O Zi – Partea a VI-a


Los Angeles,2009,ora 6.00 p.m

 

hair-and-makeup

          

         Norii începură să-și facă apariția. Los Angeles, cunoscut pentru cerul de un albastru imaculat, părea de nerecunoscut. Norii negri proveniţi dintr-un loc îndepărtat din Pacific aduceau totodată o uşoară teamă şi anxietate. Locuitorii oraşului, majoritatea blocaţi pe autostrăzi, în traficul de dupa-amiază, nu remarcau norii. Erau prea ocupaţi cu încercarea de a depăşi pe cineva, cu discuţii fără sfârşit la noul Blackberry  sau cu încercarea, parcă inutilă, de a găsi ceva interesant la radio. Mary Smith se afla în Mercedes-ul gri aflat undeva în aglomeraţia de maşini de pe San Diego Freeway. Se chinuia să schimbe postul. Stricase Mickey, fiul ei de 7 ani, butonul ăla nenorocit. Rămase pe ceva post de dance. Ea nu era fană a niciunui gen de muzică, dar era la curent cu lumea showbusiness-ului. Lucra ca asistentă la secţia de primiri urgenţe, la spitalul Los Angeles Memorial. Ducea o viaţă bună. Era stresată, dar când ajungea acasă, undeva langa Manhattan Beach, totul parcă dispărea. Pacienții cu multe probleme, asistente noi, nepricepute, chirurgi ambiţioşi şi câteodată enervanți, spital  plin… Toate acestea o stresau. Dar acum se afla pe autostrada şi se grăbea să ajungă acasă, să apuce să facă ceva de mâncare pentru cel mic. La radio, vocea unei personalități cunoscute [„Oare cum îl cheamă”?] apăru: ”Am revenit după publicitate aici pe 120 fm. Eşti pe Radio X şi acum imediat urmează o melodie cunoscută a Jessicai Lewis, iar după aceea vom vorbi chiar cu dânsa şi se pare ca ne-a pregătit o surpriză. Aşa că rămâneţi pe post. Revenim imediat”. Urma o reclamă a unei beri cunoscute. Mary nu fusese atentă la tot ce spusese tipul de la radio [un imbecil aproape o lovise încercând să treacă pe banda din stânga],  dar atenţia îi fu atrasă de  cântăreaţa care urma să dezvaluie o surpriză. Traficul înainta încet. Mary scoase Blackberry-ul din buzunarul uniformei de asistentă şi intră pe site-ul oficial al cântăreței. Nu mai fusese updatat de câteva luni. Ce putea fi? Melodia se termina după aproape trei minute jumătate de tortură. Mary ridică volumul radioului. ”Am revenit aici pe Radio X şi tocmai am ascultat o melodie de Grammy după părerea mea, ”Magic”, a Jessicai Lewis. O avem acum pe Jessica le telefon. Ne auzi Jessica?” o voce de fată se auzi şi Mary realiză că vocea Jessicai era diferită la telefon. ”Da, te aud.” .”Ce mai faci tu, Jessica? Nu am mai auzit nimic despre tine de-o vreme.” .”Da, răspunse Jessica, mi-am luat un pic de concediu [începu să râdă, puţin aiurea] şi acum m-am gandit să fac un lucru bun pentru fanii mei roiali, pardon loiali [începu din nou să râdă]”. ”Văd, Jessica, că esti bine dispusă. E un lucru bun. Şi spune-ne care este vestea. Așteptăm toţi cu nerăbdare.” .”Păi am zis să fac ceva special pentru fani. Aşa că am organizat împreună cu echipa mea, un mini-turneu în câteva oraşe, ce va avea loc în  diferite cluburi.” Mary îşi dădu seama că aşa numita artistă citea de pe o foaie chestia cu turneul. ”Oare cum e ea acasă? Imaginea ei e o iluzie, clar, dar oare cum e acasă, în trafic, sau în bucătărie când pregăteşte ceva pentru cățeii ei?” se întrebă Mary. Tipul de la radio o mai întrebase ceva pe Jessica, dar Mary nu auzi. ”Da. Concertul va fi la ora 18 în seara aceasta, în clubul „Difinitive” din Malibu. Biletele sunt în număr limitat aşa că grabiţi-va” ,încheie Jessica. ”Mulțumim Jessica. Acesta a fost Jessica Lewis, doamnelor şi domnilor, exclusiv pentru Radio X! Cred că şi eu îmi voi cumpăra un bilet. Tu ce zici Joe, îţi iei unul? ”Joe, suspecta Mary, era fie cel de la trafic, cel de la ştiri sau de la alt departament. Închise radioul şi încerca să-şi amintească o reţetă super pentru o lasagna. Drumul, autostrada, deşi plină de maşini, părea infinita. Maşinile se mişcau încet.

            Undeva,într-o casa în Beverlly Hills, cunoscuta artistă Jessica Lewis, înconjurată de echipa de încredere condusa de Perry, reangajat  de casa de discuri după incidentul de dimineață, închidea telefonul. Jessica ura prezența lui. Simțea că pierde controlul asupra vieții, asupra celebrității şi asupra deciziilor. Dar trecea peste asta. Îngropa undeva adânc sentimentul de izolare şi neputință. ”A mers bine ,Jessica! Urmează reportajul cu E! Entertaiment şi începem pregătirile. Trebuie să fim la club pe la șapte, înainte de intrarea oamenilor. Show-ul începe la opt fix. Precum ştii, vei cânta opt melodii, în timpul celei de-a patra te vei schimba în costumul auriu. Ai înțeles?” Jessica,care acum avea părul proaspăt spălat, arăta angelic. Roșeața din ochi abia se vedea. Nu-i mai tremurau picioarele. Luase un calmant de la Lucy, asistenta ei. Mai bine spus, îl furase din geanta ei, dar ce mai conta? Ea dădu din cap ușor absentă. ”Deci acum facem chestia pentru cine?”.”Pentru E! .Fii atentă, sa nu spui prostii pe post!”Jessica dădu din cap şi se scuză. Urcă scările casei şi trecu pe lângă discurile de aur, platină și argint cu capul la pământ. Vroia să doarmă. Nu înțelegea de ce era așa obosită. Probabil de la calmant. Ajunse în baia deosebit de mare, se spală pe față cu apa rece și se sprijini de cadă. Mai un pic şi va putea dormi. Mai un pic şi totul va dispărea. După show,  va face ea cumva rost de medicamente și va reuși să revină la normal. Sau va rămâne veșnic tristă şi măcinata de diverse întrebări. În aceste momente, când Perry era în cameră vorbind cu femeia de la E! , tindea spre medicamente. Se uită pentru ultima oara în oglindă. Părul, de un blond argintiu, îi stătea perfect. Zâmbi şi ieși din baie. Femeia de la E! se lumină la față când o văzu şi repede îi spuse la cameraman să filmeze. După interviul în care spusese același lucru ca în cel de la radio, femeia plecă şi Jessica merse în dormitor, la toaleta ei împrăștiată împreuna cu Lucy și fetele de la machiaj şi păr. Acum începea să ia naștere Jessica de pe coperțile revistelor, cea care vindea enorm de mult, cea care era perfectă.  Acum, aici, în încăperea din vila aflată în Beverlly Hills, Jessica lua o decizie. După mini-turneu se va retrage. Sau cel putin va lua o pauză de câțiva ani. Viața ei părea perfectă. Dar avea nevoie de ceva. Îi lipsea ceva şi acum realiza ce anume. Un copil. Un soţ. O familie. În momentul când le va avea pe astea atunci va fi ea. Atunci va fi totul perfect. Atunci totul va fi ca în una din reclamele luminoase din Time Square ale companiei Kodak. Era eronată ideea. Perfecțiunea nu există. Dar Jessica se hotarâse să trăiasca în negare. Nu mai conta nimic. Să treacă peste turneu şi va pleca din acesta lume. Dar înainte de toate astea îi vor trebui vitaminele.

Varșovia, Polonia,1940, 6.30 p.m

 

door-1

         Lapovița continua să cadă. Doamna Helna, cu părul viu-roşcat stătea în faţa blocului de apartamente, uitându-se spre multitudinea de geamuri. Va trebui să meargă să le avertizeze. Trebuia să facă asta. Ea se născuse în Germania şi, deși ura asta, soțul ei era nazist. Era obsedat cu ideile lui Hitler și ura evreii. Ea nu era întrutotul de acord cu principiile partidului. Nu era de acord deloc cu prevederile în legătură cu rolul femeilor în societatea nazista. Conform prevederilor, femeia nu avea alt rol decât acela de a sta acasă și de a crește copii. Femeilor nu le erau acceptate bursele la diverse universități și, în momentul când în 1938, doamna Helna pierduse o bursă în economie ,la universitatea din Berlin, devenise cu totul opusă partidului. Cu greu fusese angajată la secţia de poliţie din Varşovia, dar măcar acum avea un loc de muncă stabil. Respecta guvernul și toate deciziile. Ar putea chiar spune că e de acord cu ideile și represiunile. Dar nici ea, nici alt cetățean de sânge „pur”, nu ar fi putut prevedea până unde aceste represiuni s-ar putea întinde. Doamna „cu părul roșcat” rămase pentru încă câteva minute în fața blocului. Putea intra acolo, putea găsi familia Olgai, putea să-i informeze că în curând vor veni la ei acasă sau putea să se întoarcă în mașină şi să plece spre casă. Șotul ei, Franz,  era încă la sediu şi o anunțase ,printr-o telegrama, că va întârzia. Deci putea face ceva. Timp avea. Dar merita riscul pentru niște evrei? Merita un eventual sacrificiu al slujbei ? Urma să fie arestată dacă se știa că ajută evrei. ”Pentru ce să-i ajut? Şi aşa vor fi mutați în ghetou din noiembrie. ”Ea știa asta sigur. Îl auzise pe șeful ei vorbind la telefon cu Hans Frank şi, din câte înțelese ea, se va institui un spațiu special pentru evrei, unde vor fi despărțiți de restul orașului. Soarta evreilor aflați în blocul din faţa ei era incerta. Deci merita să rişte, să-i avertizeze pe oameni în legătură cu o posibilă arestare? Porni hotărâta spre bloc. Merita riscul. Până la urmă, deşi evrei,erau oameni. Nu înțelegea ea prea bine toată chestia cu ura spre evrei dar știa că erau mai smecheri de felul lor şi, de multe ori, aveau noroc în tot ce făceau. Dar acum nu mai conta. Ajunse în fata ușii şi apasă pe clanță, intrând în casa scărilor. Se uită la cutia poștală să vadă la ce apartament locuiau. În fișa din secție nu era precizat apartamentul, doar strada. Trecu peste numele unui  barbat, Isak Straus, un nume ce-i păru cunoscut, dar trecu mai departe. Ajunse într-un sfârșit la Lewis şi se pare că stăteau la apartamentul 9, la etajul trei. Urcă scările, ușor dezgustată de mirosul de aer închis de pe casa scărilor. Era un bloc doar cu evrei, bănuia ea, urcând treptele murdare. Ajunse în fața ușii cu numărul 9. Statu un pic pe gânduri. ”Fac ce trebuie?” se gândi ea. ”Da!”, îi spuse parcă subit ,o voce în mintea ei. Apasă pe sonerie.

           Olga stătea la masă luând cina împreună cu mama ei. Tatăl ei era la un văr de-a lor, încercând să-l ajute să-şi repare radioul stricat. Deși erau ilegale, puţini evrei îşi predaseră radiourile. Era ilegal să asculţi posturi precum BBC .Olga iubea varza. Mama ei facuse supa de varza, ştiind că Olgăi îi place. Îi zâmbi fetei. Era linişte când ,deodată, soneria sună. Un zgomot scurt. Amalia se ridică de la masă şi merse la ușa. Deschise încuietoarele şi, spre surprinderea ei, în faţa uşii se afla doamna roşcată, arţagoasă de la secţie.”Doamnă….cu ce vă pot ajuta? Poftiți înăuntru. ”Amalia se gândi la ce era mai rău. ”Dacă a venit după Olga? Dacă a venit să mi-o ia şi să mi-o omoare?”. Femeia, vizibil deranjată de sărăcia din apartamentul lor, intră.

            Doamna Helna intră în apartament. Erau evident săraci. Avea in gentuţa ei cei 1500 de zloţi pregătiţi să-i dea înapoi familiei Lewis. Era o surpriză; cât de frumos se comportase în ultimele zile. Bănuia că e însărcinată. Auzise ea undeva că hormonii de sarcină te fac să fi diferit decât eşti de obicei. Îi zâmbi doamnei Lewis şi păşi în apartament, strâmbându-se inconștient. Holul era mic. Pe partea stângă se afla cuierul, plin de tot felul de haine [unde remarcă geaca cu care fusese îmbracată Olga la secție],  iar în partea dreaptă se afla o oglindă de dimensiuni medii. Intrarea în camera mare se făcea printr-o uşă uşor improvizata, iar uşa bucătariei era deschisă. Văzu capul fetei pe care o aruncase în noroi mai devreme. ”Vă rog să mă scuzaţi de deranj. Am venit aici să vă avertizez. Cei de la poliţie şi-au dat seama că fata ta a scăpat. În  curând vor afla adresa voastră şi vor veni aici într-un raid. Mă tem că vă vor aresta .Trebuie să plecaţi la rude sau în altă parte. Uite, zise doamna Helna şi scoase banii, ți-am adus banii înapoi. Aveti nevoie de ei.” Amalia rămase împietrită. Totuşi nu au scăpat. Pericolul era prezent peste tot.

            Undeva, la depărtare de câţiva kilometri, o uşa de fier fu deschisă. Din încăperea masivă ieşiseră, pe rand, 5 soldaţi germani, iar la sfârşit, triumfător parcă, un bărbat, evident cineva superior. Acest om, o adevarată brută, coborî scările în bocancii negrii mari, primiţi de la unitate. Zâmbi mândru când soldaţii se aliniară . Erau pe aleea din spatele secţiei de poliție. Lapovița se opri şi începea să  bată un vânt rece, tăios. Strada din partea superioară  aleii părea pustie. Era aproape ora şapte şi lumea stătea la caldură împreună cu familiile lor. Aceasta era una din probleme lui. El ajungea acasă şi singura vieţuitoare care îl întâmpina era cățelul, un pui ,pe care îl adoptase de la niște jidani. Acum, caţelul probabil dormea în vila imensa de la periferia Varşoviei. Imediat după acesta, coborî un om mai mic de statură cu nişte ochelari rotunzi, care părea intimidat de bărbat. ”Acestea sunt adresele, domnule comandant. Să vă mai aduc ceva, domnule?”. Bărbatul se uită rapid peste foi şi nu răspunse. Ordonă urcarea în camion a soldaţilor şi se urcă la volan. Ura evreii. Pur şi simplu îi ura. Le ura şmecherimea şi norocul ce îi înconjura. Accelera şi se îndreptă cu rapiditate spre prima adresă.

             Valiza familiei Lewis nu prea fusese folosită. Deși oricine ar vedea-o, ar putea spune că e folosită, nu prea a fost. Acum, brusc, era trezită din liniştea întunericului de deasupra dulapului şi aruncată pe patul moale. Cineva o deschise. În camera era liniște. Singurele zgomote veneau de la cineva care părea disperat. Dar această disperare nu era una obişnuită. Era una gravă. Valiza fusese repede umplută cu două fuste cam răvășite, niște ciorapi groși, cinci poze, una de la o nuntă şi restul de prin Varşovia făcute cu diferite ocazii. În una din ele, o fată de nici 20 de ani, zâmbea timid aparatului, în faţa unei sinagogi mari, împreună cu un bătrân îmbracat în negru. Peste poze fuseseră aruncate două pulovăre şi o vestă. Amalia nu mai ţinea cont de ce băga în geantă. Acum, în aceste momente de tensiune maximă, arunca orice găsea din dulap în valiză. După un timp scurt, valiza refuza să se închidă. Amalia scoase nervoasă o pereche de pantofi foarte folosiţi şi încercă din nou. Geanta era pregătită. O lăsă pe hol şi se uită să vadă dacă nu a uitat ceva. Olga ieşi din baie cu un săpun într-o mana şi un prosop închis la culoare în alta. Le îndesă într-o geantă facută dintr-un cearceaf şi aruncă într-un coş din paie două banane  şi o pâine. Luă o sticlă de vin, primită recent, şi încerca să o îndese în coș. Totul părea de necrezut. Totul în jurul lor era puțin ireal. În timp ce un camion se oprea în faţa unui apartament la câteva străzi depărtare, Olga încerca să închidă ușa. Amalia coborî scările cu grija şi încercă să-şi închida paltonul negru. Olga puse cheia sub prag.  Acum i se părea puţin absurd să facă asta pentru că ştia undeva, în subconştient, că şansele să revină aici sunt mici.Parcă prin simpla acţiune de a pune cheia sub prag, se asigura că totul va fi bine,că mâine vor fi înapoi aici.Olga se alătură mamei sale, care încerca cu toata puterea să găsească un loc unde să stea. Rudele din partea familiei lor nu prea erau valabile. Soțul ei înca nu revenise de unde fusese plecat şi nu apucase să-l anunțe. Îi lasase un bilet pe masă şi acum era pe o stradă friguroasă din Varşovia. ”Încotro o luăm?”, întreba Olga,  sigură că mama ei are un plan. ”N-am idee. Hai pe aici!” şi  traversară strada.

             Otto, barbatul grăsuţ al Amaliei închidea ușa blocului. Reparase radioul. Vărul său îl platise cu cinci zloţi. Îşi aranja banderola cu steluţa albastră şi porni spre casă. Ajuns în colţul de vis-a-vis, văzu ceva rar. Un camion din care coborau 5 soldați se afla în faţa unui complex de locuințe. Prea târziu realiză Otto că acel complex de locuinţe era locul unde era şi casa lui. Soldații, nepăsători de cheia ruginită de sub prag, sparseră uşa şi intrară în mod violent în casă. Răsturnară masa şi mobilele din casa Amaliei. Nu mai conta nimic. Acum, la ora 7.50, era o linişte parcă blestemată în Varşovia. Pe strazile cu arhitectură frumoasă, două femei mergeau inconştient fară nici o destinație sigură. Undeva, în faţa unui bloc, un grup de soldaţi , urmaţi de un comandant plictisit , părăseau casa si porneau spre următoarea. Dar poate că, undeva, la o distanţă considerabilă de toate astea, pentru un căţeluş inocent dintr-o vilă imensă, totul era bine.

 

Undeva in Atlantic,1912,7.50 p.m

The Grand Staircase (D deck landing) 

              

              Dacă acum te plimbai pe acest  vapor, realizai că era aparent pustiu. Mai vedeai din când în când o persoana, poate o cameristă grăbita sau un asistent mergând agitați dintr-un colț în altul. În camere era liniște. Dacă ieşeai din cameră, mergeai pe holul de un alb imaculat şi păşeai pe covorul roşu, parcă începeai sa auzi ceva .Un amestec de voci care pareau să râdă, păreau că se simt bine. Coborai scările elegante şi ajungeai în puntea D, unde începeai să vezi fețe comune. Molly Brown stătea pe un scaun in sala de recepţie, aşteptând pe cineva. Era imbrăcată într-o rochie extrem de scumpă şi nu purta pălărie. Stătea cu un pahar de brandy în mâna. Prin cristalul paharului se reflecta lumina candelabrului. Trecând pe lângă Molly, care deja începea să devină nerăbdatoare în aşteptarea cuiva,  domnul Smith îşi aranja enervat papionul. Șotia lui ,Lucien, îi zâmbi şi îi arată cum se aranjează, spunându-i o poveste aparent fără sfârşit despre blănurile din Germania, pe care le văzură în excursia lor acolo. Ea avea o problema majoră. Credea că e însărcinată. Reprezenta o problemă majoră, pentru că nu vroia să plece din acestă lume plină de fantastic şi  pahare de cristal. Părea nebunesc, dar îi era frică de ideea ajungerii lângă un patuţ tot timpul şi creşterea inevitabilă în greutate. Dar acum, la ora 19:51 încerca să se comporte precum nimic nu s-ar fi întâmplat. Îi zâmbi soțului,  reuşind să-i aranjeze papionul. Îşi duse mâna slabă spre păr, încercând să realizeze dacă totul era în regulă cu coafura ei. Îi zâmbi şi doamnei Brown, pe care o consideră o falsă şi o ipocrită, intrând împreună cu soţul ei în marele restaurant. În timp ce soţul ei discuta cu un asistent al căpitanului, ea nu reuşea să-şi scoată din minte faptul că exista riscul să aibă un copil. Nu putea să accepte așa ceva. Ochii căprui îi deveniră brusc inundaţi de lacrimi. Porni hotarâtă de lângă soţul ei spre baie, încercând să respire şi să nu înceapă să plângă  între restaurant și recepție. Nu ştia exact unde era baia, dar mergea parcă hotărâtă într-o direcție. Văzând-o pe Molly Brown stând în acel scaun de paie, sorbind calmă din brandy şi agitând frenetic piciorul, se gândi că poate dânsa ştie unde e baia. ”Nu te supăra, Molly, nu şti unde e baia?”. Pe faţa Margaretei Brown apăru acea expresie tipică . Se uita în ochii Lucienei şi zâmbi fals, indicând un loc lângă lifturile ce duceau sus. Când Luciene se întoarse brusc şi porni în zona indicată, Molly se uită urât la ea şi termină paharul dintr-o înghițitură. Acum ştia unde merge. Luciene accelera și , când vru să dea colţul, se izbi puternic de cineva.

Acea cineva, îmbrăcată într-o rochie nu atât de scumpă ca a doamnei Brown, părea enervată şi avea o expresie de furie pe fată. Luciene se scuză de multe ori şi porni grăbita în baie, lacrimile începând să evadeze. Iris, enervată la culme de tupeul fetei, se uită după ea şi se întoarse zicându-și enervată: ”Ce naiba au toți astăzi?”. Văzând-o pe Molly se grăbi spre ea. Molly se ridica şi o întreba: ”Unde ai fost? Deja s-au servit aperitivele şi, sincer, sunt flămândă. L-ai găsit pe Carol?”. Iris se uita la ea gândindu-se cât de singura putea fi Molly. ”Lasă, draga, ca aperitivele vor fi acolo așteptându-ne. Nu… nu l-am gasit pe Carol nicăieri. Nu ştiu unde este bărbatul asta. Dar fetiţa doarme şi asta e tot ce contează.” Molly nu o mai asculta. Se uita cu ochii lacomi la platourile de mancare ce veneau în continuu conduse de servitori. Daca te uitai dintr-un anumit unghi, păreau niste furnici grabite, fiecare cu rolul ei. Universul acesta se desfăşura chiar în fața lor. Istoria si cultura influenţau totul.

          Părăsind hărmălaia de pe puntea D şi aventurându-te prin coridoarele înguste, găseai liniște. Găseai calm. Găseai lemnul frumos finisat, cearceafurile nefolosite şi, uneori, chiar inocența unui copil. Într-o cabina puțin mai mare se afla Carol, care inconștient, dormea pe patul Margaretei Brown. Se trezi brusc, ca în urma unui vis. De fapt avusese un coșmar. Se făcea că el se afla undeva pe o rocă. Se uita în jur văzând ca e singur. Încerca să strige, dar nu avea voce. Era extrem de rece. Totul se întuneca deodată şi acesta fusese momentul când Carol, cel din vis, realiza că va muri. Va muri fără să o mai fi văzut pe Amalia. Fără să-i mai fi atins buzele lui Iris şi fără a mai analiza legătura  , parcă sacră, dintre un scaun si o persoană. Era neobișnuit. Dar acum,era treaz. Se uita uimit şi totodată năucit în cameră. Era ușor întunecoasă, dar fiind o seară cu cer senin,  venea un fel de lumină de pe geamurile cabinei. Se ridică, lovindu-se de marginea patului şi aprinse lumina. Realiză cu un ușor șoc că nu se afla în camera sa. Era într-o cameră străină. Pe pat, se afla o pălărie mare. Ratase pălăria. Pălăria scăpase de o turtire parcă inevitabilă. Se apropie de uşa camerei şi, uitându-se în jur pentru a nu uita ceva, se strecură pe holul puternic luminat. Avea o stare de greață şi o durere infernală de cap. Nu dormise decât vreo oră şi ceva. Își aranjă ce mai avea din păr şi grăbi pasul spre camera lui. Încerca să se comporte normal, deși lumea se uita suspect la el. O cameristă, Anne Lufire, îl văzu ieșind din camera doamnei Brown, şi ,având în vedere că era o femeie din 1912 care se respecta ,începu un zvon. Până Carol o verifică pe Amalia, zvonul deja era răspândit printre chelnerii restaurantului. În momentul când Carol intră puțin agitat în restaurant, din baie ieși Luciene care , din întâmplare , auzi pe doamna Stare şi doamna Flauger chicotind de o aventură ce se întâmplă între doi oameni respectați din vapor. Luciene nu le băgă în seamă şi îl ajunse din urmă pe Carol care se uita dezorientat în restaurant. ”Bună seara, domnule Lewis. Ce mai faceți?”. Carol se uită  la ea şi îi zâmbi ”Bine, acum o caut pe Iris. Ai văzut-o cumva ?” Luciene se întoarse şi se uită de-a lungul restaurantului, identificând-o lângă doamna Brown: „Se afla acolo, lângă masa principală. Stă cu doamna Brown. Mi-a părut bine să vă văd ,domnule Lewis!” şi se îndepărta. Carol nu ştia ce să facă. Ce scuză ar fi putut să-i ofere soției sale. Era clar că era nervoasă dupa modul în care cerceta fiecare om aflat în picioare. Când îl vazu, ochii i se îngustară şi buzele i se strânseră. Urma evident o ceartă. Carol, prins în această capcană parcă fără scăpare, se aproprie de masă cu capul în pământ. ”Bună, dragă, îmi pare rău că am întârziat. M-am întâlnit cu domnul Smith şi am băut ceva în Camera de Fumat.” Îi zâmbi stânjenit soţiei sale, realizând cât de slabă fusese minciuna. Iris se uită la el clar enervată, iar Molly încerca să-si ascundă zâmbetul sub pretextul unei tuse. Iris, văzând că Molly abia se abţine, îi dădu un cot şi îşi îndreptă din nou privirea asupra lui Carol. ”Nu contează. Ia loc, dragul meu. Vom vorbi dupa cină”.

           Nu merită să fie stricată iluzia. Aperitivele soseau .Joseph, chelnerul ,urmărea totul din pragul ușii ce ducea spre bucătărie. O vazu pe Molly, care îşi începuse programul de glume expirate și câteodată jignitoare. O văzu pe doamna Iris, râzând forțat la glumele doamnei de lângă ea şi aruncând priviri întunecate spre bărbatul ei care stătea în scaun ,uitându-se cu ochi de mielușel la ea. Joseph își coborî privirea spre pantofii negrii şi se încruntă brusc, îşi scoase o batistă albă şi începu să-şi șteargă pantofii. Totul părea că e bine. Era minunata ora 8:56.

                                    Sfarsit Partea a VI-a

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s