O Zi – Partea a VII-A


Undeva în Santa Monica, SUA,ora 8.56 p.m

los-angeles-night-life-nightlife-image-1001

 

Clubul “Definitive“ se află la intersecția bulevardului Broadway și 7 Avenue. Era cunoscut ca un club pretențios. Aperitivele servite erau transportate din Egipt, iar pielea canapelelor era extrem de rară. Zona VIP  era foarte des vizitată de Paris Hilton si alte celebrități. Zona de dans era formată dintr-un triunghi enorm, limitată la drepta de un bar imens. La etajul superior se aflau lojele rezervate, foarte frecventate de sportivi, actori și cântăreți proaspăt ieșiți din diverse centre de dezintoxicare. Localul căpătase faimă în 2007, când ceva model celebru venise aici și fusese fotografiat trăgând pe nas cocaină. De atunci era supravegheat de poliția din LA, dar continua să fie un loc vizitat de celebrități și copii „de bani gata”. În fața clubului se afla o coadă imensă, ce se întindea până la capătul străzii. Femeile, îmbrăcate în rochii cât mai scurte și bărbații, majoritatea în pantaloni lejeri și cămăși, stăteau și așteptau cuminți. Posterul, proaspăt scos la imprimantă, o arăta pe Jessica Lewis zâmbind provocator, îmbrăcată într-o rochie roșie, scurtă, călare pe un dansator .Poza era relativ veche, dar nu mai conta. Titlul prezenta cu litere strălucitoare:

JESSICA LEWIS REVINE

ÎN  ACEASTĂ  SEARĂ ÎN CLUBUL „DEFINITIVE”.

STOC LIMITAT DE BILETE

Limuzinele veneau continuu și tot felul de oameni, unul mai frumos și mai cochet decât celălalt, coborau din ele. Fotografii, avizi după următoarea știre şi următorul scandal, fotografiau și urlau diverse nume, sperând că măcar cineva îi va înjura sau le va zâmbi. Dintr-o limuzina neagră, coborî seducător, cunoscutul cântăreț John Mayer de mână cu  Jennifer Aniston. Din următoarea limuzina coborî legenda rock-ului, John Lydon, component al trupei „Sex Pistol”. Când ajunse o mașină albă, un SUV imens și coborî actrița Lindsay Lohan, întreaga adunătură de fotografi, reporteri și jurnaliști o luară la goană spre ea, toți încercând să o fotografieze şi să o captureze. Îmbrăcată într-o rochie neagră, care lăsa să i se vadă sutienul, înjura frenetic fotografii care se împingeau. Toate aceste scene fură analizate de o anume Mary Grey. Era una din acele fete de bani gata ce era pentru prima dată într-un club. Era surprinsă de multitudinea de celebrități. Cu țigara în mână, la doar 16 ani, stătea la o masă aflată sub o loja, împreună cu bodyguard-ul ei. Era fiica unui mare om de afaceri din New York, aflat acum în Tokyo. Văzând-o pe Lindsay,  fata se apropie de ea, încercând să fie și ea fotografiată alături de „una din cele mai decăzute vedete” ale Hollywood-ului. Toată lumea aștepta apariția Jessicai Lewis,o influență majoră asupra muzicii pop și un fenomen . Mary se împiedică, încercând să o identifice pe Jessica în mulțimea din club, și căzu pe Lindsay care tocmai vroia să urce scările spre secțiunea VIP. Lindsay se încruntă și se întoarse să vadă cine avusese tupeul să o atingă. „Ce dracu vrei?” întrebă ea arțăgoasă spre fata aflată în spatele ei, machiată prea strident. „Îmi cer scuze. Vroiam doar să o vad pe Jessica. Tu eşti Lindsay, nu? Sunt cea mai înrăită fană a ta!”, spuse Mary pe nerăsuflate, uitându-se cu ochii mari la această ființă superioară din fața ei. Lindsay, cu părul puțin vâlvoi după scena din fața clubului, își șterse blana de ceva inexistent și se strâmbă la Mary continuându-și urcarea. Mary se uită la ea urcând și adaugă pe sub buze „Vacă!” și merse la masa ei.

            Undeva în spatele barului, între cei de la machiaj și coregrafie, se afla o  Jessica care arătă extrem de diferit față de dimineața acestei zile. Părul întins. Fața fardată excepțional. Zâmbetul pregătit. Era îmbrăcată într-o pereche de pantaloni mulați  şi un top roz. Era pregătită. Părul, de un blond strălucitor, era aranjat de Victoria, una dintre persoanele angajate special pentru asta. Jessica avea emoții. Făcuse asta de zeci de ori, dar avea emoții. Trecuseră vreo 2 ani de când nu mai dansase într-un  club. „Sper că va ieși bine, gândi ea, că altcumva toate astea vor dispărea”. Deși avea emoții ,era neobișnuit de calmă și, într-un  mod ciudat, plină de viață. Amestecul de sentimente o înfricoșau. Băuse patru Redbull-uri. Dar tot nu avea vitaminele ei. O voce răsună în boxele clubului, cam în aceeași secundă când Victoria îi puse microfonul Jessicăi. Dansul va fi ușor. Mimarea melodiei va fi ușoară. Dar va putea să intre „In the zone”? Să simtă melodia și să o poată exprima natural?

„Doamnelor şi domnilor, bine ați venit în clubul „Definitive”, cel mai mișto club din întregul Los Angeles. Sunteți pregătiți pentru invitata noastră specială?” Din întregul club se auzi un „Daaa” îndelung. „Doamnelor și domnilor, fenomenala… senzaționala… incredibila… JESSICA LEWIS!!!”

            Muzica începu. Lumea începu să strige și să o  aplaude. Jessica intră pe ritmurile melodiei, mimând versurile. Melodia urla la un volum maxim.  Lumea era într-o stare de euforie. Jessica Lewis se mișca seducător pe melodia cu ușoare tente RnB. Dansatorii, în număr de șase, urmau coregrafia într-un ritm incredibil. Jessica ținea pasul cu greu. Coregraful,ce stătea în spatele barului, se luă de cap când văzu că Jessica aproape căzuse. Fanii continuau să strige. Aparatele foto înregistrau și capturau fiecare moment al melodiei și al coregrafiei. Toți ochii erau pe Jessica. „You’re just magic…”, mima Jessica, încercând să zâmbească. Melodia era aproape gata. Dar mai urmau încă cinci. Spre sfârșitul coregrafiei, dansatorii o ridicară și formară o piramidă. Lumea era în extaz. Totul era bine. Lumea aplauda și urla numele cântăreței. Lindsay stătea în picioare și aplauda. Mary,  aflată undeva în față, striga obsesiv numele cântăreței. Începu cea de-a doua melodie. Conform coregrafiei, Jessica trebuia să-și dea jos topul și sa rămână în sutienul de culoare mov. Când începu melodia, Jessica realiză că fermoarul  se blocase. Începu să tremure. Picioarele, apoi mâinile. Urla nervoasă că nu poate deschide fermoarul. Coregraful, evident îngrijorat, o împinse așa, în același costum, înapoi pe scena. Jessica nu reuși să țină pașii aproape deloc. Alunecă și aproape căzu. Un dansator o prinse și ,astfel, făcuseră ca totul să pară un fragment din coregrafie. Pe la mijlocul melodiei, Jessica realiză că totul era un dezastru. Nu mai era acea Jessica. Nu mai era fenomenul. Văzu acest lucru în ochii fanilor care, deși o sprijineau urlând și aplaudând nu erau impresionați. Așteptau mai mult din partea ei? Când se termină melodia, Jessica urma să se schimbe din nou. Dansatorii aveau o secvență singuri, deci avea timp sa fugă în baie. Încuie ușa. Începu să plângă haotic. Nu mai merita efortul. Nu mai merita munca. Mâine va fi batjocorită de bloggeri și reporteri. Va fi criticată de alți cântăreți. Când se uită în oglindă realiză ceva. În spatele ei se afla un geam. În momentul când îi veni în minte planul, cineva bătu la ușă. „Jessica ,hai odată, că trebuie să te schimbi”, spuse coregraful. „Imediat”, spuse Jessica, care continua să se holbeze la geam. Era deschis. Era destul de cald afară. Se aflau la parter. Fără să realizeze ce face, se urcă pe pervaz și sări. Căzu în genunchi, lovindu-se. Scăpase? Începu să fugă pe bulevard desculță. Pantofii fuseseră aruncați. Coregraful bătea în continuare enervat la ușă. Jessica alerga, știind unde vrea să meargă. Mâinile ii tremurau . Nu mai rezista. Avea nevoie de ele. Ele reprezentau singurele lucruri ce o făceau să se simtă bine. Ele reprezentau acele lucruri ce o făceau să uite de presiunile ce o înconjurau. Nu-i mai păsa nici de coregraf, nici de oamenii ce plătiseră să o vadă. Nici de mama sa. Nici de faptul că putea fi recunoscută pe stradă. Nu avea nimic la ea. Nici un ban.Realiza asta abia acuma. Era Jessica Lewis și nu avea bani la ea. Nu avea bani de vitamine.

         Se opri, neștiind ce să facă. Se așeză pe trotuar și rămase acolo plângând, realizând ce greșeală făcuse. Ce stupid arăta acolo, o fată de 22 de ani pe marginea trotuarului bulevardului Broadway plângând. O mașină o claxonă. O femeie mulatră trecu pe lângă ea, cu niște tocuri scumpe. Se uită o secundă la ea. Pentru moment ,Jessica spera că nu o recunoscu. Dar femeia se opri, se încruntă și își scose telefonul mobil. Câteva zgomote de fotografiere se auziseră. Doua mașini se opriră la semafor. Niciuna nu observase fata ce stătea pe marginea trotuarului. Jessica își puse capul în mâini și simți că se învârte lumea cu ea. Când deschise ochii, realiză cu stupoare că în jurul ei se aflau deja cinci oameni care filmau sau fotografiau. Era neobișnuit de liniște. Nimeni nu spunea nimic. Toți filmau. Acele poze, cu  o cunoscută vedetă, cu parul răvășit de la fugă, îmbrăcată pentru spectacol, desculță și cu rimelul scurs de la plâns, va apărea pe coperțile câtorva sute de reviste și ziare în următoarele zile. Jessica se ridică și o lovi pe mulatră, dând-o la o parte. Începu să plângă în mersul ei și fără să realizeze asta, începu să alerge. Ajunse aproape lângă o plajă. Probabil că Perry aflase deja totul. Probabil că în secunda asta se urcă în mașină și pornește în trombă în salvarea ei. NU. Nu avea nevoie să fie salvată. Nu avea nevoie de nimeni. Jessica se așeză pe plaja și reîncepu să plângă în  hohote. Ce putea face acum? Nu se putea întoarce. Pe toate străzile din jur apărură câteva mașini. Din ele coborâră grăbiţi vreo zece barbaţi, fiecare cu un aparat de fotografiat. Jessica, neștiind ce urma să se întample, închise ochii pentru câteva secunde, stând acolo pe nisipul cald al Californiei. Întotdeauna era surprinsă de finețea nisipului. Briza îi flutură părul blond. Se imagina singură pe plajă, în timpul zilei. Se imagina o anonimă precum toţi, o persoană oarecare. Deodată totul se schimbă. Se auziră paşi în spatele ei şi când se întoarse, fusese orbită de cateva zeci de lumini şi urlete. Nu vedea ce se întâmplă. Nu realiza ce se întâmplă. Se ridică şi începu să fugă orbită. Nu intelegea ce se întamplase. Spera că se îndreaptă spre ocean, spre violenţa valurilor. La un moment dat, își recăpătă vederea. Nu realiză pe moment unde se află. Tăbliţa aflată la intersecţia 1st. Avenue cu Bulervardul Broadway o lămuri. Simţi că fotografii erau în spatele ei. Văzu un magazin vis-a-vis. Putea merge acolo. Se putea ascunde şi îl putea suna de-acolo pe Perry  să-i spună că nu mai vrea asta. Nu mai vrea atenţia pe care cândva o iubise, care poate, chiar mai devreme, în această zi superbă din LA, o iubise. Nu mai vroia să cânte. Vroia să se mute, poate, într-o casa în Italia, undeva pe coasta. Sau într-un sat irlandez. Brusc şi fugind, traversă.

          Momentul fu filmat de 3 camere de filmare și doua aparate Sony de fotografiat. Acele imagini și filmulețe vor ajunge în următoarea oră pe mâna jurnaliștilor de la CNN ,care raportau accidentul. Cei de la x17 raportau zvonurile și încercau să-și crească popularitatea pe seama nefericitului eveniment. Dar acum, aici, Jessica traversa. O mașină puse frână și se auzi un zgomot. O fată căzu la câțiva metri de mașină. Fotografii începură să alerge și mai tare când văzură scena. O femeie coborî din mașină și căscă ochii de mirare și oroare. Cerul era înnorat. Sau așa i se părea? Nu văzu chipurile oamenilor din jurul ei. Doar blițuri și lumini. Închise ochii .Se auzeau voci difuze. Cineva sunase la 911. O sirenă se auzea. Jessica, aflată pe cimentul rece, încerca să deschidă ochii, dar nu mai reușea. Nu mai auzi nimic. O liniște sinistră. Deodată, doar valurile se auzeau. Simți nisipul fin sub degetele de la picioare. Totul se lumină. O lumină albă. Apoi o priveliște superbă .Marea lovea stâncile violent. Se afla pe o insulă stâncoasă,într-o lume ciudată. Cerul era de un albastru pur. Acum, aici, nu mai era Jessica. Era doar ea. O simplă și anonimă, ea.

 

Varșovia, Polonia, anul 1940 ora 9:21 p.m

warsaw-ghetto2

 

Liniștea se lăsase peste strada Niska. Apartamentul răvășit al familiei Lewis stătea așteptându-și destinul. Peste 2 ani, în această locuință, va locui o familie de germani.  Iar peste 4 ani, acest apartament, împreună cu majoritatea orașului, va fi redus la nivelul unor rămășițe. Dar acum, astăzi, în această zi din primăvara anului 1940, acest apartament era locuit de o familie de evrei ,familia Lewis, care fusese răvășită. Otto urca scările știind ce urma să vadă. Poveștile erau peste tot. Casele, locuințele evreilor, erau declarate și se știa unde locuiau. Se făceau multe razii. Ușa era deschisă larg. Oglinda, aflată pe perete, era spartă. Cuierul aruncat pe jos. Masa aruncată de-o parte și farfuriile sparte. Patul răvășit, hainele rupte. Tablourile sparte și câteva portrete călcate. Ridică un scaun și se așeză fără nici o expresie pe față. Ce urma să facă acum? Ridică cuierul. Puse masa la loc. Închise ușa dulapului. Strânse cu mătura aruncată pe jos, resturile de farfurii. Nu putea fi mai rău de atât.  Trebuia să accepte situația cum era și să treacă peste. Nu avea cui să se plângă. Spera doar că Olga și Amalia au scăpat. Spera ca ele să nu fi fost arestate sau chiar executate. Auzise și el, precum mulți evrei din oraș ,de execuțiile ce aveau loc. Spera din tot sufletul că totul va fi bine. Era neașteptat. Începuse să plângă în hohote. Probabil erau moarte undeva. Căzu în genunchi ,cu putere, pe covorul jerpelit, moștenit de la mătușa Sarah. Rămase acolo pentru un timp nedefinit. Rămase acolo singur ,cu neliniștea și casa răvășită. Nu înțelegea. Nu putea analiza și înțelege ura. Închise ochii, gândindu-se la zilele însorite din Lodz, unde liniștea parcurilor și frumusețea străzilor, te lăsau să te pierzi cu totul. Unde nimeni nu purta nici o banderolă. Unde, poate, nimeni nu era nefericit. Încetase. Încetase să mai viseze. Se ridică și își șterse pantalonii de praf. Trebuia să fie puternic. Trebuia să accepte situația și să spere că au reușit să fugă pe străzi.

            Undeva ,la un colț, o femeie stătea și urmărea complexul de locuințe. Au plecat? Mai erau soldații acolo? Milioane de întrebări îi invadau mintea. În spatele ei, o fată de doar 18 ani, încerca din răsputeri să-și țină lacrimile în frâu. Încerca să alunge teama de necunoscut, teama de nesiguranță și încerca să rămână calmă. Era liniște. Nici una nu spunea nimic. Dar ambele se gândeau același lucru, la același om: Otto. Brusc, din clădirea de cărămizi închise la culoare, cineva deschise o fereastră. Un bărbat de vârstă mijlocie deschise o fereastră, undeva la etajul trei, apartamentul nouă. Olga  realiză că era Otto. Începu să râdă de fericire și să-și îmbrățișeze mama ,care era șocată de visul devenit realitate. Otto trăia. Fugiseră amândouă spre bloc, intrară şi urcară scările grăbite. Când ajunseră la etajul trei, se întrebară daca nu cumva li s-a părut ca era Otto. Dacă era un soldat, de la departamentul de bunuri evreiești? Se apropriară de uşa larg deschisă şi văzură haosul din casa. Undeva în bucătărie, cineva ridica niste scaune.

            Otto încerca să facă curat. Încerca să mențină totul la limite normale. Încerca să readucă iluzia. I se păru că vede pe cineva în pragul ușii și se uita mai atent. Cineva se ascundea după ușa. Inima îi tresări la gândul că soldații s-au întors. Luă un  picior de la un scaun rupt și încet, se aproprie de ușă. Inima îi sărea din piept. ”Cine e acolo?”, întrebă el cu vocea tremurândă. Atunci se petrecu unul din miracolele acelei zile. În fața ușii, păși Amalia, cu Olga în spatele ei. Amalia îi zâmbi soțului ei. Părul brunet îi era prins într-un coc făcut în grabă. Era îmbrăcată în două pulovere ,ce probabil nu încăpuseră în valiză. Olga, cu sacul făcut din cearceaf, sări și-l îmbrățișă pe tatăl său vitreg. Amalia începu să plângă de fericire și se îmbrățișară. Rămaseră așa un timp. În jurul lor, era haos. În jurul lor, lumea se ducea spre una dintre cele mai întunecate perioade. Chiar în secunda asta, în timp ce ei se îmbrățișau și respirau la unison, Adolf Hitler stătea undeva în Germania, la un birou, și discuta cu Himmler. Era incredibilă legătura. Era incredibilă respirația. Se hotărau asupra unei decizii ce va influența omenirea. Dar, acum,acolo pe strada Niska, era liniște. O familie încerca să readucă casa, la ceea ce fusese înainte. Nu prea reușea. Varșovia era în paragină. Străzile erau pline de moloz și oameni nesiguri de viitorul lor. Dar ei trei erau uniți și asta, asta era tot ce conta.

 

Undeva pe un vapor,1912,ora 10.01 p.m

1st Class Reception Room - D Deck

 

          Ceasul de pe peretele scărilor arăta ora 10:01. Un zgomot metalic se auzi în secunda când se făcuse 10:01 fix. Era uimitoare această tehnologie. Era uimitoare ideea că un ceas poate indica exact momentul din viața cuiva. Un minut, o secundă, o oră. Carol ajunse la o teorie interesantă în urma cu câteva săptămâni. Viața nostră este veșnic pusă sub presiunea timpului. E o oră. E timpul pentru ceai, pentru culcat, pentru cină. Cândva oamenii erau liberi… nu se aflau sub astfel de presiuni. Nu conta cât e ceasul. În momentul de față, o vedea pe Amalia. O vedea stând în patul mic, învelită cu pătura cu ursuleți. O vedea dormind liniștită, navigând prin oceane de speranțe și vise, zburând peste nori și alergând printr-o lume a posibilităților. Bandajul de pe fruntea ei îl bântuia. Inocența ei era furată de prezența acestui bandaj. Stătea acolo ca o mărturie adusă greșelii sale. Ca o dovadă a neglijenței sale. Închise ochii și se ridică. Stătuse pe scaunul pe care cu câteva ore înainte analiza legătura dintr-un material și o persoană. Realiza acum ce putină activitate avea în viața lui. Monotonia îl sufoca, dar, deși asta devenea din ce în ce  mai evident, el se simțea confortabil aici. Puse scaunul la locul lui de odihnă și păși afară din mica încăpere. Apăsa clanța să închidă ușa şi realiză că în spatele lui, Iris îi spunea cameristei la ce ora să-i trezească. „La 9:30 fix vreau să fiu trezită, ai auzit? Dacă mă trezești cu un minut mai devreme sau mai târziu, voi face o reclamație!” Femeia se înroși și răspunse precum era așteptat să o facă: „Da, doamnă.” Femeia ieși din camera ,simțindu-se puțin umilită de tratament, dar capabilă să accepte ce primise. Iris se uita la umila servitoare și se întoarse spre Carol, în timp ce femeia închidea ușa. ”Să vezi că va uita, țăranca. ”Carol se uită în ochii verzi ai femeii  și o întreba ”De ce trebuie să fi așa? De ce vorbești așa cu biata fată?” Iris se uită ușor enervată la el, și se întoarse spre toaleta ei, începând să-și desfacă părul. „Cum de ce, Carol? Nu e asta slujba ei? Nu pentru asta e plătită din banii mei?”. ”Banii tăi? Cum adică banii tăi? Ai  impresia că ai făcut ceva ca să meriți banii aceia?”răspunse dur Carol. Iris care, evident nu se aștepta la răspunsul acesta , se întoarse de la oglindă și se aproprie de Carol. „Îmi pare rău, dragule. Știi la ce m-am referit. Îmi cer scuze.” Carol își trase mâna, pe care Iris i-o luase, și părăsi cabina. Iris strigă după el, fals. Nu mai avea chef de toanele lui. Nu înțelegea ce problemă are. Nu se schimbase cu nimic în ultimii ani. Tot Iris era, nu? Era adevărat că se îmbogățiseră mult, dar nu credea că banii o schimbaseră într-un fel sau altul. Poate doar un pic. Se așeză din nou pe scaunul măsuței de toaleta. Se uită la ea însăși, încercând să-și imagineze ce puteau alții crede despre ea. Ochii verzi erau accentuați de rochie. Părul ii stătea acum lăsat pe umeri. Se ridică brusc și ieși din cabină.

            Carol stătea pe o canapea din casa scărilor. Mai erau și la această oră târzie, unii oameni prin vapor, care nu dormeau. Molly Brown mai rămase în restaurant pentru un pahar de Cherry .Alți pasageri se plimbau pe Promenada Clasei I, admirând liniștea nopții. Dar ei, cuplul puternic Carol-Iris, se hotărâră să meargă la culcare. Vroiau să fie lângă Amalia. Dar acum Carol stătea pe o canapea de culoare roșu-închis din casa scării. Încă era impresionat de culoarea lemnului lăcuit. De linoleum deschis la culoare, cu romburi maronii. De pereții albi pe care, din când în când, ședea mândru cate un mini-candelabru sau niște tablouri cu Londra și New York. Se auziră niște tocuri și se gândi că poate fi Iris. O aștepta să vină. Vroia să se împace. Nu erau neapărat certați, dar trebuia să rezolve cumva problema. Se uita în mod stupid așteptând cu lașitate venirea ei. Doar ea trebuia să-și ceară scuze, nu?

             Iris păși rapid pe tocurile elegante. Se grăbea să revină în cabina împreuna cu Carol, pentru că fetița era singură în cameră. Mai mult, îi era teamă că fetița  se va  trezi și va porni din nou prin vapor. Îi era frică că va fi și ea acuzată de neglijență. Iris nu vroia să fie considerată o mama rea. Asta era problema cea mai mare a lui Iris. Tot timpul o interesa ce credeau alții despre ea, despre imaginea ei, aparent ideală, perfectă. Îl întâlni pe Carol. Îl văzu stând pe canapeaua roșie. „Putem merge, te rog, în cameră, să ne culcăm? Vorbim mâine. Sunt mult prea obosită acum, pentru o discuție. Îmi pare rău că am spus ce am spus. Nu vroiam să sune așa. În ultimul timp nu știu ce am. Te rog, vii?” Carol se uită la ea, apoi se uită la podea. „Bine. Mergem în cabină. Ne vom culca. Dar mâine? Mâine vom fii un de cuplu perfect și gata?”. Iris nu răspunse. Rămaseră în tăcere câteva secunde. ”Bănuiesc că da. Hai să mergem.” Încheie Carol liniștea. Iris îl lua de mână. Părăsiră canapeaua. El nu mai putea să se certe și ea nu mai avea cum să se apare. Soarta era inevitabilă. Viitorul lor în cuplu, era nesigur. Dar azi, acum… în această seară minunată de 10 aprilie 1912 , ei erau împreună. Distanța între sufletele lor era  mare, dar erau uniți pe veșnicie. Problemele lor erau precum florile sălbatice într-o peluză. Inevitabile.

            Văzând acest cuplu mergând pe coridorul alb, cu un covor roșu minunat, elegant și incredibil de curat, nu puteai să nu te întrebi cum rezistă? Defapt,  probabil că deveneai invidios. Uitându-te la ei, la acest bărbat înalt, care își sărută soția, vroiai să atingi și tu perfecțiunea. Dar iluzia avea unele crăpături, care, dacă te uitai mai bine, erau evidente. Molly nu le observă la început. Nimeni nu le-a văzut. Carol deschise ușa cabinei și Iris intră, urmată de el. O ora mai târziu erau amândoi în pat, îmbrățișându-se și acceptându-și unui altuia defectele. Era neobișnuit de bine. Era neobișnuit de calm. Era, calmul dinaintea unei furtuni bruște și violente.

                                        Sfârșit Partea a VII-a

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s