Cautand-o pe Alaska


         “Cautand-o pe Alaska” de John Green e un roman atipic. Sigur, poate fii usor bifat la categoria cartilor pentru adolescenti, in care sunt prezentate diverse elemente pe care un astfel de public l-ar gasi interesant si usor de abordat.

          Dar „Cautand-o pe Alaska” de John Green ramane pentru mine un roman atipic. Il avem pe Miles Halter care incepe un nou an scolar la un internat. In timp ca incepe sa intre intr-un grup de prieteni, o cunoaste si pe Alaska Young, un adevarat exemplu de personaj unic . Ea reprezinta fascinatia lui Miles,poreclit de viitorul lui prieten ,Rotofeliul si tind sa cred ca intreaga experienta a acestei carti e un omagiu adus elementului misterios al acesteia.

       Nu neg. Amcautand-o-pe-alaska_1_fullsize evoluat putin dificil cu aceasta carte. Inceputul e promitator. Mijlocul putin static. Dar ultima parte din carte o completeaza frumos. Sincer, undeva pe la mijlocul cartii, ma intrebam daca pentru John Green, „Sub aceeasi stea”, care a cunoscut un succes urias pe care il merita clar, a reprezentat varful. „Cautand-o pe Alaska” a fost scrisa inainte de „Sub aceeasi stea” si se simte putin. Structural, e realizata bine. Cursul narativ e usor de urmarit. Problema consta in povestea propriu-zisa, care in portiunea aia de mijloc a stagnat putin si a fost aproape sa ma piarda, ca cititor.

         Ma bucur insa ca nu am abandonat-o. Miles are un talent mai deosebit. Ii place sa retina ultimele cuvinte rostite de oameni inainte sa moara. La inceput nu pare ceva la care sa ii acorzi neaparat o importanta majora. Il reprezinta, da, dar nu se pune accent pe asta intr-un mod constant, pentru ceva ce poate deveni chiar tema acestui roman. Idea fundamentala din spatele cartii se invarte in jurul acestui talent. Ma gandesc, poate, e un lucru intentionat, cu scopul de a-l amplifica in concluzia cartii.

       Alaska Young m-a fascinat. Personalitatea ei ambigua amestecata cu imprevizibilitatea ei usoara, o ridica in mintea mea in lista personajelor ce merita retinute. Desi e fictiva, va ramane cu mine ceva timp.

       „Cautand-o pe Alaska” de John Green e un roman atipic. Repet introducerea in concluzie pentru ca mi-a placut. E una din cartile la care era sa renunt, dar ma bucur ca nu am facut-o. Pierdeam ceva ce poate nu voi mai intalni intr-o alta carte.

https://www.tumblr.com/blog/lifeandviews

 

Shadows


Imagine
E un sentiment ciudat sa te uiti in jur si sa realizezi cat de mult te-ai schimbat si cat de mult ai evoluat. Adevarul e ca anul trecut eram altfel. Nu neaparat altfel, dar simt ca nu ma lasam sa fiu cine sunt astazi. Nu imi permiteam sa ma simt liber pentru ca intr-un mod constant o umbra imi tot spunea „Ai grija” si eu nu puneam intrebari. In ultimul timp am ridicat privirea, poate impins de o curiozitate, si am intrebat-o „De cine?”

Nu stii niciodata cum e sa traiesti pana nu simti ca traiesti. Am simtit in ultimul timp tocmai asta. Obisnuiam sa ascult, sa casc ochii la povesti si sa revin la iluzia ca nu simt nevoia sa fiu in alta parte.  Acum casc ochii la cine eram si unde sunt si stiu, o parte din mine stie, ca nu mai exista drum de intoarcere. Lucruri s-au intamplat, discutii au continuat si eu am trait pe impulsuri.

Chestia care inca ma fascineaza e cat de usoara a fost tranzitia. Cat de lejer am devenit acea imagine pe care o aveam in minte. Cred ca astazi sunt cine trebuie sa fiu astazi si nu am regrete. Ultima luna m-a maturizat, mi-a deschis ochii si m-a facut sa stiu ce inseamna si intunericul.

„Like, at first it’s fine and you think you have a dark side – it’s exciting – and then you realize the dark side wins every time if you decide to indulge in it” – Lana del Rey 

M-am regasit complet in vorbele ei, desi pentru ea acel dark side difera de al meu. Intr-o masura libertatea e supraapreciata si elementul de rebel poate atinge cote periculoase. Dar obisnuiam sa ma ascund de partea asta din mine, obisnuiam sa o ignor de teama potentialului ei. Mi-a trebuit ceva timp sa o accept ca o parte din mine si sa ii inteleg dorinta de a fii simtita.

Ma uit la cine eram si pot spune ca la vremea respectiva am fost cine a trebuit sa fiu. Iar astazi sunt cine trebuie sa fiu. Cineva spunea: „fii cine simti ca trebuie sa fii. Fii acea versiune a ta pe care o iubesti chiar si daca neglijezi aspecte pe care inainte le venerai. Fii tu”. Intr-un mod ciudat, acea entitate care imi soptea asta era acea umbra. Iar acum, astazi, sunt acea versiune 🙂

People never change.


Oamenii nu se schimbă. Oricât de mult am vrea noi să se schimbe, rămân cine au fost întotdeauna.

Când un om nu mai e cum credeai tu că e, înseamnă că nu ai făcut cunoștință și cu partea nouă. Ea nu e „nouă”, în sensul real al cuvântului. E nouă pentru tine. Dacă te gândești bine, partea aia tot timpul a fost acolo, doar că ai ignorat-o/ai uitat de ea/ai ales să uiți de ea.

Oamenii sunt la sfârșitul zilei plini de surprize. Adevărul trist (sau poate e mai bine așa) e că nu cunoaștem oamenii de lângă noi…

Defapt, cred că adevărul și mai real e că nici noi nu ne cunoaștem pe noi. De un lucru poți fii veșnic sigur. Avem impresia că ne cunoaștem 🙂

It’s been a while


Ok. Mi-am zis de ceva timp că voi rescrie aici șii iată-mă. A trecut un an în care nu sunt mândru să recunosc că am neglijat acest blog.

Am mai scris odată (cred) despre ce înseamnă să faci o pauză involuntară creativă. Ce înseamnă să nu ai inspirație să scrii și să te exprimi. Să explorezi dimensiuni și locuri întunecate și … Vezi? Am atins maximul deja.

Dăm vina pe medicina, ok? Sunt deja în ea de ceva timp și adevarul e ca mi-a alungat puțin creativitatea pentru a fii înlocuită cu puțină logică și multă materie.

Pentru tot ce facem, există un preț. Întrebarea e: care e prețul pe care ești dispus să-l platești pentru visele tale? 🙂

20121114-003529.jpg

Enjoy the silence


Ninge de ceva timp. A observat cineva cât de liniște e când ninge? E una un pic înspăimântătoare. Dar în acelaș timp îmi inspiră liniște. E ciudat.

N-am mai scris de prea mult timp. Nu știu exact de ce. Aș vrea să joc cartea aceea cu “am fost atât de ocupat cu viața mea extrem de interesantă și plină de lucruri palpitante, încât nu mi-am găsit timp de blog” . Aș vrea sincer. Aleg să nu vă mint. Nu merită.

Adevarul e că nu știu ce am făcut în ultimul timp. Am pierdut vremea învățând, râzând cu prieteni și admirând cerul senin pe ger. Te-ai uitat vreodată la cer, când e ger? E aproape la fel de frumos ca și cerul vara. Nu îmi dau seama care e mai interesant. Ambele au ceva… magic. E întodeauna liniște când te uiți la cer.

Am văzut zilele trecut o stea căzătoare. Am rămas surprins. E un fenomen frumos. Îmi place să cred că e rar. Poate nu e, dar mă face să-l apreciez mai mult.

Ninge în continuare. Nu știu. Aș vrea să pot scrie cum o făceam odată. Dacă mă gândesc mai bine, mi-ar place să fiu cine am fost odată. Liniștea ninsorii aduce ce lipsește minții mele. Un pic de liniște. E okay. Nimeni nu cred ca are tot ce vrea în viață.

Când singurul lucru ce-ți lipsește e tăcerea, atunci știi că vrei prea multe… nu?

These Ties That Bind


            Se zice că oamenii din viaţa ta sunt cei care te fac. „Spune-mi cine îţi sunt prietenii şi am să-ţi spun cine eşti”. Nu ştiu cât adevăr să dau expresiei, dar tind să cred că ne alegem prietenii după nişte principii de care nu suntem neaparat conștienți iar ei, oamenii care sunt acolo când avem nevoie de ei, acei oameni ajung să ne facă cine suntem.

            Una din tragediile vieți, pe lângă moarte şi impozite, e pierderea unui prieten. Pierderea unui prieten e echivalentul unui despărţiri. Suportul, siguranţa, relaţia… decad. În momentul când ajungi să-ţi pierzi prietenul cel mai bun, sentimentele sunt mixte; pe de-o parte eşti frustrat că nu ai făcut destul, că nu a făcut el destul şi că interesul nu a fost egal…iar de cealaltă parte alegi să speri că lucrurile vor fi okay. Adevărul e că nu vor fi. În momentul în care nu există dorinţă de compromis şi de sacrificiu… în momentul în care ajungi să crezi că nu mai merită…e echivalentul renunţării. E echivalentul semnării actelor de divorţ. O semnătură la colţul paginii. Pui pixul jos…şi pleci. Eşti liber de ceartă, de stres, de obligaţie… dar sentimentul de goliciune din interior capătă noi forme şi ajunge să te bântuie.

           Prietenia, în ochii mei, este una din cele mai importante lucruri din viaţa unui om. E vorba de ataşament. E puterea dintre doi indivizi, o legătură rară, ce persistă şi care reuşeşte să facă minuni uneori. Nu tot timpul, din păcate.

           Nu ezit să spun că prietenii sunt cei care te rănesc cel mai tare. De ce? Pentru că ei sunt fundaţia ta. În momentul în care nu mai ai fundaţie, te prăbuşeşti. Nu în gol… ci într-un tărâm întunecat în care există sentimentul veşnic că eşti un străin.

            Uneori dai prea mult şi primeşti prea puţin. Uneori speri, din tot sufletul, că cineva te va suna, doar ca să simţi că cineva, în întreaga reţea orange, e interesat de tine. E o concluzie tristă, previzibilă dar parcă şocantă. Sentimentul de abis e încă acolo. Telefonul nu sună.

          Rămâi doar tu, într-o cameră albastră, într-o zi de Noiembrie, întrebându-te ce face prietenul tău cel mai bun…Nu-l suni pentru că realizezi că nu vrea să vorbească cu tine. El era acel om cu care vorbeai neîntrerupt ore şi care îţi provoca facturi ridicol de mari. Dacă ai fi făcut o crimă…pe el l-ai fi sunat să vină să te ajute să muţi cadravul, deși știi că i-ar fi fost rău apoi. Dacă aveai nevoie sa treci pe o fişă de operaţie „persoană de contact în caz de urgenţă” la el te-ai fi gândit întâi, pentru că ştii că ar fi suficient de puternic să facă faţă veştii şi să o transmită mai departe. Dar iată. Eşti aici. Şi e adevărat..nu eşti complet. Nu MAI eşti complet. L-ai lăsat să intre şi să te facă cine eşti. Regreţi multe, dar adevărul e că regretul tău nu e proporţional niciodată cu regretul celuilalt. Şi asta…asta doare cel mai tare…

………………………………………………………………………………………………………………………………………………………..

Time is life itself


Nu am mai scris de ceva timp. Nu ştiu de ce. Poate nu am avut inspiraţie, poate am fost obosit sau poate sincronizarea tuturor elementelor ce creează un post a fost greşită.

Îmi e teamă că mi-am pierdut, într-un fel sau altul, acea chestie ce îmi permite să tastez, să scriu, să creez propoziţii. Poate totul e în capul meu, nu ştiu. Dar e un sentiment ce mă bântuie în ultimul timp.

Mă gândeam în zilele astea la timp. La cât de repede trece; la cât de ciudat poate fi şi la cât de mult ne afectează. Credem în timp şi suntem sclavii lui.

Timpul e acela ce ne dictează viaţa. În funcţie de modul cum îţi aranjezi timpul, unul rapid şi imprevizibil, în funcţie de asta… rămân prieteniile în viaţa, excelăm în diverse domenii şi rămânem cine suntem.

Dar ce se întâmplă cu nefericiţii ce nu avansează odată cu timpul? Acei câţiva care rămân blocaţi în timp, poate din cauza amintirilor plăcute, poate din cauza unor evenimente triste şi neaşteptate sau pur şi simplu din cauza unor altor vremuri. Cu ei ce se întâmplă? Îi poţi învinui pe acei câţiva care preferă să rămână în trecut pentru că acolo, într-un moment bun al vieţii lor, lucrurile par ideale?

Bănuiesc că totul se rezumă la momente. Întâlnim uneori nişte momente atât de incredibile încât vrem să le re-trăim. Rămâne o frustrare în aer, nu pentru că timpul a trecut, ci mai mult că, da , lucrurile se schimbă şi noi trebuie să ne schimbăm odată cu el… chiar şi dacă nu vrem asta.

La sfârşitul zilei realizezi ca nu poţi face nimic. Oricât de mult ne-am dori ca lucrurile sa fie ca în trecut, trebuie să vedem că avem viitorul la picioarele noastre. Timpul? Un punct de reper pentru viaţa noastră. Adevărul e că momentele incredibile sunt în faţa noastră. Plăcerea din trecut? O poţi regăsi. Dar sub o altă formă. Şi uneori, dacă suntem cu adevărat norocoşi… găsim momente noi, care ne fac să ne amintim de vremurile din trecut ca fiind doar atât. Momente.

……………………………………………………….Florence+The Machines…………..……………………………………………..

Into you like a train


             Am auzit odată pe cineva zicând că ultimul tău profesor e ultima ta greşeală. Sunt de-acord cu individul din mintea mea care a spus asta cândva (Chiar îmi pare rău că nu îmi amintesc cine mi-a zis asta).

           Cred că toţi facem greşeli. Tastăm greşit, râdem la un moment nepotrivit sau spunem ceva fără să ne dăm seama cât de mult îi afectează pe cei din jur ce spunem. Greşeala e modul prin care creştem. Prin care experimentăm, deşi fără voia noastră, cu diverse noţiuni şi ajungem să ştim ce e bine şi ce e rău.

          Ce se întâmplă însă când facem o greşeală şi nu ştim cum să o reparăm? Când facem ceva, conştientizăm că am făcut acel lucru dar habar nu avem cum să reacţionăm? Panică, agitaţie, haos în cap. Într-un fel cred că toţi ne regretăm greşelile, dar totuşi avem nevoie de ele.

         Greşelile sunt ca momentele grele din viaţă. Eu cred că momentele grele sunt aici pentru ca noi să putem valorifica momentele monotone, zilnice, ca fiind ceva mult mai mult de atât. Greşelile devin amintiri, devin noţiuni spuse la trecut, devin lecţii. Problema reală e că de cele mai multe ori trebuie să faci aceeaşi greşeală de multe, multe ori ca să te înveţi minte. Şi da… repet greşeala şi îmi asigur astfel un loc pe renumitul Iad Express, trenul cu stație finala, „iad”. În capul meu e un fel de Orient Express, dar cu un roşu mai aprins.

        Cred totuşi că la sfârşitul zilei greşelile sunt productive. Nu doar că înveţi lucruri din ele, înveți cum să tastezi, cum să-ţi muşti limba şi să nu razi şi înveţi să opreşti gluma înainte ca ea să devină ceva mai grav.

Greşeala: un blestem productiv ?

…………………………………………………………………….I’M SORRY…………………………………………………………………

Rhythm of Life


                 Niciodată nu ies lucrurile aşa cum te aştepţi. E un lucru trist, dar îi poţi face faţă, nu? Cât de uşor putem trece peste dezamăgiri? Trecem vreodată peste ele? Nu ştiu. Se rezumă într-un fel la fiecare individ, dar în același timp cred că oamenii, diferiţi clar, au un comportament previzibil de cele mai multe ori. Mă înşel?

        Am o cunoştinţă care trece printr-o perioadă nefastă. Dezamăgită, încearcă să se reconstruiască de la 0 şi să revină la cine a fost, dar o variantă mai rezistentă. În fiecare zi luptă, dar la sfârșitul zilei, dezamăgirea e încă acolo. E ca şi sentimentul acela de goliciune în interior. L-aţi avut vreodată? Cunoştinţa asta a mea îmi dovedeşte teoria că majoritatea oamenilor nu-şi dau seama cât de puternici pot fi. Când cineva te trădează, când chiar destinul îţi joacă o gluma răutăcioasă, lumea pare să se sfârşească şi tu să-ţi pierzi echilibrul. Cred că e un fel de test, de la vreo entitate pe care eu refuz să o încadrez într-o singură opţiune populară. Dar dacă e test, de multe multe ori, nu suntem conştienţi că l-am trecut.

                Treptat…ne revenim. Dar nu ne dăm seama de asta. Mergem pe principiul că „viaţa merge mai departe” şi dacă nu rămânem pe fază, există riscul să rămânem în urmă. Cunoştinţa mea a evoluat. Nu mai e în locul în care a fost acum o săptămână. Dar aşa să fie? Nu cumva recuperarea, în orice măsură, e o iluzie? Rămânem marcaţi, traumatizaţi, poate cu sechele, în urma diverselor evenimente negative din viaţa noastră? Eu cred că da. Dar nu în măsura în care să nu ne putem trăi viaţa. Lucrurile de genul ăsta sunt ca cicatricile în urma unui accident sau zgârieturile de pe telefonul mobil. Veşnic prezente. La fel ca şi lecţia învăţată.

             La sfârşitul zilei , eu unul sper că vom fi ok. Adică…să reformulez : Nu sper… sunt sigur. Oamenii sunt mult mai puternici decât par. Cineva trebuie doar să le amintească asta.

……………………………………………BRENDAN JAMES-LET YOUR BEAT GO ON……….…………………………………..

Stand by me


             Mi-am adus aminte de ceva recent. De o idee de acum ceva timp. Am luat decizia să scriu despre ea, acum, la ora 2 şi ceva noaptea. Așa sunt eu. Cândva mi-am dat seama că nu realizezi niciodată cât de mult îţi influenţează prietenii tăi dispoziţia. Nu realizezi niciodată cât de mult prietenii tăi te fac cine eşti. Da, un prieten bun mi-ar putea spune acum, că el nu e influenţat de nimeni şi că bla,bla, bla (ăsta ar fi momentul în care eu aş înceta să-l ascult pentru că am mai auzit replica de câteva ori) dar, la sfârşitul zilei, prietenii tăi sunt cei care te definesc.

             Nu realizezi niciodată cât ţii la un om, decât când pleacă. Fie într-un spaţiu straniu, pe care nimeni nu-l poate localiza cu exactitate (poate doar Papa, care, precum spune Joan Osborn în melodia „One of Us” -click dacă vreți să auziți melodia- are o linie specială spre Rai) sau într-un banal oraş englezesc (după spusele unui prieten plecat „într-o ţara ca oricare alta” ). Nu realizezi cât de mult te-a ajutat într-o anumită perioadă sau cât de mult te-a sprijinit, decât după ce pleacă. Bănuiesc că e ceva natural. Bine…mai este şi varianta în care sunt eu un om orb, care nu observă ce se întâmplă în jurul lui. Mergem pe prima idee .

             Cel mai grav e când pleacă cineva pentru întotdeauna. Când cineva părăseşte lumea reală, lumea fizică şi dispare, din respectivul om rămânând doar o particulă de amintire şi un strop de melancolie. Atunci, atunci nu mai ai ocazia să-i spui acelui om cât a însemnat pentru tine. Mă pune pe gânduri idea asta. Regretul ăsta. De multe ori , mulţi spun că nu au regrete. Eu cred că mint, pentru că toţi avem un regret. La toţi ne pare rău că nu am făcut ceva sau că am greşit cu ceva în trecut. Şi la câţiva, mai ghinionişti, la acei câţiva… regretul e ceva ce depăşeşte înțelesul acelor câțiva care „nu au” regrete. Pentru unii…regretul e tot ce le rămâne, în urma unei persoane. Şi ăsta nu e un sentiment deloc plăcut.

             Într-un sfârșit cred că oamenii ar trebui să-şi spună mai des cât de mult înseamnă unu pentru altul. Nu pentru că am putea să murim mâine loviţi de un autobuz, sau căzând de pe scaun şi reuşind aşa să ne spargem o venă în creier, care apoi ne i-a viaţa ( bine. Asta e mai rară, dar nu imposibilă, deci nu o alungaţi repede J) ). Poate pentru că ne face oameni idea de a ne exprima sentimentele. Poate pentru că , suntem fabricaţi, în aşa fel încât să ne ataşăm. Şi oricât de mult îi deranjează pe câțiva idea de ataşare, idea de apropiere, eu sunt mândru de oamenii din viaţa mea. Eu unul le sunt veşnic recunoscător pentru detaliile de care au unii grijă dar şi de confortul şi siguranța pe care alţii o conferă în faţa unor elemente neprevăzute.

             Nu îmi place tot timpul să fac o corelaţie între titlu-melodie, dar astăzi fac o excepţie. Nu ştiu de ce. Sunt ciudat în felul ăsta. În fine. Enjoy „Stand by me”- B.E. King

…………………………………………………………………..Stand by me………………………………………………………………….

Restart


            

       

               Okay. A trecut o vreme de la ultima postare. Sincer nu îmi amintesc care a fost aia, dar o voi vedea după ce dau Publicare la postul ăsta și poate, cumva, îmi voi da seama că nu a trecut chiar atât de mult timp. Sau a trecut?

           Timpul e relativ. Prietenia e relativă. Cam tot ce ne înconjoară e relativ, deci voi încerca de acum înainte să o iau cât se poate de obiectiv, lăsându-mi amprenta doar un pic asupra ideilor înșirate aici.

            Am început să scriu cum o fac tot timpul. Fără un plan sigur, doar cu inspirație și determinare de a reveni la normal. Deși… și normalul e atât de diferit. Termenul de “normal” poate fi atacat și văzut în sute de feluri de diverse civilizații și de diverse culturi. Bat câmpii, îmi dau seama, dar într-un fel am dreptate, nu? Ne trezim dimineața și ne facem treburile fără să ne gândim că trăim o realitate care pentru alții e atât de diferită și atinge pragul ciudățeniei.

            Sentimentele tipului care scrie aceste rânduri sunt confuze momentan. Restart. Da. Ală e titlul, nu? Tema? Nu am idee. Autorul se confruntă cu o dezordine generală în mansardă. Între noțiuni antice de formule matematice și frustrare, se pierde. Da. E hotărât să își dea restart. Sunt hotărât să o fac (vă place schimbarea de persoană? Da…sunt conștient ce ciudat sună să vorbești despre tine la persoana a 3-a. Dar cred că e unul din lucrurile alea care mă amuza dar mă și îndepărtează și îmi oferă o privire din ansamblu, deloc obiectivă, dar încearcă să fie, a cine sunt).

            Nu cred ca există un buton de restart dar cred că ține de percepție și de cum vrei tu să fie. Preferi o schimbare de 180 de grade sau preferi doar ediția în care se alungă elementele negative și se încearcă o îmbunătățire a situației? Îmi place să cred ca ai un control când vine vorba de tine. Dacă vrei să reîncepi lucrurile, o poți face din confortul scaunului tău.

            Dar știm amândoi, cititor anonim, care fie strâmbă din nas la noțiunea de adresare directă, fie zâmbește, că nu e așa simplu. Schimbarea de atitudine, în fața unei mari încercări… pff…e cel mai greu lucru. Schimbarea de atitudine când lucrurile stagnează și simți că te sufoci în monotonie?…cred că asta e un lucru mai dificil. De ce? Pentru ca e la fel de necesar, dar nu la fel de apreciat.

               ~O melodie ce îmi vorbește prea mult și prea des. Kelly Clarkson – Breakaway~

🙂

I guess we’ll never know


               Am o persoană în capul meu. E un tip de treabă. Ți-ar place să-l cunoști. E amuzant, știe să țină la oameni și știe ce vrea. Naivitatea lui e ciudată și în orice situație reușește să fie ok.

               E destul de interesant. Are o atitudine stranie și neașteptată față de orice. Uneori e un snob și alteori se redefinește și ajunge să fie opusul. Are vise și speranțe. Reușește să treacă peste dezamăgiri, încearcă să-și ascundă durerea și să combine propria lui imagine cu imaginea pe care o vor pentru el cei din jur.

              Trăiește într-un haos constant. Nu e cam niciodată liniște în capul lui. Deseori îl văd amărât. Îl întreb “ce s-a întâmplat?” și prefera să nu-mi spună. Îmi zice că le am pe ale mele și nu vrea să-mi creeze o dispoziție proastă. El nu știe că dispoziția mea generală e instabilă și faptul că-l văd amărât… asta mă duce pe mine în locul meu întunecat.

              E tăcut. Dar uneori vorbește mult. E dependent de oameni și independent. Îi place să i-a decizii și să iasă cumva ok pentru toată lumea. Se simte bine când îi vede pe cei din jur fericiți dar trist ca nu găsește ce căuta.

              Tipul despre care e postul? Sunt eu. Sunt eu, mai bun. O versiune ce refuză să se lase afectat și ce rămâne pe șine. O versiune ce știe ce să spună când cineva îi cere sfatul. O versiune ce se modifică constant, ce vrea veșnic să iasă și sa trăiască și care refuză să se miște cu curentul. Tipul ăsta? E un ideal. Unul imperfect dar veșnic prezent. Nu îl pot elibera. Nu-l pot face fericit. Dar el încearcă. Continuă să încerce….

Introduceți aici legenda videoclipului

From the wreck of the day


Aveam o idee fixă despre ce vroiam să scriu astăzi. Aveam o idee preconcepută despre cum lucrurile vor sta astăzi, aici, acum. Dar, ca și viața care nu joacă după reguli concrete, lucrurile s-au schimbat.

Mă gândeam dacă există  șanse. Șanse ca să fim ok,  șanse ca greșelile să pot fi reparate, șanse să poți fi cine vrei. Șanse. Mă gândeam la perspective. La cum pentru cineva unele lucruri sunt importante și pentru altcineva acele lucruri sunt nesemnificative. Mă gândeam la cum trecutul te poate face cine ești. Cum viitorul te poate dezamăgi. Cum lucrurile din prezent  par atât de ireale…  încât  încă aștepți sa te trezești din starea de negare supremă.

Cuvinte. Evadare. Limită de neimaginat. O stare nu poate fi descrisă. Un sentiment nu poate fi introdus și detaliat cu o precizie de arhitect. Dar o facem. O fac.

Când ești dezamăgit și lucrurile nu par ok, dar ți-ai pierdut controlul si rămâi  într-o mișcare lipsită de sens, atunci ajungi  într-un stadiu  în care adevărata valoare de “wreck” iese la iveală. Se spune că nu ești unul până nu  îți întinzi influența și impactul și asupra celor din jur.

Realitatea nu e bună. Realitatea nu e versiunea dorită de nimeni. Realitatea e obligatorie pentru toți. Realitatea… niciodată nu e cum ți-ai imaginat că ar fi. Realitatea. E doar  încă un pas în față.

Adapt or die


          

           Toți știm regula. Fie te adaptezi, fie rămâi in urmă. Adaptarea, una din forțele omenirii în orice împrejurare , e una din cele mai dificile lucruri cu care omul are de-a face ( ignorând aici războiul si foametea, care…sa recunoaștem. Alea sunt probleme reale). Nu suntem structurați să ne placă schimbarea. Vine, ne lovește, si până la urmă ajungi să te întrebi “Cum am ajuns aici?” și mai ales “Ce se va întâmpla acum?”. Întrebări ce bântuie măcar odată viața unui om.

            Li se întâmplă și celor mai buni din noi. O ratăm. O dăm in bară. E ceva natural, bănuiesc. Treaba cu eșuatul e ciudată. Niciodată nu te aștepți la ea. Vine și-ti dă viața peste cap și apoi te abandonează în mijlocul acțiunii. E ca un sfârșit de sezon, dacă vreți. Da. E bună comparația. Cineva e călcat de mașină. Cineva apasă pe trăgaci și nu i se vede fața. Trei luni trebuie să aștepți să vezi dacă personajul călcat de mașină supraviețuiește.  Abia în Septembrie poți afla cine e killer-ul. Tortură. Dar, realizez acum, comparația e puțin greșită, nu? Aici nu trebuie să aștepți 3 luni. Aici doar nu ai idee ce se va întâmpla mai departe. Nu ai idee unde te afli și unde te vei afla. E ciudat. Un sentiment urât. Prea urât.

            Revenind la panica mea inițială, am ajuns într-un impas. Nu cred că impas e cuvântul potrivit, pentru că există un risc să dramatizez, dar pentru mine pare un impas. Lucrurile au luat o întorsătură stranie și neașteptată. Controlul e inexistent în cazul ăsta și viitorul  s-a deformat. Treaba mea în momentul de față? Reformarea lui și revenirea la baza mea și la baza lucrurilor cu care mă identific. E greu. E amuzant. E înfricoșător. E viața.

            La sfârșitul zilei, schimbările sunt ca un test. Iți încearcă neputința. Iți încearcă credința în viitor și te face să te îndoiești de tot ce știi. Dar trebuie să fie un lucru bun, din toate astea, nu? Trebuie să existe un element proaspăt, un element ce pare atât de groaznic încât nu știi daca ii poți face față…

             Da. Există unul. Vorbesc de… infinitatea de posibilități.

No better and no worse


N-am mai postat de ceva vreme. Imi pare rau pentru asta. Timpul, insomnia si bac’ul au venit repede si nu aveam un plan exact in minte in legatura cu echilibrul blog/ responsabilitati. E un echilibru straniu, dar e ok. E bine si asa.

 Lucrurile nu s-au schimbat in bine sau in rau. Pe de o parte am ajuns sa apreciez timpul liber mai mult.  Asta pentru ca e din ce in ce mai putin. Dar e normal si nu ma pot plange. Sacrificii pentru vise, da?

Nu stiu daca am evoluat neaparat intr-o directie sau alta in ultima saptamana in care nu am mai scris aici. Nu ma pot declara. Desi daca ma gandesc bine… ar putea fi o evolutie negativa, cauzata de faptul ca somnul vine numai la pachetul de „extenuare”.

Cu speranta ca data viitoare voi avea ceva mai concret, ceva mai interesant, ceva mai „treaz”…cu acea speranta va las cu noul artist pe care l-am descoperit accidental acum cateva zile. Benjamin Francis Leftwich – Maps

I’d be lying


I’d be lying. As minti…daca ti-as spune ca nu am emotii. Ca nu-mi pasa si ca sunt ok. As minti daca ti-as spune, tie anomim cititor, ca viata poate fi ideala. Nimic nu e ideal… dezamagirile vin la pachet cu tot restul. Te-as minti…daca nu ti-as spune ca o parte din mine vrea sa renunte….si as comite o tradare daca as lasa-o sa faca asta.

I’d be lying. Minciunile sunt… normale. Toata lumea minte. Unii nu isi mint parintii iar altii prefera sa fie sinceri cu prietenii lor… dar toti mintim, intr-un fel sau altul. Te-as minti daca ti-as spune ca nimeni nu minte. Banuiesc ca e o metoda de aparare, o metoda de a face lucrurile sa para ok, o metoda de a te face pe tine sa te simti bine, o metoda… o metoda sa treci peste lucruri. Te-as minti daca ti-as spune, in schimb, ca  o minciuna aduce lucruri bune. Bunatatea ei e relativa si temporara. Minciuna… minciuna e o scorpie.

I’d be lying. Da… As minti urat daca ti-as spune ca postul a pornit de la idee fixa. Te-as minti in fata daca ti-as spune ca nu pot….nu pot sa fiu ok. Te-as minti daca ti-as sopti ca imi pasa prea mult si ca e un blestem asta.

La sfarsitul ideii…exista o revelatie. Am avut revelatia. Si da…minciuna e o iluzie imbracata intr-o haina scumpa. Dar lucrul de care te pot asigura? Incerc sa trec peste greseli, peste gafe, peste dezamagiri si sa te mint si sa ma mint…mai putin 🙂

Drowning on Dry Land


Se spune ca inainte unui examen serios, lumea are tendinta de a intra in depresie. Nu atat depresie, cat teama de a o da in bara genial de frumos, anxietatea testului propriu-zis si urmarile lui. Daca majoritatea lumii, marele procentaj din populatia actuala cade in depresie in timpul examenelor, atunci eu si mai cativa care se pare ca simtim lucrurile prea tare…atunci noi suntem cei din frunte liniei, nu?

Cateodata e mai usor sa dai vina pe examene si pe stres. E chiar varianta cu care ne mintim cel mai des. E optiunea simpla, optiunea ce nu ne facem sa ne simtim vinovati, pentru ca nu avem un control. Fie ne pregatim, fie nu. Dar la versiunea reala…acolo esti fara optiuni. Simti lucruri si nu le poti stopa… it’s like drowning on dry land.

Dam vina pe bac, examene, sesiune , stres pentru a inceta sa ne simtim lipsiti de control. Nu putem  opri conflictul din Sudan, cu sutele de familii de fermieri africani care isi parasesc casele. Nu putem opri abuzurile asupra femeilor din Afganistan. Nu putem salva copii straziilor din Calcutta. Dar avem bac si pe ala suntem hotarati sa-l trecem.

La sfarsitul zilei, revii la examene pentru ca ele sunt singurele lucruri ce au sens. Pui deoparte adevaratele motive de depresie, oboseala si impresia ca esti imobil si incerci, doar incerci…. sa fii ok. Iar ideea ca vei fi ok…ca totul cumva, misterios va fi ok… asta te ajuta sa mergi mai departe.

Crashing down


Unoeri mai ai senzatia ca avionul se prabuseste. Ca lucrurile decad atat de brusc, atat de sec, atat de… frumos. E ciudat. E dureros. E previzibil. Dar niciodata nu e normal. Nu asa ar trebui ca lucrurile sa fie.

Un dezastru e  imprevizil. Prabusirea avionului e atat de violenta si dura incat e greu sa iti imaginezi ca ai supravietuit. Groapa din drumul unei prietenii e asemanator cu asta… doar ca aici lucrurile sunt complicate, neintelese si nespuse. Cred ca se rezuma la control. Poti sa controlezi prabusirea….si o poti evita. Trebuie doar sa vrei asta…

Banuiesc ca nu e atat de imprevizibil. Nu e chiar atat de socant. Sunt semne ce le vezi si alegi sa le ignori. Sunt picaturi ce continua sa curga…. picaturi ce le lasi sa curga, pentru ca la nivelul de picaturi si pahar, nu mai ai control.

La sfarsitul zilei…. lucrurile devin confuze si ajungi sa-ti pierzi propria identitate, in dorinta absurda de a face totul ok. Nu poti salva lumea. Nu poti salva nimic… daca nu e nimeni acolo sa lupte alaturi de tine….

 

 

Heartbreak Warfare


Cateodata nimic nu merge cum te asteptai. Faci lucruri, te atasezi de oameni, traiesti la limita. Te ineci in prioritati, in vise, in relatii, in incercari de a atinge perfectiunea. Te opresti si te uiti in jur…si poti vedea cat de mult lucrurile se schimba in jurul tau.

Trec printr-o perioada proasta. Ecuatiile la mate nu-mi ies, regnurile la biologie nu vor sa ramana in mintea mea si oboseala incepe sa prinda viteza si sa ma prinda din urma. Pe scurt? Lucrurile nu merg cum trebuie.

Cum repari lucrurile ce incep sa mearga prost? Cum treci peste conflictul interior, drama din tine? Cum iti revii…cand cineva a tras pragul de sub tine? Nu stiu. Se spune ca in momentul in care cazi, ar trebui sa te ridici. Dar cand esti in cadere…atunci? Banuiesc ca atunci inchizi ochii si speri sa nu doara.

Cel mai urat e momentul cand nu mai poti diferentia. Cand nu mai vezi caderea, ca fiind o cadere. Cand te doare, desi poate n-ar trebui. Cand nu mai stii ce sa faci si ramai nemiscat. Intr-un sfarsit… timpul devine irelevant. Si toate chestiile? Continua neintrerupte.

 

 

In repair


Mi-am tras frana de mana si am intrat oficial in reparare. E cel mai prost moment in care as putea face asta, dar deja lucrurile se complica si am nevoie de o repare. Asigurarea nu-mi permite ceva de lux sau un upgrade. Defapt… toata munca e facuta de mine. Eu sunt cel ce culege bucatile la sfarsit.

Cel mai urat lucru la o astfel de busire e faptul ca niciodata… dar niciodata nu te astepti. Nu stii ca va urma. Mergi linistit, respecti semnele de circulatie si toate detaliile….si ajunge o persoana sa te deraieze intr-o masura neimaginabila. Stricaciunile? Aparent ireparabile.

 Banuiesc ca face parte din intregul traseu al vietii. Oricat de mult ai respecta regulile, ajungi unde nu ai vrut. Uneori sentimente sunt ranite si cerul , odata senin, se intuneca. Nu ai ce sa faci decat sa intri in repair si te lasi plouat. Timpul nu trece mai repede…dar ploaia te face sa simti si altceva…