O Zi – Sfarsit


                                                            ~Camera~

           Jessica Lewis se trezi brusc. Camera în care se afla era luminată puternic de soarele care răsărea. Încercă să miște, dar nu avea suficientă putere pentru a o face. Încercă să-și miște capul, dar avea o durere infernală în partea anterioara. Nu-și amintea nimic. Se uita, puțin încruntată, în jurul său şi văzu câteva buchete de trandafiri şi o linişte sinistră. Încercă să-și amintească ceva, orice. Dar eșuă.

           Perry intră în camera în care se afla Jessica şi zâmbi. ”Cum te simți?”. Jessica se uită pierdută la el. După câteva minute de pauză, întrebă „Unde sunt?”. Perry, căruia îi pieri zâmbetul în timpul pauzei, spuse hotărât „Doctorii au spus că din cauza loviturii la cap, se poate să nu-ți amintești pentru moment nimic. Dar sunt sigur că vei fi bine. Eu sunt Perry, sunt managerul tău şi prietenul tău”. Jessica se încruntă la auzul cuvântului manager şi adaugă „Îmi pare rău, nu știu cine ești”. Privirea îi redevenii pierdută și adăugă „Nu știu nici cine sunt eu, din păcate”. Perry se aşeja pe marginea patului, întrebându-se dacă să-i spună sau nu ce se întâmplase acum câteva săptămâni. Luase o decizie de moment, fără a se consulta cu cei de la compania de înregistrări şi cei de la PR. Se ridică şi când deschise gura, o asistentă intră. ”Îmi pare rău domnule, dar orele de vizită s-au terminat”. Perry se uită la asistenta roșcată , şi apoi, din nou la fata pierdută din pat. ”Voi veni mâine, să văd cum eşti. Poate până atunci, îți vei aminti”. Ieși împreună cu asistenta.

       Pe hol, o opri și o întrebă: ”Își va mai reveni vreodată?”. Asistenta se uită adânc în ochii căprui-închis a lui Perry „Dat fiind gravitatea accidentului și abuzul de medicamente, șansele ca memoria ei să-și revină complet, sunt aproape nule. Dar mai bine discutați cu medicul despre asta. Din păcate acum nu este de gardă, dar dacă veniți mâine, după 6, îl ve-ţi găsi aici”. îi zâmbi și se îndepărtă. Perry rămase câteva secunde gândindu-se la următoarea sa mișcare. Rămase uitându-se la o Jessica complet nouă, stând în pat şi uitându-se pe geam. Deși orele de vizitare s-au terminat, Perry se decise să se furișeze din nou înăuntru. Jessica se uita la Perry cu ochi speriați. ”Spune-mi Perry, cum am ajuns aici și cine sunt?”. Perry se uită în ochii inocenți ai Jessicăi și se întrebă același lucru. ”Vom afla amândoi împreuna, într-o zi”.

                                              ~Istoria~

           Olga Lewis stătea în pragul ușii. Frumusețea naturală era ascunsă de praful şi mizeria ghetoului. În mâna dreaptă ţinea valiza cu câteva haine iar pe cea stângă o ținea în dreptul inimii. În adâncul său, se ruga. Se ruga ca zvonurile să fie doar zvonuri. Se ruga ca ”destinația din est´ în care cei din blocul unde fuseseră repartizați ,împreună cu alte sute de persoane, nu va merge unde zicea toată lumea că merge. Treblinka sau Auschwitz. Bătrânele ziceau că trenurile merg direct în gura iadului. Amalia apăruse cu sacul după ea și îi luă măna. ”Vom fi bine. Poate scăpăm cu ceva muncă. La Treblinka au mers primele evacuări. Bătrânii și cerșetorii. Pe noi restul ne duc la muncă. Or fi ei animale, dar nu omoară copii”. Olga se întoarse spre Amalia şi rămase câteva minute în tăcere. Își întoarse privirea spre strada aglomerată din ghetou. Zeci de persoane circulau, în diverse direcții, cu haine jerpelite și fețe obosite. Era un peisaj trist. Modul lor de viață fusese distrus. Cultura evreiască din orașul Varșovia fusese anihilată. Acum, într-un spațiu de doar 3,2 km pătrați, locuiau în jur de 300.000 de oameni. 32% din populația orașului Varșovia. Condițiile fură oribile. Olga slăbise iar Amalia devenise mai palidă. Otto murise înainte de Crăciun. Peisajele cu oamenii șezând pe trotuar şi murind de foame, deveniseră tulburător de reale. Olga ocolea străzile din părțile sărace din ghetou. Iar acum, acum se pregăteau să părăsească ghetoul, conform noilor regulamente venite de la Consiliul Evreiesc al ghetoului. Era cel de-al doilea ordin. Oamenii se supuneau din lipsă de opțiuni. Amalia revenii cu încă o valiză. ”Putem merge” și zâmbi. Olga își dezlipi privirea de pe o bătrână ce ducea o căruța, dumnezeu știe unde, și se uită la mama ei. ”Vom fi bine? Unde ne mută?”. Amalia îşi aranjă baticul negru şi nu răspunse. ”La cât trebuie sa fim în piață?”. Olga scoase o hârtie din buzunar şi după câteva secunde de pauză în care cineva scăpase un castron pe jos şi altcineva se aruncase pe jos sa culeagă rămășițe de mâncare, răspunde ”La ora 11, toți evreii din partea de sud a ghetoului să se prezinte în punctul de așteptare, pentru re-staționare. Este permis doar un bagaj de persoană, de maxim 3 kilograme”. Pături cu grijă foaia, în timp ce Amalia înaintă prin mulţimea de pe stradă. Olga observă că acel cineva, care se aruncase să strângă mâncarea de pe jos, fusese un copil. Își întoarse privirea şi continuă să avanseze. Începură deja să se formeze un roi de oameni care mergeau într-o direcție. Se auzeau copii plângând. Bătrâne suspinând. Ajunse în fața centrului de re-staționare, Olga și Amalia se așezară undeva pe jos așteptându-și destinul. Pe poarta ruginită continuau să vină oameni, familii și suflete. Locul, în jurul prânzului, se aglomeră. O femeia plângea undeva într-un colt. Amalia rămase uitându-se în gol. Otto murise şi ea rămase singură. Încerca să-şi spună că „poate fi mai rău” dar nu mai avea energie să facă asta. Acum, în curtea asta înconjurată de soldați, viața părea că stagnează. Olga încerca să găsească un indiciu despre ceea ce urma. Dar tot ce văzu, fusese oameni care renunţaseră să mai lupte.

            După o vreme, nu se știe cât, se auzi zgomotul unei locomotive undeva în apropiere. Olga se ridică să-și dezmorțească picioarele. Nu mai avea ceas. A trebuit să-l vândă pentru 30 de zloți. O sumă atât de josnică pentru un ceas atât de frumos. Undeva în dreapta, niște uși fuseseră deschise şi începură unii oameni sa avanseze în direcția respectivă. Amalia se ridică, lua valiza micuță și o luă pe Olga de mână. Oriunde ar fi mers, ar fi împreună. Pășiră, la unison cu alte sute de persoane, prin poarta din metal ruginit şi avansaseră prin praf până la un peron. Olga strânse mâna mamei sale la vederea jandarmilor care stăteau aliniați spre clădirea așa-numitei gări. Amalia nu-i observă la început , dar văzu vagoanele. În jur de șapte la număr, acestea păreau foarte folosite. De o culoare maronie deschis, aveau doar doua ferestre cu gratii şi o ușă imensă. Pe o parte și de alta a intrării , în fiecare vagon, se aflau doi jandarmi. Câțiva oameni începură să urce, voluntar. Cei care nu vroiau erau împinși de jandarmi. Bagajele mari fură aruncate din brațele oamenilor, pe jos. Urcarea calmă devenii rapid un haos de oameni strigând, de femei plângând si de bărbați înjurând. Copii erau aruncați întâmplător, în vagoane, în timp ce bărbații erau amenințați cu arme. Olga se împiedică de o valiză  şi pierdu mâna Amaliei. Se simțea dusă de restul oamenilor în direcția unui vagon iar Olga trasă de un alt grup, spre un alt vagon.”Olga, încearcă sa vii spre mine” urlă Amalia spre Olga. Distanța între cele două creștea. Olga scăpă valiză şi nu reuși să o ridice. O căută cu privirea pe Amalia şi spre oroare ei, o pierdu din privire. Amalia părea că a dispărut. O ușă a unui vagon fusese închisă brusc şi violent. Cineva striga din înăuntrul respectivului vagon. Acum, se auzeau doar strigăte afundate. Olga cedă. Începu să plângă, în timp ce mulțimea de oameni avansa spre intrarea în vagon. Pentru o secundă se uită la cer. La albastrul incredibil de pur al cerului. Pentru o clipă, timpul se opri. Pentru o secundă, Olga rămase acolo doar ca un martor. Dar atunci, brusc, cineva o apucă de mână. Brusc, neașteptat,un băiat o apucă de mână şi o trase. Nu văzu nimic. Se lăsă trasă. Ceda în fața destinului. Nu realiza că deodată se afla în clădirea gării. Nu realiza că în fața ei se afla Grigori. Nu realiza că trenul începu să se miște şi vocea sufletelor din el pieriră amestecate cu zgomotul trenului. Olga rămase acolo, dar imaginea cerului îi rămase în fața ochilor. Fu ridicată şi dusă într-un camion. Nu simți mersul pe străzile, acum jumătate pustii, ale ghetoului. Nu simți cum este acoperită cu o pătură și cum șoferul îl mitui pe gardian. Nu simți cum supraviețui.

            Soarele continua să strălucească şi trenul continua să meargă. Camionul părăsi ghetoul şi ziua continua să avanseze, parcă neafectată de dramele din jurul ei. Olga se trezi şi îl văzu pe Grigori, aflat lângă pat. „Ce se întâmplă?”. Simțea cârpa rece pe frunte. Simțea febra. îl văzu pe Grigori ridicându-se şi mângâind-o pe frunte „Într-o zi vei afla. Acum culcă-te înapoi”. Olga cedă. Vorbele continuau să se repete în mintea ei ,cu albastrul acela pur, în fundal…

                                           ~Tragedia~

             Iris reuși să adoarmă. În ultimele zile nu prea dormise. În ultimele zile reuși să fie o persoană mai bună. Reuși să îi zâmbească cameristei, când aceasta îi oferise un ceai, care nu fusese cerut. Închise ochii şi încercă să se lase dusă de valul somnului.

            Carol se trezi brusc, din cauza unei  bătăi în ușă. Se uită la ceasul care se afla pe șemineu şi văzu că e în jur de ora 12. Se opri, în drum spre ușa, să vadă dacă a adormit fetița. Părea angelică. Îşi zâmbi şi se aproprie de ușă. O deschise şi spre surprinderea sa, în fața lui se află Molly, care poartă, peste rochia ei aparent scumpă, un fel de vestă albă. Molly îi zâmbește şi îl roagă să iasă puțin afară. Carol o privește suspect, neînțelegând ce se întâmplă. Pășește pe covorul moale al holului strălucit şi închide ușa după el. ”Îmi pare rău că te trezesc la o oră atât de târzie, dar tocmai am fost informată de către un valet că vaporul s-a lovit de ceva piatră şi trebuie să mergem pe punte”. Molly spuse totul pe un ton ușor amuzat și neserios. ”Vaporul ăsta nu se poate scufunda. Nu știu de ce e atâtă agitație. Vrei să te aștept aici, până trezești fetele?”. Carol rămase încruntat de la auzul faptului că vaporul s-ar fi lovit de ceva. Reuși să spună un ”Da” cu jumătate de gură, reintrând în camera întunecată. Închise uşa şi rămase două secunde în tăcere. ”Ce se întâmplă?” întrebă Iris din pat, prin întuneric. Carol nu răspunse imediat. Iris se ridică şi aprinse lumina de pe noptieră. ”Carol, ce se întâmplă?” Carol se uită în ochii verzi ai soției sale şi răspunse „Trebuie să ne îmbrăcăm şi să ne prezentăm pe punte. Se pare că vaporul a lovit ceva. Molly ne așteaptă pe hol”. Iris rămase puțin în tăcere. Carol ,care până acum se sprijinise de ușa camerei, porni în direcția pătuțului, cu scopul de a trezi fetița şi de a o îmbrăca. Iris porni spre uşa şi ieși afară. Carol putea auzi că vorbește cu Molly şi îi pune întrebări, la care femeia nu ştie să răspundă. Reintră după un minut două si se uită grav la Carol. Ținând fata în braţe ,Carol așteaptă o reacție din partea soției sale. ”E grav, Carol. Am întrebat un valet şi se pare că acel ceva ar fi un aisberg. Îmi fac griji, Carol”. Carol încercă să o calmeze şi îi dădu o haină. Carol așeză fata în braţele mamei şi se îmbracă cu un palton lung. Părăsiră cabina C-12 şi urcară pe scările elegante,spre punte.

            Ajunși pe punte, observară că aproape întreaga clasa I se afla deja aici. Carol îmbrățișa fata, știind regulamentul. Copii si femeile primele. Bărbații tineri, angajați White Star, desfăceau bărcile. Iris realiză gravitatea situației, în momentul în care câțiva ofițeri de bord se adunară şi începură să discute procedura. După câteva minute, în care câțiva oameni din primele rânduri îi întrerupseră de câteva ori, ofițerii atraseră atenția lumii pentru a-i informa despre ultimele evenimente

           „Doamnelor și Domnilor, mă numesc William Murdoch şi sunt ofițerul nr.1 al acestui vas. Din păcate, în jurul orei 11:30 p.m , vaporul a lovit un aisberg și pentru a  asigura siguranța dumneavoastră, am luat decizia să coborâm bărcile. Vom urma protocolul standard, și anume femeile și copii, primii. Încă nu avem informații concrete despre impactul și avariile survenite”. Mardoch fu întrerupt de un alt ofițer , care veni din mulțime și îi spuse ceva la ureche. Carol observă cum fața lui Mardoch devine palidă și își putu da seama că răspunsul său fusese ”Ești sigur?”. Ofițerul se îndepărtă iar Mardoch făcu un apel la calm. Iris, care discuta cu Molly , observă privirea lui Carol și întrerupse critica lui Molly adusă faptului ca cei de la companie nu asigurau o încălzire exterioara. ”Ce s-a întâmplat, Carol?” întrebă ea. Carol se întoarse spre ea. ”Promite-mi că orice s-ar întâmplă te întorci în Polonia. La mama. Promite-mi că te vei schimba şi că, orice ar fi, o iubești pe Amalia cât doua persoane! Promite-mi, auzi?!”. ”Nu se va întâmpla nimic, termini odată cu discursurile! Sunt sigură că e doar un exercițiu. Sau, dacă chiar s-a întâmplat ceva, o vor rezolva.Hai să mergem spre barcă ,ne învârtim un pic și venim înapoi” zise rapid Iris. Era îngrijorată. Carol era optimismul din cuplul lor.

            Bărcile fură dezvelite în jurul orei 1. Pasagerii fură urcați încet și calm, deși vaporul se scufunda rapid. În timp ce câteva doamne urcară plictisite în barca numărul 7 (prima barcă coborâtă), Molly se certa cu Iris. Molly vroia să urce în barca asta, dar Iris insista că nu era nevoie de asta. ”Nu te înțeleg Molly, sincer. De ce vrei să ne agităm atâta. E clar un exercițiu. Uită-te numa la ce viteză au oamenii ăștia. Se comportă precum nu ar știi ce fac. Deci , eu zic ca cel mai bine ar fi să ne întoarcem în cabine.” Molly se încruntă deodată. ”Auzi ,Iris, mi se pare mie, sau vaporul s-a înclinat un pic?”. Iris făcu o pauză , în care încerca să-și deie seama dacă e adevărat ce spune Molly. Uitându-se în jur, i se părea că vaporul are o anume înclinație, dar încă nu putea să recunoască asta “Ţi se pare, dragă. Am impresia că iarăși ai consumat mai mult cherry decât deobicei”. Molly îi zâmbi, deși se simțise jignită. Îl văzu pe căpitanul Smith, supraveghind îmbarcarea bărcilor şi se îndepărtă de Iris și Carol. Iris, văzând un pahar de cherry, lăsat de cineva pe marginea unei ferestre, se uită mai atent şi în secunda aceea, iluzia si naivitatea pieri. Lichidul era înclinat la dreapta. Se uită la Carol speriată si hotărâră să caute o barcă disponibilă. Iris se uită după Molly, care dispăru în mulțime şi se întrebă dacă să meargă să o caute sau nu. ”Vin imediat. Tu du-te şi vezi dacă sunt bărci libere. Trebuie să o găsesc pe Molly”. Carol rămase privind-o pe Iris cum se îndepărtează şi cum intră în mulțime şi dispare. Fata se răsuci un pic în brațele sale trezindu-l pe Carol la realitate. Se puse cuminte la coadă pentru barca cu numărul 11.

            Iris o văzu pe Molly pregătindu-se să intre în barca numărul 9, aflată la o distanță de câțiva metrii de locul unde Carol își aștepta rândul. Era putină ireală întreaga situație, Iris încă nereușind să asimileze că vaporul chiar suferise daune majore şi se scufundă. Se înghesui în femeile panicate de acolo și o trase pe Molly de rochie. Molly se pregătea să pășească în barcă și se întoarse să vadă cine o strigă. ”Molly, ce faci? Nu vii în barcă cu noi?”. Molly continuă să se urce în barca plină și se așeză „Contează cu ce barcă mergem?”. Iris se întoarse să-i facă semn lui Carol, dar unul din ofițeri o împinseră în barcă. Până să realizeze ce se întâmplase cu ea, simți cum barca coboară la comanda ofițerului. Molly începu să strige la bărbat :”Stai, mai este loc în barca asta!!!”. Bărbatul alese să o ignore pe Molly şi să continue procedura de coborâre. ”CAROOL! CARROOLL!!!” strigă disperată Iris uitându-se să vadă unde e acesta. Carol se aproprie de margine și fu șocat să vadă că Iris deja se afla într-o barcă care cobora. Înainte să apuce să spună ceva, Iris urlă:”Mi-o poți da pe Amalia?”. Se uită în jos și constată că deja barca coborâse deja destul de mult și singura șansă de reușită ar fi dacă ar cobora la puntea A și de a o pasa prin geamul promenadei. Se întoarse fără să zică nimic şi începu să fugă cu Amalia în brațe în casa scărilor și apoi coborî haotic scările. Ajunse pe promenada pustie şi în secunda aceea, Iris striga în sus „Carrooll??? Unde ești?”. Iris nu înțelegea unde dispăruse soțul ei cu fetița. Când se uită în fața sa, spre geamul promenadei, nu apucă să spună decât un „Ah” şi o prinse pe Amalia. Carol îi zâmbise mândru în timp ce ea își sărută copilul. Barca plină cobora rapid și Carol rămase pe promenadă, strigând „Te iubesc”.    

            Barca depăși nivelul ferestrei și Iris îşi alinta fetița. ”Va mai găsi şi Carol o barcă, nu?”întrebă ea ,cu putină disperare în voce, pe Molly. Molly o luă de mână. ”Totul va fi bine, sunt sigură de asta” și zâmbi. Abia acum ,puteau vedea amândouă ,unghiul puțin straniu la care ajunse vaporul.

            Carol rămase pentru câteva secunde gândindu-se la următoarea sa mișcarea. Se auzeau niște țipete pe puntea bărcilor şi se uită la ceas. Deja se făcuse 1:30 a.m. Era puțin frig afară dar nu mai conta asta. Amalia şi Iris erau tefere pe o barcă. Acum tot ce trebuia să se asigure el, era ca își va lua actele din cameră şi că  se va prezenta în căutarea unei bărci. Nu era hotărât dacă să meargă după acte sau nu. ”Mai bine merg după ele. Şi să-i duc și ursulețul Amaliei. Îi voi face o fericire” își spuse, zâmbindu-și. În timp ce Carol înainta pe coridorul strălucit, spre cabina sa, pe punte o stare haotică se dezlănțui. Ultimele bărci erau pline peste măsură şi odată cu scufundarea bruscă şi violentă a  părții anterioare a vaporului, panica începuse să pună stăpânire.

            În momentul în care Iris observă ultimele bărci atingând nivelul apei, ştia că pe una din ele se afla şi Carol şi o strânse pe Amalia în brațe. ”Mâine vom fi toți trei împreună din nou” șopti ea copilei.

            Carol reuși să ajungă din nou pe punte, dar observă rapid absența bărcilor. Se uită în dreapta și stânga, încercând să vadă dacă nu cumva este o barcă la capete punții. Făcu câțiva pași într-o direcție, și auzi că pe partea opusă a punții, că formația începu să cânte o melodia tristă. Nu putea acum să-și amintească de cine e scrisă. Fugi, cu un ursuleț în mână, până la capătul anterior al punții. Aici, o imagine incredibilă se desfășura în fața ochilor săi. Apa oceanului ajunsese până la puntea C ,unde câțiva oameni strigau. Apa pătrundea cabinele ofițerilor aflate aici. Rămase acolo uitându-se cu oroare ,cum vaporul se înclină și mai mult și cum bărcile, cu iubita lui Amalie, se îndepărtează. Se așeză pe o bancă ,întâmplător, pe banca pe care stătuse Iris în urma cu câteva zile, și se uită la ursuleț. Un zgomot se auzi, și niște artificii explodară. Apa scotea un zgomot, în timp ce camere, coridoare poate, erau invadate de ea. Carol se uită în direcția petelor albe de pe ocean, în direcția bărcilor și nu observă ca apa ajunse la picioarele sale. Nu observă ca formația de muzică clasică se oprise de cântat. Nu observă că ființe umane strigă de disperare și undeva la fund,  farfurii se sparg. Tragedia era incredibilă.

            Iris se uita cu ochii în lacrimi la vaporul „ce nu se poate scufunda”. Barca rămase în tăcere. Câteva femei plângeau și zgomotul nopții era întrerupt de  strigătele oamenilor de la bord şi farfuriile spărgându-se. Unghiul pe care acesta îl căpătase, devenise incredibil. Iris o strânse pe Amalia la piept și, realizând situația în care se afla, îi șopti „Într-o zi, vei afla cine a fost Carol şi… vei afla ca întodeauna poate fi mai rău”.

                     

O Zi – Partea a VII-A


Undeva în Santa Monica, SUA,ora 8.56 p.m

los-angeles-night-life-nightlife-image-1001

 

Clubul “Definitive“ se află la intersecția bulevardului Broadway și 7 Avenue. Era cunoscut ca un club pretențios. Aperitivele servite erau transportate din Egipt, iar pielea canapelelor era extrem de rară. Zona VIP  era foarte des vizitată de Paris Hilton si alte celebrități. Zona de dans era formată dintr-un triunghi enorm, limitată la drepta de un bar imens. La etajul superior se aflau lojele rezervate, foarte frecventate de sportivi, actori și cântăreți proaspăt ieșiți din diverse centre de dezintoxicare. Localul căpătase faimă în 2007, când ceva model celebru venise aici și fusese fotografiat trăgând pe nas cocaină. De atunci era supravegheat de poliția din LA, dar continua să fie un loc vizitat de celebrități și copii „de bani gata”. În fața clubului se afla o coadă imensă, ce se întindea până la capătul străzii. Femeile, îmbrăcate în rochii cât mai scurte și bărbații, majoritatea în pantaloni lejeri și cămăși, stăteau și așteptau cuminți. Posterul, proaspăt scos la imprimantă, o arăta pe Jessica Lewis zâmbind provocator, îmbrăcată într-o rochie roșie, scurtă, călare pe un dansator .Poza era relativ veche, dar nu mai conta. Titlul prezenta cu litere strălucitoare:

JESSICA LEWIS REVINE

ÎN  ACEASTĂ  SEARĂ ÎN CLUBUL „DEFINITIVE”.

STOC LIMITAT DE BILETE

Limuzinele veneau continuu și tot felul de oameni, unul mai frumos și mai cochet decât celălalt, coborau din ele. Fotografii, avizi după următoarea știre şi următorul scandal, fotografiau și urlau diverse nume, sperând că măcar cineva îi va înjura sau le va zâmbi. Dintr-o limuzina neagră, coborî seducător, cunoscutul cântăreț John Mayer de mână cu  Jennifer Aniston. Din următoarea limuzina coborî legenda rock-ului, John Lydon, component al trupei „Sex Pistol”. Când ajunse o mașină albă, un SUV imens și coborî actrița Lindsay Lohan, întreaga adunătură de fotografi, reporteri și jurnaliști o luară la goană spre ea, toți încercând să o fotografieze şi să o captureze. Îmbrăcată într-o rochie neagră, care lăsa să i se vadă sutienul, înjura frenetic fotografii care se împingeau. Toate aceste scene fură analizate de o anume Mary Grey. Era una din acele fete de bani gata ce era pentru prima dată într-un club. Era surprinsă de multitudinea de celebrități. Cu țigara în mână, la doar 16 ani, stătea la o masă aflată sub o loja, împreună cu bodyguard-ul ei. Era fiica unui mare om de afaceri din New York, aflat acum în Tokyo. Văzând-o pe Lindsay,  fata se apropie de ea, încercând să fie și ea fotografiată alături de „una din cele mai decăzute vedete” ale Hollywood-ului. Toată lumea aștepta apariția Jessicai Lewis,o influență majoră asupra muzicii pop și un fenomen . Mary se împiedică, încercând să o identifice pe Jessica în mulțimea din club, și căzu pe Lindsay care tocmai vroia să urce scările spre secțiunea VIP. Lindsay se încruntă și se întoarse să vadă cine avusese tupeul să o atingă. „Ce dracu vrei?” întrebă ea arțăgoasă spre fata aflată în spatele ei, machiată prea strident. „Îmi cer scuze. Vroiam doar să o vad pe Jessica. Tu eşti Lindsay, nu? Sunt cea mai înrăită fană a ta!”, spuse Mary pe nerăsuflate, uitându-se cu ochii mari la această ființă superioară din fața ei. Lindsay, cu părul puțin vâlvoi după scena din fața clubului, își șterse blana de ceva inexistent și se strâmbă la Mary continuându-și urcarea. Mary se uită la ea urcând și adaugă pe sub buze „Vacă!” și merse la masa ei.

            Undeva în spatele barului, între cei de la machiaj și coregrafie, se afla o  Jessica care arătă extrem de diferit față de dimineața acestei zile. Părul întins. Fața fardată excepțional. Zâmbetul pregătit. Era îmbrăcată într-o pereche de pantaloni mulați  şi un top roz. Era pregătită. Părul, de un blond strălucitor, era aranjat de Victoria, una dintre persoanele angajate special pentru asta. Jessica avea emoții. Făcuse asta de zeci de ori, dar avea emoții. Trecuseră vreo 2 ani de când nu mai dansase într-un  club. „Sper că va ieși bine, gândi ea, că altcumva toate astea vor dispărea”. Deși avea emoții ,era neobișnuit de calmă și, într-un  mod ciudat, plină de viață. Amestecul de sentimente o înfricoșau. Băuse patru Redbull-uri. Dar tot nu avea vitaminele ei. O voce răsună în boxele clubului, cam în aceeași secundă când Victoria îi puse microfonul Jessicăi. Dansul va fi ușor. Mimarea melodiei va fi ușoară. Dar va putea să intre „In the zone”? Să simtă melodia și să o poată exprima natural?

„Doamnelor şi domnilor, bine ați venit în clubul „Definitive”, cel mai mișto club din întregul Los Angeles. Sunteți pregătiți pentru invitata noastră specială?” Din întregul club se auzi un „Daaa” îndelung. „Doamnelor și domnilor, fenomenala… senzaționala… incredibila… JESSICA LEWIS!!!”

            Muzica începu. Lumea începu să strige și să o  aplaude. Jessica intră pe ritmurile melodiei, mimând versurile. Melodia urla la un volum maxim.  Lumea era într-o stare de euforie. Jessica Lewis se mișca seducător pe melodia cu ușoare tente RnB. Dansatorii, în număr de șase, urmau coregrafia într-un ritm incredibil. Jessica ținea pasul cu greu. Coregraful,ce stătea în spatele barului, se luă de cap când văzu că Jessica aproape căzuse. Fanii continuau să strige. Aparatele foto înregistrau și capturau fiecare moment al melodiei și al coregrafiei. Toți ochii erau pe Jessica. „You’re just magic…”, mima Jessica, încercând să zâmbească. Melodia era aproape gata. Dar mai urmau încă cinci. Spre sfârșitul coregrafiei, dansatorii o ridicară și formară o piramidă. Lumea era în extaz. Totul era bine. Lumea aplauda și urla numele cântăreței. Lindsay stătea în picioare și aplauda. Mary,  aflată undeva în față, striga obsesiv numele cântăreței. Începu cea de-a doua melodie. Conform coregrafiei, Jessica trebuia să-și dea jos topul și sa rămână în sutienul de culoare mov. Când începu melodia, Jessica realiză că fermoarul  se blocase. Începu să tremure. Picioarele, apoi mâinile. Urla nervoasă că nu poate deschide fermoarul. Coregraful, evident îngrijorat, o împinse așa, în același costum, înapoi pe scena. Jessica nu reuși să țină pașii aproape deloc. Alunecă și aproape căzu. Un dansator o prinse și ,astfel, făcuseră ca totul să pară un fragment din coregrafie. Pe la mijlocul melodiei, Jessica realiză că totul era un dezastru. Nu mai era acea Jessica. Nu mai era fenomenul. Văzu acest lucru în ochii fanilor care, deși o sprijineau urlând și aplaudând nu erau impresionați. Așteptau mai mult din partea ei? Când se termină melodia, Jessica urma să se schimbe din nou. Dansatorii aveau o secvență singuri, deci avea timp sa fugă în baie. Încuie ușa. Începu să plângă haotic. Nu mai merita efortul. Nu mai merita munca. Mâine va fi batjocorită de bloggeri și reporteri. Va fi criticată de alți cântăreți. Când se uită în oglindă realiză ceva. În spatele ei se afla un geam. În momentul când îi veni în minte planul, cineva bătu la ușă. „Jessica ,hai odată, că trebuie să te schimbi”, spuse coregraful. „Imediat”, spuse Jessica, care continua să se holbeze la geam. Era deschis. Era destul de cald afară. Se aflau la parter. Fără să realizeze ce face, se urcă pe pervaz și sări. Căzu în genunchi, lovindu-se. Scăpase? Începu să fugă pe bulevard desculță. Pantofii fuseseră aruncați. Coregraful bătea în continuare enervat la ușă. Jessica alerga, știind unde vrea să meargă. Mâinile ii tremurau . Nu mai rezista. Avea nevoie de ele. Ele reprezentau singurele lucruri ce o făceau să se simtă bine. Ele reprezentau acele lucruri ce o făceau să uite de presiunile ce o înconjurau. Nu-i mai păsa nici de coregraf, nici de oamenii ce plătiseră să o vadă. Nici de mama sa. Nici de faptul că putea fi recunoscută pe stradă. Nu avea nimic la ea. Nici un ban.Realiza asta abia acuma. Era Jessica Lewis și nu avea bani la ea. Nu avea bani de vitamine.

         Se opri, neștiind ce să facă. Se așeză pe trotuar și rămase acolo plângând, realizând ce greșeală făcuse. Ce stupid arăta acolo, o fată de 22 de ani pe marginea trotuarului bulevardului Broadway plângând. O mașină o claxonă. O femeie mulatră trecu pe lângă ea, cu niște tocuri scumpe. Se uită o secundă la ea. Pentru moment ,Jessica spera că nu o recunoscu. Dar femeia se opri, se încruntă și își scose telefonul mobil. Câteva zgomote de fotografiere se auziseră. Doua mașini se opriră la semafor. Niciuna nu observase fata ce stătea pe marginea trotuarului. Jessica își puse capul în mâini și simți că se învârte lumea cu ea. Când deschise ochii, realiză cu stupoare că în jurul ei se aflau deja cinci oameni care filmau sau fotografiau. Era neobișnuit de liniște. Nimeni nu spunea nimic. Toți filmau. Acele poze, cu  o cunoscută vedetă, cu parul răvășit de la fugă, îmbrăcată pentru spectacol, desculță și cu rimelul scurs de la plâns, va apărea pe coperțile câtorva sute de reviste și ziare în următoarele zile. Jessica se ridică și o lovi pe mulatră, dând-o la o parte. Începu să plângă în mersul ei și fără să realizeze asta, începu să alerge. Ajunse aproape lângă o plajă. Probabil că Perry aflase deja totul. Probabil că în secunda asta se urcă în mașină și pornește în trombă în salvarea ei. NU. Nu avea nevoie să fie salvată. Nu avea nevoie de nimeni. Jessica se așeză pe plaja și reîncepu să plângă în  hohote. Ce putea face acum? Nu se putea întoarce. Pe toate străzile din jur apărură câteva mașini. Din ele coborâră grăbiţi vreo zece barbaţi, fiecare cu un aparat de fotografiat. Jessica, neștiind ce urma să se întample, închise ochii pentru câteva secunde, stând acolo pe nisipul cald al Californiei. Întotdeauna era surprinsă de finețea nisipului. Briza îi flutură părul blond. Se imagina singură pe plajă, în timpul zilei. Se imagina o anonimă precum toţi, o persoană oarecare. Deodată totul se schimbă. Se auziră paşi în spatele ei şi când se întoarse, fusese orbită de cateva zeci de lumini şi urlete. Nu vedea ce se întâmplă. Nu realiza ce se întâmplă. Se ridică şi începu să fugă orbită. Nu intelegea ce se întamplase. Spera că se îndreaptă spre ocean, spre violenţa valurilor. La un moment dat, își recăpătă vederea. Nu realiză pe moment unde se află. Tăbliţa aflată la intersecţia 1st. Avenue cu Bulervardul Broadway o lămuri. Simţi că fotografii erau în spatele ei. Văzu un magazin vis-a-vis. Putea merge acolo. Se putea ascunde şi îl putea suna de-acolo pe Perry  să-i spună că nu mai vrea asta. Nu mai vrea atenţia pe care cândva o iubise, care poate, chiar mai devreme, în această zi superbă din LA, o iubise. Nu mai vroia să cânte. Vroia să se mute, poate, într-o casa în Italia, undeva pe coasta. Sau într-un sat irlandez. Brusc şi fugind, traversă.

          Momentul fu filmat de 3 camere de filmare și doua aparate Sony de fotografiat. Acele imagini și filmulețe vor ajunge în următoarea oră pe mâna jurnaliștilor de la CNN ,care raportau accidentul. Cei de la x17 raportau zvonurile și încercau să-și crească popularitatea pe seama nefericitului eveniment. Dar acum, aici, Jessica traversa. O mașină puse frână și se auzi un zgomot. O fată căzu la câțiva metri de mașină. Fotografii începură să alerge și mai tare când văzură scena. O femeie coborî din mașină și căscă ochii de mirare și oroare. Cerul era înnorat. Sau așa i se părea? Nu văzu chipurile oamenilor din jurul ei. Doar blițuri și lumini. Închise ochii .Se auzeau voci difuze. Cineva sunase la 911. O sirenă se auzea. Jessica, aflată pe cimentul rece, încerca să deschidă ochii, dar nu mai reușea. Nu mai auzi nimic. O liniște sinistră. Deodată, doar valurile se auzeau. Simți nisipul fin sub degetele de la picioare. Totul se lumină. O lumină albă. Apoi o priveliște superbă .Marea lovea stâncile violent. Se afla pe o insulă stâncoasă,într-o lume ciudată. Cerul era de un albastru pur. Acum, aici, nu mai era Jessica. Era doar ea. O simplă și anonimă, ea.

 

Varșovia, Polonia, anul 1940 ora 9:21 p.m

warsaw-ghetto2

 

Liniștea se lăsase peste strada Niska. Apartamentul răvășit al familiei Lewis stătea așteptându-și destinul. Peste 2 ani, în această locuință, va locui o familie de germani.  Iar peste 4 ani, acest apartament, împreună cu majoritatea orașului, va fi redus la nivelul unor rămășițe. Dar acum, astăzi, în această zi din primăvara anului 1940, acest apartament era locuit de o familie de evrei ,familia Lewis, care fusese răvășită. Otto urca scările știind ce urma să vadă. Poveștile erau peste tot. Casele, locuințele evreilor, erau declarate și se știa unde locuiau. Se făceau multe razii. Ușa era deschisă larg. Oglinda, aflată pe perete, era spartă. Cuierul aruncat pe jos. Masa aruncată de-o parte și farfuriile sparte. Patul răvășit, hainele rupte. Tablourile sparte și câteva portrete călcate. Ridică un scaun și se așeză fără nici o expresie pe față. Ce urma să facă acum? Ridică cuierul. Puse masa la loc. Închise ușa dulapului. Strânse cu mătura aruncată pe jos, resturile de farfurii. Nu putea fi mai rău de atât.  Trebuia să accepte situația cum era și să treacă peste. Nu avea cui să se plângă. Spera doar că Olga și Amalia au scăpat. Spera ca ele să nu fi fost arestate sau chiar executate. Auzise și el, precum mulți evrei din oraș ,de execuțiile ce aveau loc. Spera din tot sufletul că totul va fi bine. Era neașteptat. Începuse să plângă în hohote. Probabil erau moarte undeva. Căzu în genunchi ,cu putere, pe covorul jerpelit, moștenit de la mătușa Sarah. Rămase acolo pentru un timp nedefinit. Rămase acolo singur ,cu neliniștea și casa răvășită. Nu înțelegea. Nu putea analiza și înțelege ura. Închise ochii, gândindu-se la zilele însorite din Lodz, unde liniștea parcurilor și frumusețea străzilor, te lăsau să te pierzi cu totul. Unde nimeni nu purta nici o banderolă. Unde, poate, nimeni nu era nefericit. Încetase. Încetase să mai viseze. Se ridică și își șterse pantalonii de praf. Trebuia să fie puternic. Trebuia să accepte situația și să spere că au reușit să fugă pe străzi.

            Undeva ,la un colț, o femeie stătea și urmărea complexul de locuințe. Au plecat? Mai erau soldații acolo? Milioane de întrebări îi invadau mintea. În spatele ei, o fată de doar 18 ani, încerca din răsputeri să-și țină lacrimile în frâu. Încerca să alunge teama de necunoscut, teama de nesiguranță și încerca să rămână calmă. Era liniște. Nici una nu spunea nimic. Dar ambele se gândeau același lucru, la același om: Otto. Brusc, din clădirea de cărămizi închise la culoare, cineva deschise o fereastră. Un bărbat de vârstă mijlocie deschise o fereastră, undeva la etajul trei, apartamentul nouă. Olga  realiză că era Otto. Începu să râdă de fericire și să-și îmbrățișeze mama ,care era șocată de visul devenit realitate. Otto trăia. Fugiseră amândouă spre bloc, intrară şi urcară scările grăbite. Când ajunseră la etajul trei, se întrebară daca nu cumva li s-a părut ca era Otto. Dacă era un soldat, de la departamentul de bunuri evreiești? Se apropriară de uşa larg deschisă şi văzură haosul din casa. Undeva în bucătărie, cineva ridica niste scaune.

            Otto încerca să facă curat. Încerca să mențină totul la limite normale. Încerca să readucă iluzia. I se păru că vede pe cineva în pragul ușii și se uita mai atent. Cineva se ascundea după ușa. Inima îi tresări la gândul că soldații s-au întors. Luă un  picior de la un scaun rupt și încet, se aproprie de ușă. Inima îi sărea din piept. ”Cine e acolo?”, întrebă el cu vocea tremurândă. Atunci se petrecu unul din miracolele acelei zile. În fața ușii, păși Amalia, cu Olga în spatele ei. Amalia îi zâmbi soțului ei. Părul brunet îi era prins într-un coc făcut în grabă. Era îmbrăcată în două pulovere ,ce probabil nu încăpuseră în valiză. Olga, cu sacul făcut din cearceaf, sări și-l îmbrățișă pe tatăl său vitreg. Amalia începu să plângă de fericire și se îmbrățișară. Rămaseră așa un timp. În jurul lor, era haos. În jurul lor, lumea se ducea spre una dintre cele mai întunecate perioade. Chiar în secunda asta, în timp ce ei se îmbrățișau și respirau la unison, Adolf Hitler stătea undeva în Germania, la un birou, și discuta cu Himmler. Era incredibilă legătura. Era incredibilă respirația. Se hotărau asupra unei decizii ce va influența omenirea. Dar, acum,acolo pe strada Niska, era liniște. O familie încerca să readucă casa, la ceea ce fusese înainte. Nu prea reușea. Varșovia era în paragină. Străzile erau pline de moloz și oameni nesiguri de viitorul lor. Dar ei trei erau uniți și asta, asta era tot ce conta.

 

Undeva pe un vapor,1912,ora 10.01 p.m

1st Class Reception Room - D Deck

 

          Ceasul de pe peretele scărilor arăta ora 10:01. Un zgomot metalic se auzi în secunda când se făcuse 10:01 fix. Era uimitoare această tehnologie. Era uimitoare ideea că un ceas poate indica exact momentul din viața cuiva. Un minut, o secundă, o oră. Carol ajunse la o teorie interesantă în urma cu câteva săptămâni. Viața nostră este veșnic pusă sub presiunea timpului. E o oră. E timpul pentru ceai, pentru culcat, pentru cină. Cândva oamenii erau liberi… nu se aflau sub astfel de presiuni. Nu conta cât e ceasul. În momentul de față, o vedea pe Amalia. O vedea stând în patul mic, învelită cu pătura cu ursuleți. O vedea dormind liniștită, navigând prin oceane de speranțe și vise, zburând peste nori și alergând printr-o lume a posibilităților. Bandajul de pe fruntea ei îl bântuia. Inocența ei era furată de prezența acestui bandaj. Stătea acolo ca o mărturie adusă greșelii sale. Ca o dovadă a neglijenței sale. Închise ochii și se ridică. Stătuse pe scaunul pe care cu câteva ore înainte analiza legătura dintr-un material și o persoană. Realiza acum ce putină activitate avea în viața lui. Monotonia îl sufoca, dar, deși asta devenea din ce în ce  mai evident, el se simțea confortabil aici. Puse scaunul la locul lui de odihnă și păși afară din mica încăpere. Apăsa clanța să închidă ușa şi realiză că în spatele lui, Iris îi spunea cameristei la ce ora să-i trezească. „La 9:30 fix vreau să fiu trezită, ai auzit? Dacă mă trezești cu un minut mai devreme sau mai târziu, voi face o reclamație!” Femeia se înroși și răspunse precum era așteptat să o facă: „Da, doamnă.” Femeia ieși din camera ,simțindu-se puțin umilită de tratament, dar capabilă să accepte ce primise. Iris se uita la umila servitoare și se întoarse spre Carol, în timp ce femeia închidea ușa. ”Să vezi că va uita, țăranca. ”Carol se uită în ochii verzi ai femeii  și o întreba ”De ce trebuie să fi așa? De ce vorbești așa cu biata fată?” Iris se uită ușor enervată la el, și se întoarse spre toaleta ei, începând să-și desfacă părul. „Cum de ce, Carol? Nu e asta slujba ei? Nu pentru asta e plătită din banii mei?”. ”Banii tăi? Cum adică banii tăi? Ai  impresia că ai făcut ceva ca să meriți banii aceia?”răspunse dur Carol. Iris care, evident nu se aștepta la răspunsul acesta , se întoarse de la oglindă și se aproprie de Carol. „Îmi pare rău, dragule. Știi la ce m-am referit. Îmi cer scuze.” Carol își trase mâna, pe care Iris i-o luase, și părăsi cabina. Iris strigă după el, fals. Nu mai avea chef de toanele lui. Nu înțelegea ce problemă are. Nu se schimbase cu nimic în ultimii ani. Tot Iris era, nu? Era adevărat că se îmbogățiseră mult, dar nu credea că banii o schimbaseră într-un fel sau altul. Poate doar un pic. Se așeză din nou pe scaunul măsuței de toaleta. Se uită la ea însăși, încercând să-și imagineze ce puteau alții crede despre ea. Ochii verzi erau accentuați de rochie. Părul ii stătea acum lăsat pe umeri. Se ridică brusc și ieși din cabină.

            Carol stătea pe o canapea din casa scărilor. Mai erau și la această oră târzie, unii oameni prin vapor, care nu dormeau. Molly Brown mai rămase în restaurant pentru un pahar de Cherry .Alți pasageri se plimbau pe Promenada Clasei I, admirând liniștea nopții. Dar ei, cuplul puternic Carol-Iris, se hotărâră să meargă la culcare. Vroiau să fie lângă Amalia. Dar acum Carol stătea pe o canapea de culoare roșu-închis din casa scării. Încă era impresionat de culoarea lemnului lăcuit. De linoleum deschis la culoare, cu romburi maronii. De pereții albi pe care, din când în când, ședea mândru cate un mini-candelabru sau niște tablouri cu Londra și New York. Se auziră niște tocuri și se gândi că poate fi Iris. O aștepta să vină. Vroia să se împace. Nu erau neapărat certați, dar trebuia să rezolve cumva problema. Se uita în mod stupid așteptând cu lașitate venirea ei. Doar ea trebuia să-și ceară scuze, nu?

             Iris păși rapid pe tocurile elegante. Se grăbea să revină în cabina împreuna cu Carol, pentru că fetița era singură în cameră. Mai mult, îi era teamă că fetița  se va  trezi și va porni din nou prin vapor. Îi era frică că va fi și ea acuzată de neglijență. Iris nu vroia să fie considerată o mama rea. Asta era problema cea mai mare a lui Iris. Tot timpul o interesa ce credeau alții despre ea, despre imaginea ei, aparent ideală, perfectă. Îl întâlni pe Carol. Îl văzu stând pe canapeaua roșie. „Putem merge, te rog, în cameră, să ne culcăm? Vorbim mâine. Sunt mult prea obosită acum, pentru o discuție. Îmi pare rău că am spus ce am spus. Nu vroiam să sune așa. În ultimul timp nu știu ce am. Te rog, vii?” Carol se uită la ea, apoi se uită la podea. „Bine. Mergem în cabină. Ne vom culca. Dar mâine? Mâine vom fii un de cuplu perfect și gata?”. Iris nu răspunse. Rămaseră în tăcere câteva secunde. ”Bănuiesc că da. Hai să mergem.” Încheie Carol liniștea. Iris îl lua de mână. Părăsiră canapeaua. El nu mai putea să se certe și ea nu mai avea cum să se apare. Soarta era inevitabilă. Viitorul lor în cuplu, era nesigur. Dar azi, acum… în această seară minunată de 10 aprilie 1912 , ei erau împreună. Distanța între sufletele lor era  mare, dar erau uniți pe veșnicie. Problemele lor erau precum florile sălbatice într-o peluză. Inevitabile.

            Văzând acest cuplu mergând pe coridorul alb, cu un covor roșu minunat, elegant și incredibil de curat, nu puteai să nu te întrebi cum rezistă? Defapt,  probabil că deveneai invidios. Uitându-te la ei, la acest bărbat înalt, care își sărută soția, vroiai să atingi și tu perfecțiunea. Dar iluzia avea unele crăpături, care, dacă te uitai mai bine, erau evidente. Molly nu le observă la început. Nimeni nu le-a văzut. Carol deschise ușa cabinei și Iris intră, urmată de el. O ora mai târziu erau amândoi în pat, îmbrățișându-se și acceptându-și unui altuia defectele. Era neobișnuit de bine. Era neobișnuit de calm. Era, calmul dinaintea unei furtuni bruște și violente.

                                        Sfârșit Partea a VII-a