O Zi – Sfarsit


                                                            ~Camera~

           Jessica Lewis se trezi brusc. Camera în care se afla era luminată puternic de soarele care răsărea. Încercă să miște, dar nu avea suficientă putere pentru a o face. Încercă să-și miște capul, dar avea o durere infernală în partea anterioara. Nu-și amintea nimic. Se uita, puțin încruntată, în jurul său şi văzu câteva buchete de trandafiri şi o linişte sinistră. Încercă să-și amintească ceva, orice. Dar eșuă.

           Perry intră în camera în care se afla Jessica şi zâmbi. ”Cum te simți?”. Jessica se uită pierdută la el. După câteva minute de pauză, întrebă „Unde sunt?”. Perry, căruia îi pieri zâmbetul în timpul pauzei, spuse hotărât „Doctorii au spus că din cauza loviturii la cap, se poate să nu-ți amintești pentru moment nimic. Dar sunt sigur că vei fi bine. Eu sunt Perry, sunt managerul tău şi prietenul tău”. Jessica se încruntă la auzul cuvântului manager şi adaugă „Îmi pare rău, nu știu cine ești”. Privirea îi redevenii pierdută și adăugă „Nu știu nici cine sunt eu, din păcate”. Perry se aşeja pe marginea patului, întrebându-se dacă să-i spună sau nu ce se întâmplase acum câteva săptămâni. Luase o decizie de moment, fără a se consulta cu cei de la compania de înregistrări şi cei de la PR. Se ridică şi când deschise gura, o asistentă intră. ”Îmi pare rău domnule, dar orele de vizită s-au terminat”. Perry se uită la asistenta roșcată , şi apoi, din nou la fata pierdută din pat. ”Voi veni mâine, să văd cum eşti. Poate până atunci, îți vei aminti”. Ieși împreună cu asistenta.

       Pe hol, o opri și o întrebă: ”Își va mai reveni vreodată?”. Asistenta se uită adânc în ochii căprui-închis a lui Perry „Dat fiind gravitatea accidentului și abuzul de medicamente, șansele ca memoria ei să-și revină complet, sunt aproape nule. Dar mai bine discutați cu medicul despre asta. Din păcate acum nu este de gardă, dar dacă veniți mâine, după 6, îl ve-ţi găsi aici”. îi zâmbi și se îndepărtă. Perry rămase câteva secunde gândindu-se la următoarea sa mișcare. Rămase uitându-se la o Jessica complet nouă, stând în pat şi uitându-se pe geam. Deși orele de vizitare s-au terminat, Perry se decise să se furișeze din nou înăuntru. Jessica se uita la Perry cu ochi speriați. ”Spune-mi Perry, cum am ajuns aici și cine sunt?”. Perry se uită în ochii inocenți ai Jessicăi și se întrebă același lucru. ”Vom afla amândoi împreuna, într-o zi”.

                                              ~Istoria~

           Olga Lewis stătea în pragul ușii. Frumusețea naturală era ascunsă de praful şi mizeria ghetoului. În mâna dreaptă ţinea valiza cu câteva haine iar pe cea stângă o ținea în dreptul inimii. În adâncul său, se ruga. Se ruga ca zvonurile să fie doar zvonuri. Se ruga ca ”destinația din est´ în care cei din blocul unde fuseseră repartizați ,împreună cu alte sute de persoane, nu va merge unde zicea toată lumea că merge. Treblinka sau Auschwitz. Bătrânele ziceau că trenurile merg direct în gura iadului. Amalia apăruse cu sacul după ea și îi luă măna. ”Vom fi bine. Poate scăpăm cu ceva muncă. La Treblinka au mers primele evacuări. Bătrânii și cerșetorii. Pe noi restul ne duc la muncă. Or fi ei animale, dar nu omoară copii”. Olga se întoarse spre Amalia şi rămase câteva minute în tăcere. Își întoarse privirea spre strada aglomerată din ghetou. Zeci de persoane circulau, în diverse direcții, cu haine jerpelite și fețe obosite. Era un peisaj trist. Modul lor de viață fusese distrus. Cultura evreiască din orașul Varșovia fusese anihilată. Acum, într-un spațiu de doar 3,2 km pătrați, locuiau în jur de 300.000 de oameni. 32% din populația orașului Varșovia. Condițiile fură oribile. Olga slăbise iar Amalia devenise mai palidă. Otto murise înainte de Crăciun. Peisajele cu oamenii șezând pe trotuar şi murind de foame, deveniseră tulburător de reale. Olga ocolea străzile din părțile sărace din ghetou. Iar acum, acum se pregăteau să părăsească ghetoul, conform noilor regulamente venite de la Consiliul Evreiesc al ghetoului. Era cel de-al doilea ordin. Oamenii se supuneau din lipsă de opțiuni. Amalia revenii cu încă o valiză. ”Putem merge” și zâmbi. Olga își dezlipi privirea de pe o bătrână ce ducea o căruța, dumnezeu știe unde, și se uită la mama ei. ”Vom fi bine? Unde ne mută?”. Amalia îşi aranjă baticul negru şi nu răspunse. ”La cât trebuie sa fim în piață?”. Olga scoase o hârtie din buzunar şi după câteva secunde de pauză în care cineva scăpase un castron pe jos şi altcineva se aruncase pe jos sa culeagă rămășițe de mâncare, răspunde ”La ora 11, toți evreii din partea de sud a ghetoului să se prezinte în punctul de așteptare, pentru re-staționare. Este permis doar un bagaj de persoană, de maxim 3 kilograme”. Pături cu grijă foaia, în timp ce Amalia înaintă prin mulţimea de pe stradă. Olga observă că acel cineva, care se aruncase să strângă mâncarea de pe jos, fusese un copil. Își întoarse privirea şi continuă să avanseze. Începură deja să se formeze un roi de oameni care mergeau într-o direcție. Se auzeau copii plângând. Bătrâne suspinând. Ajunse în fața centrului de re-staționare, Olga și Amalia se așezară undeva pe jos așteptându-și destinul. Pe poarta ruginită continuau să vină oameni, familii și suflete. Locul, în jurul prânzului, se aglomeră. O femeia plângea undeva într-un colt. Amalia rămase uitându-se în gol. Otto murise şi ea rămase singură. Încerca să-şi spună că „poate fi mai rău” dar nu mai avea energie să facă asta. Acum, în curtea asta înconjurată de soldați, viața părea că stagnează. Olga încerca să găsească un indiciu despre ceea ce urma. Dar tot ce văzu, fusese oameni care renunţaseră să mai lupte.

            După o vreme, nu se știe cât, se auzi zgomotul unei locomotive undeva în apropiere. Olga se ridică să-și dezmorțească picioarele. Nu mai avea ceas. A trebuit să-l vândă pentru 30 de zloți. O sumă atât de josnică pentru un ceas atât de frumos. Undeva în dreapta, niște uși fuseseră deschise şi începură unii oameni sa avanseze în direcția respectivă. Amalia se ridică, lua valiza micuță și o luă pe Olga de mână. Oriunde ar fi mers, ar fi împreună. Pășiră, la unison cu alte sute de persoane, prin poarta din metal ruginit şi avansaseră prin praf până la un peron. Olga strânse mâna mamei sale la vederea jandarmilor care stăteau aliniați spre clădirea așa-numitei gări. Amalia nu-i observă la început , dar văzu vagoanele. În jur de șapte la număr, acestea păreau foarte folosite. De o culoare maronie deschis, aveau doar doua ferestre cu gratii şi o ușă imensă. Pe o parte și de alta a intrării , în fiecare vagon, se aflau doi jandarmi. Câțiva oameni începură să urce, voluntar. Cei care nu vroiau erau împinși de jandarmi. Bagajele mari fură aruncate din brațele oamenilor, pe jos. Urcarea calmă devenii rapid un haos de oameni strigând, de femei plângând si de bărbați înjurând. Copii erau aruncați întâmplător, în vagoane, în timp ce bărbații erau amenințați cu arme. Olga se împiedică de o valiză  şi pierdu mâna Amaliei. Se simțea dusă de restul oamenilor în direcția unui vagon iar Olga trasă de un alt grup, spre un alt vagon.”Olga, încearcă sa vii spre mine” urlă Amalia spre Olga. Distanța între cele două creștea. Olga scăpă valiză şi nu reuși să o ridice. O căută cu privirea pe Amalia şi spre oroare ei, o pierdu din privire. Amalia părea că a dispărut. O ușă a unui vagon fusese închisă brusc şi violent. Cineva striga din înăuntrul respectivului vagon. Acum, se auzeau doar strigăte afundate. Olga cedă. Începu să plângă, în timp ce mulțimea de oameni avansa spre intrarea în vagon. Pentru o secundă se uită la cer. La albastrul incredibil de pur al cerului. Pentru o clipă, timpul se opri. Pentru o secundă, Olga rămase acolo doar ca un martor. Dar atunci, brusc, cineva o apucă de mână. Brusc, neașteptat,un băiat o apucă de mână şi o trase. Nu văzu nimic. Se lăsă trasă. Ceda în fața destinului. Nu realiza că deodată se afla în clădirea gării. Nu realiza că în fața ei se afla Grigori. Nu realiza că trenul începu să se miște şi vocea sufletelor din el pieriră amestecate cu zgomotul trenului. Olga rămase acolo, dar imaginea cerului îi rămase în fața ochilor. Fu ridicată şi dusă într-un camion. Nu simți mersul pe străzile, acum jumătate pustii, ale ghetoului. Nu simți cum este acoperită cu o pătură și cum șoferul îl mitui pe gardian. Nu simți cum supraviețui.

            Soarele continua să strălucească şi trenul continua să meargă. Camionul părăsi ghetoul şi ziua continua să avanseze, parcă neafectată de dramele din jurul ei. Olga se trezi şi îl văzu pe Grigori, aflat lângă pat. „Ce se întâmplă?”. Simțea cârpa rece pe frunte. Simțea febra. îl văzu pe Grigori ridicându-se şi mângâind-o pe frunte „Într-o zi vei afla. Acum culcă-te înapoi”. Olga cedă. Vorbele continuau să se repete în mintea ei ,cu albastrul acela pur, în fundal…

                                           ~Tragedia~

             Iris reuși să adoarmă. În ultimele zile nu prea dormise. În ultimele zile reuși să fie o persoană mai bună. Reuși să îi zâmbească cameristei, când aceasta îi oferise un ceai, care nu fusese cerut. Închise ochii şi încercă să se lase dusă de valul somnului.

            Carol se trezi brusc, din cauza unei  bătăi în ușă. Se uită la ceasul care se afla pe șemineu şi văzu că e în jur de ora 12. Se opri, în drum spre ușa, să vadă dacă a adormit fetița. Părea angelică. Îşi zâmbi şi se aproprie de ușă. O deschise şi spre surprinderea sa, în fața lui se află Molly, care poartă, peste rochia ei aparent scumpă, un fel de vestă albă. Molly îi zâmbește şi îl roagă să iasă puțin afară. Carol o privește suspect, neînțelegând ce se întâmplă. Pășește pe covorul moale al holului strălucit şi închide ușa după el. ”Îmi pare rău că te trezesc la o oră atât de târzie, dar tocmai am fost informată de către un valet că vaporul s-a lovit de ceva piatră şi trebuie să mergem pe punte”. Molly spuse totul pe un ton ușor amuzat și neserios. ”Vaporul ăsta nu se poate scufunda. Nu știu de ce e atâtă agitație. Vrei să te aștept aici, până trezești fetele?”. Carol rămase încruntat de la auzul faptului că vaporul s-ar fi lovit de ceva. Reuși să spună un ”Da” cu jumătate de gură, reintrând în camera întunecată. Închise uşa şi rămase două secunde în tăcere. ”Ce se întâmplă?” întrebă Iris din pat, prin întuneric. Carol nu răspunse imediat. Iris se ridică şi aprinse lumina de pe noptieră. ”Carol, ce se întâmplă?” Carol se uită în ochii verzi ai soției sale şi răspunse „Trebuie să ne îmbrăcăm şi să ne prezentăm pe punte. Se pare că vaporul a lovit ceva. Molly ne așteaptă pe hol”. Iris rămase puțin în tăcere. Carol ,care până acum se sprijinise de ușa camerei, porni în direcția pătuțului, cu scopul de a trezi fetița şi de a o îmbrăca. Iris porni spre uşa şi ieși afară. Carol putea auzi că vorbește cu Molly şi îi pune întrebări, la care femeia nu ştie să răspundă. Reintră după un minut două si se uită grav la Carol. Ținând fata în braţe ,Carol așteaptă o reacție din partea soției sale. ”E grav, Carol. Am întrebat un valet şi se pare că acel ceva ar fi un aisberg. Îmi fac griji, Carol”. Carol încercă să o calmeze şi îi dădu o haină. Carol așeză fata în braţele mamei şi se îmbracă cu un palton lung. Părăsiră cabina C-12 şi urcară pe scările elegante,spre punte.

            Ajunși pe punte, observară că aproape întreaga clasa I se afla deja aici. Carol îmbrățișa fata, știind regulamentul. Copii si femeile primele. Bărbații tineri, angajați White Star, desfăceau bărcile. Iris realiză gravitatea situației, în momentul în care câțiva ofițeri de bord se adunară şi începură să discute procedura. După câteva minute, în care câțiva oameni din primele rânduri îi întrerupseră de câteva ori, ofițerii atraseră atenția lumii pentru a-i informa despre ultimele evenimente

           „Doamnelor și Domnilor, mă numesc William Murdoch şi sunt ofițerul nr.1 al acestui vas. Din păcate, în jurul orei 11:30 p.m , vaporul a lovit un aisberg și pentru a  asigura siguranța dumneavoastră, am luat decizia să coborâm bărcile. Vom urma protocolul standard, și anume femeile și copii, primii. Încă nu avem informații concrete despre impactul și avariile survenite”. Mardoch fu întrerupt de un alt ofițer , care veni din mulțime și îi spuse ceva la ureche. Carol observă cum fața lui Mardoch devine palidă și își putu da seama că răspunsul său fusese ”Ești sigur?”. Ofițerul se îndepărtă iar Mardoch făcu un apel la calm. Iris, care discuta cu Molly , observă privirea lui Carol și întrerupse critica lui Molly adusă faptului ca cei de la companie nu asigurau o încălzire exterioara. ”Ce s-a întâmplat, Carol?” întrebă ea. Carol se întoarse spre ea. ”Promite-mi că orice s-ar întâmplă te întorci în Polonia. La mama. Promite-mi că te vei schimba şi că, orice ar fi, o iubești pe Amalia cât doua persoane! Promite-mi, auzi?!”. ”Nu se va întâmpla nimic, termini odată cu discursurile! Sunt sigură că e doar un exercițiu. Sau, dacă chiar s-a întâmplat ceva, o vor rezolva.Hai să mergem spre barcă ,ne învârtim un pic și venim înapoi” zise rapid Iris. Era îngrijorată. Carol era optimismul din cuplul lor.

            Bărcile fură dezvelite în jurul orei 1. Pasagerii fură urcați încet și calm, deși vaporul se scufunda rapid. În timp ce câteva doamne urcară plictisite în barca numărul 7 (prima barcă coborâtă), Molly se certa cu Iris. Molly vroia să urce în barca asta, dar Iris insista că nu era nevoie de asta. ”Nu te înțeleg Molly, sincer. De ce vrei să ne agităm atâta. E clar un exercițiu. Uită-te numa la ce viteză au oamenii ăștia. Se comportă precum nu ar știi ce fac. Deci , eu zic ca cel mai bine ar fi să ne întoarcem în cabine.” Molly se încruntă deodată. ”Auzi ,Iris, mi se pare mie, sau vaporul s-a înclinat un pic?”. Iris făcu o pauză , în care încerca să-și deie seama dacă e adevărat ce spune Molly. Uitându-se în jur, i se părea că vaporul are o anume înclinație, dar încă nu putea să recunoască asta “Ţi se pare, dragă. Am impresia că iarăși ai consumat mai mult cherry decât deobicei”. Molly îi zâmbi, deși se simțise jignită. Îl văzu pe căpitanul Smith, supraveghind îmbarcarea bărcilor şi se îndepărtă de Iris și Carol. Iris, văzând un pahar de cherry, lăsat de cineva pe marginea unei ferestre, se uită mai atent şi în secunda aceea, iluzia si naivitatea pieri. Lichidul era înclinat la dreapta. Se uită la Carol speriată si hotărâră să caute o barcă disponibilă. Iris se uită după Molly, care dispăru în mulțime şi se întrebă dacă să meargă să o caute sau nu. ”Vin imediat. Tu du-te şi vezi dacă sunt bărci libere. Trebuie să o găsesc pe Molly”. Carol rămase privind-o pe Iris cum se îndepărtează şi cum intră în mulțime şi dispare. Fata se răsuci un pic în brațele sale trezindu-l pe Carol la realitate. Se puse cuminte la coadă pentru barca cu numărul 11.

            Iris o văzu pe Molly pregătindu-se să intre în barca numărul 9, aflată la o distanță de câțiva metrii de locul unde Carol își aștepta rândul. Era putină ireală întreaga situație, Iris încă nereușind să asimileze că vaporul chiar suferise daune majore şi se scufundă. Se înghesui în femeile panicate de acolo și o trase pe Molly de rochie. Molly se pregătea să pășească în barcă și se întoarse să vadă cine o strigă. ”Molly, ce faci? Nu vii în barcă cu noi?”. Molly continuă să se urce în barca plină și se așeză „Contează cu ce barcă mergem?”. Iris se întoarse să-i facă semn lui Carol, dar unul din ofițeri o împinseră în barcă. Până să realizeze ce se întâmplase cu ea, simți cum barca coboară la comanda ofițerului. Molly începu să strige la bărbat :”Stai, mai este loc în barca asta!!!”. Bărbatul alese să o ignore pe Molly şi să continue procedura de coborâre. ”CAROOL! CARROOLL!!!” strigă disperată Iris uitându-se să vadă unde e acesta. Carol se aproprie de margine și fu șocat să vadă că Iris deja se afla într-o barcă care cobora. Înainte să apuce să spună ceva, Iris urlă:”Mi-o poți da pe Amalia?”. Se uită în jos și constată că deja barca coborâse deja destul de mult și singura șansă de reușită ar fi dacă ar cobora la puntea A și de a o pasa prin geamul promenadei. Se întoarse fără să zică nimic şi începu să fugă cu Amalia în brațe în casa scărilor și apoi coborî haotic scările. Ajunse pe promenada pustie şi în secunda aceea, Iris striga în sus „Carrooll??? Unde ești?”. Iris nu înțelegea unde dispăruse soțul ei cu fetița. Când se uită în fața sa, spre geamul promenadei, nu apucă să spună decât un „Ah” şi o prinse pe Amalia. Carol îi zâmbise mândru în timp ce ea își sărută copilul. Barca plină cobora rapid și Carol rămase pe promenadă, strigând „Te iubesc”.    

            Barca depăși nivelul ferestrei și Iris îşi alinta fetița. ”Va mai găsi şi Carol o barcă, nu?”întrebă ea ,cu putină disperare în voce, pe Molly. Molly o luă de mână. ”Totul va fi bine, sunt sigură de asta” și zâmbi. Abia acum ,puteau vedea amândouă ,unghiul puțin straniu la care ajunse vaporul.

            Carol rămase pentru câteva secunde gândindu-se la următoarea sa mișcarea. Se auzeau niște țipete pe puntea bărcilor şi se uită la ceas. Deja se făcuse 1:30 a.m. Era puțin frig afară dar nu mai conta asta. Amalia şi Iris erau tefere pe o barcă. Acum tot ce trebuia să se asigure el, era ca își va lua actele din cameră şi că  se va prezenta în căutarea unei bărci. Nu era hotărât dacă să meargă după acte sau nu. ”Mai bine merg după ele. Şi să-i duc și ursulețul Amaliei. Îi voi face o fericire” își spuse, zâmbindu-și. În timp ce Carol înainta pe coridorul strălucit, spre cabina sa, pe punte o stare haotică se dezlănțui. Ultimele bărci erau pline peste măsură şi odată cu scufundarea bruscă şi violentă a  părții anterioare a vaporului, panica începuse să pună stăpânire.

            În momentul în care Iris observă ultimele bărci atingând nivelul apei, ştia că pe una din ele se afla şi Carol şi o strânse pe Amalia în brațe. ”Mâine vom fi toți trei împreună din nou” șopti ea copilei.

            Carol reuși să ajungă din nou pe punte, dar observă rapid absența bărcilor. Se uită în dreapta și stânga, încercând să vadă dacă nu cumva este o barcă la capete punții. Făcu câțiva pași într-o direcție, și auzi că pe partea opusă a punții, că formația începu să cânte o melodia tristă. Nu putea acum să-și amintească de cine e scrisă. Fugi, cu un ursuleț în mână, până la capătul anterior al punții. Aici, o imagine incredibilă se desfășura în fața ochilor săi. Apa oceanului ajunsese până la puntea C ,unde câțiva oameni strigau. Apa pătrundea cabinele ofițerilor aflate aici. Rămase acolo uitându-se cu oroare ,cum vaporul se înclină și mai mult și cum bărcile, cu iubita lui Amalie, se îndepărtează. Se așeză pe o bancă ,întâmplător, pe banca pe care stătuse Iris în urma cu câteva zile, și se uită la ursuleț. Un zgomot se auzi, și niște artificii explodară. Apa scotea un zgomot, în timp ce camere, coridoare poate, erau invadate de ea. Carol se uită în direcția petelor albe de pe ocean, în direcția bărcilor și nu observă ca apa ajunse la picioarele sale. Nu observă ca formația de muzică clasică se oprise de cântat. Nu observă că ființe umane strigă de disperare și undeva la fund,  farfurii se sparg. Tragedia era incredibilă.

            Iris se uita cu ochii în lacrimi la vaporul „ce nu se poate scufunda”. Barca rămase în tăcere. Câteva femei plângeau și zgomotul nopții era întrerupt de  strigătele oamenilor de la bord şi farfuriile spărgându-se. Unghiul pe care acesta îl căpătase, devenise incredibil. Iris o strânse pe Amalia la piept și, realizând situația în care se afla, îi șopti „Într-o zi, vei afla cine a fost Carol şi… vei afla ca întodeauna poate fi mai rău”.

                     

Anunțuri

Lasă un răspuns

Completează mai jos detaliile tale sau dă clic pe un icon pentru a te autentifica:

Logo WordPress.com

Comentezi folosind contul tău WordPress.com. Dezautentificare / Schimbă )

Poză Twitter

Comentezi folosind contul tău Twitter. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Facebook

Comentezi folosind contul tău Facebook. Dezautentificare / Schimbă )

Fotografie Google+

Comentezi folosind contul tău Google+. Dezautentificare / Schimbă )

Conectare la %s