu ochii lacomi la platourile de mancare ce veneau în continuu conduse de servitori. Daca te uitai dintr-un anumit unghi, păreau niste furnici grabite, fiecare cu rolul ei. Universul acesta se desfăşura chiar în fața lor. Istoria si cultura influenţau totul.

          Părăsind hărmălaia de pe puntea D şi aventurându-te prin coridoarele înguste, găseai liniște. Găseai calm. Găseai lemnul frumos finisat, cearceafurile nefolosite şi, uneori, chiar inocența unui copil. Într-o cabina puțin mai mare se afla Carol, care inconștient, dormea pe patul Margaretei Brown. Se trezi brusc, ca în urma unui vis. De fapt avusese un coșmar. Se făcea că el se afla undeva pe o rocă. Se uita în jur văzând ca e singur. Încerca să strige, dar nu avea voce. Era extrem de rece. Totul se întuneca deodată şi acesta fusese momentul când Carol, cel din vis, realiza că va muri. Va muri fără să o mai fi văzut pe Amalia. Fără să-i mai fi atins buzele lui Iris şi fără a mai analiza legătura  , parcă sacră, dintre un scaun si o persoană. Era neobișnuit. Dar acum,era treaz. Se uita uimit şi totodată năucit în cameră. Era ușor întunecoasă, dar fiind o seară cu cer senin,  venea un fel de lumină de pe geamurile cabinei. Se ridică, lovindu-se de marginea patului şi aprinse lumina. Realiză cu un ușor șoc că nu se afla în camera sa. Era într-o cameră străină. Pe pat, se afla o pălărie mare. Ratase pălăria. Pălăria scăpase de o turtire parcă inevitabilă. Se apropie de uşa camerei şi, uitându-se în jur pentru a nu uita ceva, se strecură pe holul puternic luminat. Avea o stare de greață şi o durere infernală de cap. Nu dormise decât vreo oră şi ceva. Își aranjă ce mai avea din păr şi grăbi pasul spre camera lui. Încerca să se comporte normal, deși lumea se uita suspect la el. O cameristă, Anne Lufire, îl văzu ieșind din camera doamnei Brown, şi ,având în vedere că era o femeie din 1912 care se respecta ,începu un zvon. Până Carol o verifică pe Amalia, zvonul deja era răspândit printre chelnerii restaurantului. În momentul când Carol intră puțin agitat în restaurant, din baie ieși Luciene care , din întâmplare , auzi pe doamna Stare şi doamna Flauger chicotind de o aventură ce se întâmplă între doi oameni respectați din vapor. Luciene nu le băgă în seamă şi îl ajunse din urmă pe Carol care se uita dezorientat în restaurant. ”Bună seara, domnule Lewis. Ce mai faceți?”. Carol se uită  la ea şi îi zâmbi ”Bine, acum o caut pe Iris. Ai văzut-o cumva ?” Luciene se întoarse şi se uită de-a lungul restaurantului, identificând-o lângă doamna Brown: „Se afla acolo, lângă masa principală. Stă cu doamna Brown. Mi-a părut bine să vă văd ,domnule Lewis!” şi se îndepărta. Carol nu ştia ce să facă. Ce scuză ar fi putut să-i ofere soției sale. Era clar că era nervoasă dupa modul în care cerceta fiecare om aflat în picioare. Când îl vazu, ochii i se îngustară şi buzele i se strânseră. Urma evident o ceartă. Carol, prins în această capcană parcă fără scăpare, se aproprie de masă cu capul în pământ. ”Bună, dragă, îmi pare rău că am întârziat. M-am întâlnit cu domnul Smith şi am băut ceva în Camera de Fumat.” Îi zâmbi stânjenit soţiei sale, realizând cât de slabă fusese minciuna. Iris se uită la el clar enervată, iar Molly încerca să-si ascundă zâmbetul sub pretextul unei tuse. Iris, văzând că Molly abia se abţine, îi dădu un cot şi îşi îndreptă din nou privirea asupra lui Carol. ”Nu contează. Ia loc, dragul meu. Vom vorbi dupa cină”.

           Nu merită să fie stricată iluzia. Aperitivele soseau .Joseph, chelnerul ,urmărea totul din pragul ușii ce ducea spre bucătărie. O vazu pe Molly, care îşi începuse programul de glume expirate și câteodată jignitoare. O văzu pe doamna Iris, râzând forțat la glumele doamnei de lângă ea şi aruncând priviri întunecate spre bărbatul ei care stătea în scaun ,uitându-se cu ochi de mielușel la ea. Joseph își coborî privirea spre pantofii negrii şi se încruntă brusc, îşi scoase o batistă albă şi începu să-şi șteargă pantofii. Totul părea că e bine. Era minunata ora 8:56.

                                    Sfarsit Partea a VI-a

O Zi – Partea a V-a


 Los Angeles ,2009, 4.12 p.m

IMG_6028

               Albastrul era peste tot. Era uimitor. Ambianta eliberată de culoarea aceasta o impresiona. La orizont se vedeau clădirile din centrul Los Angeles-ului. Stătea pe o bancă, pe un deal… Dar, deși era aproape de tot haosul, era liniște .Aici era bine.Era în siguranța. Banca era simplă. Nu avea spătar. Dar era singura bancă de aici. Se afla, mai încolo, o alta bancă  pentru turiști. Dar locul acesta nu era aşa căutat. Erau în mijlocul pustietăţii. Jessica se uită la orizont căutând ceva. Clădirile din centru erau la mare distanţa şi, daca depuneai efort, auzeai oceanul cu valurile caracteristice. Şi-ar fi dorit să locuiască în Malibu. Unde casele intrau în conexiune cu marea. Unde seara, poţi coborî, stând pe terasă înconjurat doar de zgomotul valurilor… Vroia ceva nou! Se săturase de restul! Se săturase de viața ei! Încă îi tremurau picioarele. Avea nevoie de pastile. Avea nevoie de vitamine. ”Sunt bine. Sunt foarte bine!”, zise ea, uitându-se la orizont. Nimeni nu ştia unde se află. Era doar ea. Ea şi vântul. Şi  albastrul. Telefonul vibră brusc, întrerupând gândurile şi vântul. Jessica se uită la telefon şi văzu poza coregrafului. Observase că lipsea. Observase că nu era acolo. Se terminase liniştea. Se terminase momentul de calm. ”Mdea?”, răspunse ea cu un ton lipsit de viața. ”Jessica… unde eşti?”, întrebă Matt, clar îngrijorat. ”Sunt…”,și ezită. Să-i spună unde se află? Să-i divulge locul ei? Locul unde respira şi îşi punea milioane de întrebări?” Contează unde sunt? Vin imediat. Am ieşit la aer.” Matt făcu o pauză. Nu ştia cum să reacționeze. Să-i facă scandal? Să strige la ea că face mofturi? Nu… nu putea intra în conflict cu ea. Ea era vedeta. Putea ajunge mai târziu… se putea lăsa așteptata. Avea dreptul ăsta.Putea, la urma urmei, face ce vrea. ”Te rog să te grăbești!”  încheie Matt discuţia. „Ok.Pa!” şi Jessica închise telefonul. Se uită pentru câteva secunde la el. Nu era neaparat o fană Iphone, dar mergea. Era o modă… Vântul bătu cu putere. O senzaţie de calm plutea în aer. Viaţa părea ireala… Jessica se uită spre orizont respirând calm. Avea doar un lucru de făcut. Trebuia să-şi repună viaţa pe picioare. Chiar trebuia? Un milion de întrebari îi invadară mintea. Ce fusese, oare, ea într-o viaţa paralelă? Poate un ziarist frustrat, o reporteriţă, o învăţătoare sau poate un avocat. ”Viața e o chestie ciudata”, gândi Jessica. Ea a vrut să cânte. De mică a vrut să cânte. A vrut să urce pe scenă şi să cânte. Era o dorință naivă. Dupa ce prima ei melodie devenise hit, totul s-a schimbat. Jessica ajunse ceva de nerecunoscut. Dorința de vacanță dispăruse.

             Acum, la vârsta de 17 ani, singura ei dorința era aceea de a impresiona lumea. Pe managerul ei, pe părinții ei, pe fani. Da, fanii erau totul! Le aducea zâmbetul pe buze. Făcea un lucru bun ,nu? Dar ce nu realiza ea era faptul că devenise o maşină de bani. Devenise un brand! La 20 de ani începu să realizeze asta și începu să-și dorească mai multă independentă din toate punctele de vedere. Al treilea album ,numit  sugestiv „Independence” nu s-a vândut ca primele două. Primele două albume ajunseră să vândă câteva milioane în primele săptămâni. Dar „Independence” vânduse abia un milion în primele săptămâni. Vânzările crescură cu turneul, dar vânzările de inceput au avut un impact asupra Jessicai. Nu mai era un copil! Fanii ei se răreau. Trebuia să încerce ceva nou, să se adreseze unei generații mai mature. Aşa începu Jessica să devină femeie. Să vândă prin imagine, şi nu prin voce. Vântul bătea calm. Regreta faptul că vinde prin imagine? Matt îi spuse că toată lumea o face din Hollywood. Vocea nu contează așa mult. Contează să te știi vinde. Perry încerca să o împingă mai mult [„Ascultă-mă pe mine. Toată lumea are o astfel de imagine. Tu distrează-te pe scenă. Asta e tot ce contează!”]. Al patrulea album împreuna cu  cel de-al cincilea erau mai diferite. Se bazau pe un sound nou. Avusese succes cu ele, căci sexul reușea să vândă bine. Dar acum? Turneul se terminase de câteva luni bune. Avea mai multi bani în cont decât o ţară mica din Europa. Care era problema ei? De ce nu putea să se simtă bine? Asta contează, nu? Să se simtă bine! Fanii nu mai contau. Managementul ,ce îi controla ei viața, nu mai conta. Putea face tot ce vroia. Dar nu…. în momentul asta de liniște totul era puțin confuz. O durere  de cap începu. Totul în jurul ei începu să se învârtă. Jessica, fără să realizeze, leșinase în tăcerea .Nu se văzu nimic. Totul era alb. Se auzeau voci. Dar totul era alb.

                Vedea lucruri din viața ei. Vedea primul concert, în fața unui grup de fetiţe restrâns în coridorul mall-ului. Le auzea vocile şi le vedea cât de entuziasmate sunt pentru că ea era acolo. Imaginea trecu încet, calm, la o alta. Se afla la o semnare de cd-uri. Cel de-al treilea album apăruse. Viața ei era invidiată de toată lumea. Cu Mark, iubitul din acea vreme, zâmbea. Fanii urlau disperați numele ei. Era ușor copleșită de tot. Era ușor ireal. Le zâmbea tuturor încercând să pară perfectă pentru fiecare suflet prezent. Ce nu ştia ea, era că perfecțiunea era imposibilă. Imaginea trecu subtil la alta. Se afla în camera sa. În dormitor. Mark încă dormea. Sutienul încă era pe lampă. Stele încă străluceau deasupra orașului, parcă veșnic treaz. Luminile licăreau undeva departe. Se uita pe geam pierdută. Avea o sticluță de medicamente în mână. Luă două și închise sticluța. Își întoarse privirea spre cameră. Mark stătea şi se uita la ea. ”Încă o faci?”, întrebă el cu o privire clar enervată. ”Nu e nimic grav,  încercă Jessica să se scoată. Totul e bine, scumpule!”, zise ea, zâmbindu-i. Mark, enervat, se ridică din pat și părăsi vila din Beverly Hills. Jessica căzu pe pat. Nu avea nevoie de el. Închise ochii. Totul era în ceata. Imaginile se derulau în ritm amețitor. Viața, succesul, totul nu mai avea noimă.

              „Hei, te simți bine?”, se auzi o voce undeva departe. Jessica deschise ușor ochii. Deasupra ei, albastrul era prezent. Viața era aici. Bărbatul, un tânăr de 20 de ani, biciclist după casca rosie îi zâmbi. ”Te simţi bine? Te-am văzut căzând!” Jessica se uita nedumerită la el. Ce se întâmplase? Căzuse?! Închise ochii încercând să-și amintească. „Mai bine chemam o ambulanță!” Mintea Jessicai o luă razna. ”Nu e nevoie. Mă simt bine. Îţi multumesc!” şi Jessica se ridică hotarâtă şi paşi ferm, luând-o spre maşină. Trebuia să-l recompenseze pe băiat? Se intoarse şi îl intrebă ”Cum te cheamă?” Băiatul, prins pe nepregătite, se uită la ea şi Jessica realiză dupa privirea ochilor lui că îi descoperise secretul. Pentru un moment, un moment de iluzie totala, băiatul nu ştiuse cine era. Acum știa. ”Tu eşti cumva Jessica ? Vedeta?” Era clar! Jessica se uită la el şi îi spuse: ”Zi-mi cum te cheamă să-ţi trimit un cd!” Băiatul, care devenise deja entuziasmat, zise bâlbâit că-l cheamă John Mauy. Jessica se intoarse fară a-şi lua la revedere și plecă. Urcă in maşina roz si se îndreptă spre sală. Avea de repetat pentru concert. Picioarele nu-i mai tremurau. Avea o stare de euforie. Totul părea din nou bine. Totul era superb. Dădu muzica tare si urlă versurile. Oamenii ce se aflau pe autostradă se uitau surprinşi la fata asta care  zbura pe realitatea de ciment. Totul, în mod ridicol, e bine. Boala evoluează. Dar tot ce conteaza e ca ea e bine.

Varsovia ,Polonia ,1940 ora 4.59 p.m

The Rain Storm in Black and White in Ulm, Germany

                     Ploaia cădea fără oprire. Totul părea gri. Cinci suflete pluteau printre nori. Cinci corpuri erau aruncate într-un șanț. Olga se afla lângă calorifer, uitându-se în gol pe fereastra udă. Viața părea ireală. Părea lipsită de logică. Olga închise ochii întrebându-se ce fac ceilalți oameni aflați în aceeași celulă. Oare mai trăiesc? Se poate, printr-un miracol absurd, să fie acum acasă lângă un calorifer? O lacrimă îi căzu  pe obraz. Realiza soarta lor.Realiza ce au pățit. Dar nu avea dovada. Nu putea fi adevărat, până nu știa cu siguranță. Dar nu acum. Acum se afla aici. Lângă caloriferul improvizat al tatălui și cu o geacă gri a mamei pentru căldură.

                         Amalia era în bucătărie . Stătea pe scaunul mare, numărând banii rămași. Ajunseră la un impas financiar. Odata cu disparitia celor 1500 de zloţi , mai aveau abia 500. Restul dispăruse. Pe bar scoaseră abia 2000. Era grav. Amalia închise cutia neagră în care aveau banii şi se uită pe geam. Daca ar vedea-o mama ei acum, i-ar fi ruşine. La ce ajunsese. Amalia îşi zâmbi singură la amintirea unui bătrân evreu dintr-un loc sacru. Începu să plângă in hohote. Ce urma să se întample? Unde vor ajunge? Ce se va întâmpla cu ei? Daca zvonurile în legătură cu ghetoul erau adevărate, asta însemna mutarea într-un alt loc. Abandonarea casei. Aici crescuse. Înca auzea vocea mamei pe coridorul camerei. Încă auzea plânsetele ei în toiul nopţii. Îşi şterse lacrimile şi încercă să respire. Optimismul lipsea. Închise ochii si îşi spuse ”Totul va fi bine! Razboiul va fi gata! Zilele cu soare vor veni! Totul va fi bine!” Un zgomot o făcu sa tresară. Usa fusese trântita. Se ridică brusc şi intră grăbită în sufragerie. Olga nu era. Haina ei lipsea. Amalia o luă la fugă dupa ea.

                      Olga coborî scările rapid. Trebuia sa meargă la secţie. Trebuia să vadă unde sunt oamenii ăia şi trebuia să-i salveze. Trebuia să facă ceva. Nu gândea clar. Nu vedea realitatea dură. Nu vedea pericolul. Mergea prin ploaie. Mergea prin Varşovia, fără să-i pese. Nu-i păsa de pneumonia care se instala încet. Nu-i păsa de soarta ei. Curajul, uşor inconştient, o conducea. Nu conta. Avea doar un obiectiv şi anume secţia.

                      Amalia nu înţelegea. Ce se întamplase? Unde era Olga? Ce lucru violent se întamplase încât o rupse de gândurile ei? Ce gândea fata? La ce se putea gândi fata? Mergea probabil inconştienta pe străzi. Deschise uşa clădirii, o uşa din lemn uşor mâncată de termite. Se uită în lungul străzii. Nu era niciun suflet. Fata ei devenise un anonim. Dispăruse în întuneric. Amalia nu ştia ce anume să facă. Încotro să o ia? Unde putea merge acum? Cui i se putea adresa? Încerca să gândească logic. Încerca să înteleagă unde putea merge Olga aşa, în viteză, pe o vreme atât de urâtă. Totul părea învăluit într-un scut invizibil. Ea era ruptă de Olga. Era ruptă de mintea, de gândurile ei. Ideea veni asemenea unui fulger. Mergea la secţie. Nu avea unde în altă parte. Pentru ce? Ce vroia din locul acela infernal? Amalia închise usa şi grăbi paşii spre secție. Ploaia cădea parcă într-un sens infinit.

                        Olga stătea ,cu o faţa udă, vis-a-vis de o cladire mare. Un steag, cu fundalul roşu flutura nebun. O formă geometrică ,simbol al unei puteri diabolice  stătea în mijloc, parcă salutând lumea ce intra şi ieşea din secţie. Olga stătea în faţă şi revedea filmul; evenimentele de acum câteva ore. Vedea interiorul, vopsit cu o culoare gri. Vedea faţa bărbatului care stătuse cu spatele pe perete. Le vedea pe cele două femei plângând. Spera că sunt bine. Spera că viaţa lor a fost cruţată cumva, printr-un miracol absurd. Încerca să respire. Îi era frig. Era udă până la piele. Dar acum, în aceste momente critice, nu mai conta. Se hotărî. Nu avea să intre prin faţa. Dacă va fi să intre, va intra prin spate. Traversă strada pustie şi se îndepărta de steag, care îi provoca o stare de ură .Mergând calm îşi văzu pantofii. Erau negrii şi aveau un toc mic. Erau murdari de noroi. Va ieşi în evidenţă? Va fi din nou prinsă? Ce urma să se întample cu ea? Îşi punea întrebările astea încercând să respire. Ajunse în spatele secţiei. În noroi încă se vedea locul unde fusese aruncată de cei doi şi încă se vedeau paşii Amaliei care fugise spre ea. Totul părea o reluare. Se opri în faţa uşii de fier. Respiră. Apăsă clanţa rece si păşi înăuntru.

                      Amalia, cu părul răvăşit realizase că-şi uitase cheile în uşă. Dar nu mai conta asta acum. Trebuia să o găsească pe Olga. Aceasta era prioritatea ei acum. Dar spera ca cheile să fie încă acolo. Se grăbi. Era pe Strada Knar şi vis-a-vis se afla o sinagogă. Era încuiată dupa ordinele naziste dar, uitându-se în grabă spre ea, Amalia realiza ceva. Viaţa evreilor din oraş era cu totul restricţionată. Nu aveau voie în biblioteci, în ştranduri, în parcuri, nu aveau acces la viaţa politică şi, în mod absurd, nu aveau voie nici sa coacă pâine în cuptor. De ce? De ce atâtea reguli stupide? Ce urmareau toate astea? Amalia se încrunta când un gând îi veni. Citi cândva, demult, despre ceva trib din America de Sud. În momentul când batrânii tribului considerau că cineva a facut ceva greşit, îi restricţiona accesul individului la tot. Abia apoi îl exterminau. Îsi amintise că acea lucrare pe care o citise era ficţiune. Gândurile Amaliei continuau să zboare. Ploaia continua să cada. Cheile continuau să atârne în broasca uşii. Amalia mai avea puţin şi ajungea la secţie. Avea unele îndoieli că acolo se afla fata ei. Care să-i fie scopul? Ce vroia de acolo? Dar ,pe moment, nu-i veni în minte alt loc unde putea fi. Începu să-i fie frig. Ploaia, care începu uşor să se transforme în lapovită ,cădea. Amalia se opri pentru câteva secunde să admire sinagoga. Vru, într-un moment de naivitate, să intre. Dar era închis.

                    Olga deschise uşa. Era linişte. Holul era pustiu. Trebuia să-şi amintească unde se afla celula. Undeva la dreapta. Păşi lasând urme de noroi. Pereţii erau de un alb pur. Însă nimic din cladirea aceasta nu era pur. Olga păşi in continuare, încercând să-şi amintească de unde fusese târâtă. Deodata tăcerea fusese ruptă. De undeva se auzeau voci. Olga păşi spre uşa de unde veneau zgomotele si ascultă: ”Vrei o cană cu cafea?”, întrebă o voce de bărbat. Se auzea cum toarnă cafeaua [probabil încă caldă] într-o cană. ”Da, multumesc!”, răspunse o voce feminina. ”Despre ce vroiam să vorbesc cu dumneavoastra… Doamna Helna, este un lucru ciudat ce l-am  observat în legatură cu nişte arestări în dimineaţa asta.” spuse brusc bărbatul. În încăpere se lasă tăcerea. Olga îşi ţinu respiratia. Nu era sigură ca de ea vorbea. ”Şi ce anume aţi observat?”, întrebă femeia. ”Păi,  în fişa scrisă de ofiţerul de teren scrie că au fost arestati cinci evrei. Dar cei de la camion mi-au spus că au dus doar patru. Mi-ai putea da o lămurire?” Femeia începu să se fâţâie. Sau cel puţin aşa suna. ”Păi , credeţi că e posibil ca ofiţerul de teren să fi numărat greşit?” Se lăsă din nou tacerea în timp ce nişte pagini fuseseră răsfoite. Olga realiza ce se întâmplase. Ceilalţi fuseseră duşi undeva şi aruncaţi pe marginea drumului. Probabil că erau teferi undeva pe un drum de ţara. ”Nu. Nu e greşit. Aici sunt scrise cinci nume: Max Grounge, Lena Luminsc, Dikla Hwru, Lukas Drah si Olga Lewis. ”Numele ei era ultimul. Olgai nu-i veni să creadă. Fusese scoasă de pe listă. Dar unde erau ceilalţi? Urmă un moment de tăcere, în care Olga îşi imagina cum cei doi stăteau şi se uitau unul în ochii altuia. ”Ce s-a întâmplat, doamnă Helna? Unde a disparut unul din acesti jidani?” Femeia începu să se bâlbâie, moment în care bărbatul strigă brusc, făcând-o pe Olga să tresară. ”Suficient! Aflu de la cei însărcinati cu execuţia lor. Ceva s-a întâmplat aici şi am de gând  să aflu ce. Poţi pleca.” Olga rămase şocată. Execuţie. Auzise cuvântul execuţie. Era clar. Ea trăise, în timp ce acei oameni stăteau undeva într-o groapă. Olga nu ştia ce să facă. Se grăbi spre uşa de fier. O închise după ea. În birou, bărbatul, cu un început de chelie, striga dupa femeia roşcata ”Adu-mi lista cu domiciliul jidanilor. Aflăm noi cine a scăpat.” Femeia ieşi puţin zguduită de intreaga experienţă. Paşi în sala mare şi se aseză la birou. Se va afla ce a facut. Cei 1500 de zloţi stăteau într-un plic în biroul ei. Încerca să găsească o soluţie. Dar acum nu prea îi veneau în minte. Se ridică şi realiză ca nu ştie ce nume avea femeia ce i-a dat banii. Poate aşa vor avea mai mult timp să fugă. Se ridică, deschise dulapul din spatele ei si scoase toate cele cinci dosare. Se uita la fiecare pe rând. Nu aveau poza. Aveau doar descrieri şi adrese. Scoase de la cele trei femei adresa. Şi le aruncă în gunoi. Închise dosarul şi, deşi simţise că făcuse un lucru bun, mâna îi tremura. Înghiţise sec şi îşi aranjă cocul.

                  Olga stătea pe scările din faţa uşii de fier. ”AU MURIT”, gândea. Pur şi simplu au dispărut. Începu să plângă haotic. Au murit, totul din cauza mea. Liniştea aleii o calmă. Dar nu era cazul să fie calmă. Viaţa ei luase o cotitură. Ce urma să se întâmple? Cum va putea ea să se întoarcă acasă şi să se prefaca că totul e bine? Cum va putea zâmbi când totul e atât de întunecat în mintea ei? Se ridică şi cu paşi mărunţi se îndreptă spre strada principala. Când dadu colţul, în faţa ei îşi făcu apariţia, spre surprinderea ei, mama .

                    Amalia se uită în ochii copilei ,furioasă. ”Cum ai putut pleca aşa?”, întrebă ea. ”Am fost atât de îngrijorată. De ce naiba ai venit înapoi aici?” Olga se uita cu ochii în lacrimi la ea. ”Au murit! Am venit să aflu ce s-a întâmplat cu ceilalţi. Au fost omorâţi.” Şi începu să plângă. Amalia ramase surprinsă. Nu se aşteptase la asta. Nu se aştepta la răspunsul ăsta. Prin mintea ei trecură o multitudine de scenarii, dar asta nu. Se uită la pantofii plin cu noroi ai ficei sale. Dar nu conta. Ele erau bine.

                 Lapovita cădea. Era ca un copil încăpătânat. Varşovia primea totul, ploaie, lapovită, dramă. Cele două femei se îndreptau spre casă, clar amărâte de ce aflaseră. Într-o clădire mare cu un steag roşu, un bărbat studia nişte documente realizând  trădarea. Corpurile a şase oameni stăteau undeva într-o pădure în timp ce lapovita cădea. Dar nu, nici asta, nici faptul că pantofii erau plini de noroi nu făceau ca această zi sa fie urâtă. Totul era bine. Amalia, deşi amărâtă de ceea ce aflase, zâmbea. Fiica ei era bine. Totul era bine.

 

Undeva in Atlantic,1912, ora 5.29 p.m

MCDGHOF EC008

                   Cristalul strălucitor era pus într-o tavă. Era uimitor drumul. Din tavă, ajungea în bucătărie, era pus pe raft, era, din nou, pus pe tavă şi apoi dat in mâna oricui. Era interesant cum acest pahar circula din mână în mână. Dimineață stătuse în mâna lui Molly Brown care, amuzându-se copios împreună cu Iris și Luciana, scăpase o firimitura în el. Chelnerul, emoţionat de prima lui slujbă, aproape îl scăpase când intrase în bucătarie. La prânz,  paharul  stătuse în mâna lui George Rosenshine, şi fusese martor  la sărutul pătimaș dintre el și amanta sa. Paharul, un obiect de fundal, era martorul unor vieţi. Era greu de crezut că acest pahar va fi martorul unor drame impresionante și își va găsi sfârșitul undeva într-o cameră mare împreună cu miile de farfurii, lingurițe, haine,suflete…

                    Paharul fu ridicat cu grijă de pe raft de Joseph Dolby, un steward din Recepţie. Un coleg îl rugase să ducă paharele la o masă. Era ora 17:30. Pasagerii vor coborî în curând la masă. Totul trebuia pregătit cu cea mai mare atenție. Paharul fu ridicat şi poziţionat în mijlocul tavei de Joseph. Avu grijă. Ochii îi străluceau. Trebuia să aibă grijă. Dacă spărgea un pahar, era obligat să-l plătească. Puse paharul pe masa numărul 5, aflată lângă masa căpitanului. Masa ,pentru 8 persoane, era rezervată familiei Lewis, lui Molly Brown şi soţului ei şi a încă câtorva persoane de înaltă importanță. Paharul era acum martor la agitaţia din restaurantul imens de pe puntea D. Restaurantul, deși mare, avea un aer de intimitate. Deşi toţi auzeau ce ziceai, aveai impresia că o ziceai doar pentru cineva anume. Lângă pahar erau asezate farfuriile cu floricele albastrele cu preacunoscutul logo White Line pe margine. Lampa elegantă era aprinsă luminând masa, linguriţele şi furculiţele aranjate frumos. Restaurantul era gata. Acum putea fi invadat de pasageri. Putea fi invadat de superficialitate, de râsete forţate, de chit-chaturi fără rost, de oameni cu mai mulţi bani decât întreg vaporul. Joseph îşi zâmbi mulțumit. A reușit. A pus paharul pe masă fără să-l spargă, a reuşit să aranjeze cât de cât locul. O cameristă trecu repede pe lângă el grăbită. El se uită înspre uşile mari de oţel cu gravură elegantă, ştiind ce urmează. Fiind doar ora 17:35, conform ceasului de buzunar, uşile nu se deschideau. Dar se pare că făcuseră o excepție. Uşile fuseseră deschise. Acum viitorul era clar. Restaurantul îşi intra în ritm. Vaporul se afla pe la mijlocul voiajului, dar asta nu însemna că meniul nu va fi  complex. Aici, în restaurantul clasei întai, totul era complex. Începând de la materialul feţei de masă, de un alb imaculat,  până la linoleul ce imita perfect un covor persian. Meniul, format din tot felul de extravaganţe gastronomice, fu aşezat pe masa numărul 5 de camerista agitată. Aceasta se uita urât la Joseph, parcă acuzându-l de calm [„Cum poate fi atât de calm?’]. Intră în bucătarie în timp ce Joseph rămase, uitându-se, spre uși. De acolo va veni lumea. De acolo îşi vor face apariția pasagerii, fiecare cu un moft şi o dorință. Își aranjă cămasa şi porni spre uşi pentru a le  ura bun venit.

                     Molly Brown stătea în fața oglinzii. Nu era neaparat grasă, dar era nemultumită de cum arăta. Îşi aranjă părul şi chemă camerista pentru a-i şterge rochia de un eventualul fir de păr. Aşa era ea. Deşi nu era arogantă , vroia ca şi  camerista  să se uite dupa firele de păr. Putea să o facă ea, dar de ce să o facă când este cineva angajat pentru asta? De ce să nu fie ea tratata regește, dacă poate? Strânse buzele. Rujul, de un roşu aprins, era parcă perfect pus. Analizându-se în oglindă, realiză că devenise o aristrocată perfectă a vremii. Se întoarse, răsuflând adânc, şi închise uşa dulăpiorului. ”Nancy, ce crezi… cu pălărie sau fără?” Nancy, camerista aparent responsabilă de o decizie atât de lipsită de sens ,începu să se bâlbâie. Ce putea răspunde? Dacă ar fi arătat urât cu pălărie, tot la ea ar fi urlat. Dacă nu ar avea-o şi alte femei ar purta pălărie, tot ea ar fi de vină. ”Sincer, doamnă ,sunt indecisă. Dacă dumneavoastră consideraţi că trebuie să purtați,  atunci da. Dacă nu, nu!” zise Nancy ca un discurs. Molly se uita la ea cu un aer de superioritate ”Ăsta e un da sau un nu? Nu ţi-am cerut cine stie ce. Lasă că mă descurc. Nu stiu ce e cu tine Nancy de la o vreme. Eşti atât de arțăgoasă!” Nancy rămase cu gura căscată. Tot ea era de vină că nenorocita asta grasă nu e în stare să ia o decizie banală. Se retrase din cameră şi  ieşi din apartament, înjurând pe sub buze. [„Eu ,arțăgoasă?”]. Molly se hotărâse să nu ia pălăria. O puse în dulap şi se mai uită o dată în oglindă. Arăta bine. Soțul ei se afla undeva pe vapor. Se hotărâseră să se întâlnească în restaurant. Ieşi din cabină şi închise uşa în urma ei,  îndreptându-se spre puntea D.

                   Iris se aranja. Nu era sigură dacă să meargă azi la cină sau nu. Nu era bine dispusă. Micuţa Amalia se afla la asistentă. Acum se odihnea. Totul era bine. Dar neglijenţa lui Carol o enerva. Foarte tare. [„Cum a putut să o lase aşa,de capul ei?”]. Părul îi stătea bine. Rochia de o culoare maro deschis, stătea împotriva voinţei ei pe corpul femeii. Iris se uită în oglindă, încercând să se convingă că, deşi a avut o zi oribilă, totul va fi bine. În momentul când fu acuzat de neglijenţa, Carol  ieşi ca o furtună lăsând-o pe Iris singură, însă căsătoria lor va supravieţui. Era neobişnuit de calmă. Urma să mearga la cină şi să mintă că Carol e răcit. Urma să mearga acolo şi să–şi piardă ore din viaţa ei bârfind şi râzând de bancuri expirate [Molly nu stătea prea bine la capitolul glume]. Dar toate acestea nu contau. Dacă nu va fi acolo la masa numărul 5 [„sau 6? nu mai ştiu exact!”] vor începe bârfele despre ea. Se va spune că are probleme cu Carol [se ştia ca Amalia dispăruse şi că Carol a fost neglijent]. Deci îşi va face aparitia acolo. Ieşi sigură pe ea însăsi din cameră. Totul era aranjat. Părul, rochia, iluzia. Totul urma să fie bine.

                    Carol stătea pe un fotoliu extrem de confortabil din camera de fumat. Nu obişnuia să consume alcool, dar nu era bine dispus. Avea în mâna un pahar de whisky cu gheată. Era la al treilea pahar. Dar nu i se părea că era beat… sau era? ”Chelner, strigă deodată, mai da-ţi-mi vă rog unul!” Chelnerul plecă de la bar şi veni să-şi servească clientul. ”Ce trişti sunt oamenii de genul acesta, gândea Jack Mathson, chelnerul. „Îşi pierd ziua fugind de realitate. E chiar deprimant.” Carol se uită la el şi-l întrebă lipsit de viață ”Auzi, băiete, crezi că sunt beat?” Băiatul, cu nişte ochi albaștri strălucitori, se uita la acest om aflat pe fotoliu. ”Nu ştiu, domnule. Dumneavoastră ce credeţi?” Carol nu se aşteptase la asta. ”Pai eu nu cred că sunt. Dar par, nu e așa?” Chelnerul îi zâmbise şi îi spuse.”Când o să păreţi beat, nu vă voi mai da să beți!” şi plecă. Carol dădu să bea, dar remarcă că paharul nu mai fusese umplut. Deci era beat. Puse paharul pe masă, un pahar specific whisky, mai micuţ şi elegant, şi se ridică. Trebuia să meargă în cameră să se pregătească de cina. Putea face asta, nu? Era un părinte neglijent, conform lui Iris,  dar măcar să meargă în cameră putea. Coborî scările, puțin ameţit şi intră în cabină. Înainte să poată deschide usa dulapului se trânti pe pat, adormind instantaneu.

                 Iluzia serii era predominantă. Scările parcă chemau pasagerii să coboare pe ele. Mesele stăteau primitoare, iar paharele… paharele aşteptau să fie umplute cu diverse lichide şi să fie martore la viaţa unor oameni care, în majoritatea lor, traiau drame de neimaginat dar puneau acea faţa de nepăsare şi de putere. Două femei , care deja începuseră să bârfească, coborâră scările. Una din ele nu avea nici o pălărie [se răzgândise în ultimul moment] în timp ce cealalta afişa o masca. Un bărbat dormea inconştient în cabina unei doamne grase, care uitase să încuie uşa. Un steward stătea calm observând falsitatea şi mediocritaea din ochii oamenilor. Dar le zâmbea şi le ura o seară cât mai plăcută. Aşa urma sa fie. Urma să fie o seară plină de mâncare elegantă şi băutură pe măsură. Totul era bine. Iluzia era bine construită. Totul părea luat dintr-un tablou al unui pictor francez.

                                 Sfârșit Partea a V-a