Lorde – Pure Heroin


Nu sunt sigur de aproape nimic în ultimul timp. Mă uit în jur şi încerc să înteleg lucruri care devin din ce în ce mai subiective, mai relative, mai greu de definit. Muzica, în cea mai mare parte a sa, rămâne la îndemâna fiecăruia. Apare din când în când un artist care impresionează prin voce, dans, comportament.  Apoi apar artiştii care ies în evidenţă  prin ceva ce eu, sincer, nu ştiu să clasific. Astăzi vom vorbi despre Lorde şi albumul său “Pure Heroine”.

Poate e din cauză că e din Noua Zeelandă, tărâmul magic unde a fost filmat The lord of the Rings, o bucată de pământ în mijlocul Oceanului Pacific, ce seamănă cu ceva formă rară de paradis natural. Poate e din cauza personalităţii sale umile, a unei persoane care adora ce face şi e şocată când descoperă că e apreciată. Orice ar fii, Lorde e mistică prin ceva ce mă intrigă.

Dar să vorbim de album. Denumit Pure Heroin, poate pentru sensul dublu, albumul reuşeşte să-si evidenţieze un sound care o defineşeşte poate pe artistă. Deşi sunt sceptic că aduce ceva proaspăt ( mai mult pentru că termenul de original nu cred că a însemnat vreodată  ceva neaparat nou, cât ceva vechi, împachetat sub o altă formă, combinat altfel) pot să garantez că melodiile sunt diferite. De la ritmul mai mult sau puţin dark al lui Tennis Cort, la răsunătorul Team, enigmaticul Glory and Gore până la deja faimosul Royals, Lorde ne aduce un album cu un sound diferit, greu de definit, cu versuri si ritmuri seducătoare.tumblr_mu1umu11Yd1sjkwrmo1_1280

Recunosc. Îl ascult de aproape 3 săptămâni şi încă îl găsesc  fascinant. Deşi seamănă cu Lana del Rey (fiind şi una din inspiraţiile ei) nu atinge nostalgia ,maturitatea lui Rey,  răsunând mai mult a naivitatea unei fete de 17 ani, care încearcă să-şi caute locul.

Sunt împăcat cu idea că e un sound construit, că poate nu e Lorde 100% pe Pure Heroin,  dar în acelaşi timp vreau să cred că ce aud e chiar o fată din Noua Zeelandă, care se vorbeşte în versurile ei despre potenţialul faimei, despre incertitudine, despre nesiguranţa şi sentimentele unei persoane de 17 ani.

Lorde-576x384

Pure Heroin. Rămâne unul din albumele mele favorite pe 2013. Dar Lorde,  ea va rămâne una din iluziille mele favorite pentru ceva timp de-acum încolo.

 

Tennis Court – Cred că e cel mai minimalist videoclip posibil, ce defapt ne demască obsesia cu imaginea, cu vizualul, oferindu-ne o alternativă stranie dar fascinantă

Buzzcut Season – Una din melodiile mele preferate de pe Pure Heroin, ce vorbeşte despre acel loc în care totul pare a avea sens, o iluzie perfectă.

Pure Heroin 

Waiting for lightning to strike


E o asteptare ambigua, dar continua. Astept sa se intample ceva, orice. Ceva ce sa ma uimeasca si ce sa ma faca sa-mi pierd mintile deja pierdute. Ceva ce sa ma puna pe sine. Orice ar fi, o fata, un caine, o melodie, un film, un sentiment, o stare, o zi…continui sa astept.

Wainting for a lightning to strike. De cele mai multe ori o astfel de asteptare e o cauza pierduta. Persoana care sta, in fata unei gari si asteapta. Persoana aceea, e o cauza relativ pierduta. Asteptarea ajunge sa fie un episod dinacela trist. Cu o melodie depresiva in fundal. Isi pierde valoarea.

Intr-un final, la sfarsitul inca unei zile….asteptarea pare sa fie inutila. Dar ca totul din viata noastra, si asteptarea se bazeaza pe credinta. Crezi ca vei intalni ceva. Crezi si speri. Nu inseamna ca asa va fi. Dar continui sa speri si sa….astepti.

What I wanted to say


Nu mai stiu. Am vrut sa zic ceva… dar chiar nu imi mai aduc aminte ce. Cred ca avea legatura cu faptul ca afara e primavara? Sau cu faptul ca am vazut primii copaci infloriti? Serios…nu mai stiu.

Trec printr-un episod in care memoria refuza sa functioneze. Pur si simplu zice un NU dur si ma lasa in aer. Am o relatie love-hate cu memoria mea. Uneori tine minte tot ce vreau eu sa tina minte. Rasete, petreceri, examene de succes….Dar apoi are momente in care o i-a razna si tine minte prostii inutile. Se incarca singura. Memoria mea e putin imatura.

Intrebarea postului e…memoria poate fi o „ea”? Substantiv comun simplu, gen feminim, grad 1. Eh… uite ca mai stiu analiza cuvantului. Dar am gresit. Cuvantul nu e la forma din dictionar. In fine. Revenim la chestii mai putin serioase: poate memoria capata o personalitate a sa si deveni o „ceva”? Imi place ideea asta….si nu stiu. Dar cred ca si ei ii surade ideea asta.

What I wanted to say? Chiar nu-mi aduc aminte. Stiu ca vroiam sa postez urmatoarea melodie. De asta sunt sigur. Stiu ca am bac in 2 luni si stiu ca va fi bine. De asta nu sunt sigur. Stiu ca ma cheama Marius (imi pare bine :D) si sunt un pic aiurit acum. Ce altceva mai stiu? Stiu  sigur ca  melodia de ma jos merita un Play 😉

Have you ever?


Ati incercat vreodata sa inchideti ochii si sa va imaginati intr-un loc absolut mirific, lipsit d orice problema, stres sau nor? O fac zilnic…si imi iese de fiecare data. Intodeaua un lucru bun, zic eu.

Chestia cu inchisul ochiilor si uitarea oricarei probleme sau stres e un procedeu destul de simplu, cel putin pentru mine, mai ales daca tinem cont si de rolul si influenta muzicii asupra mea.

Astazi am trait experienta asta la un nivel mult mai interesant decat inainte. Am deschis geamul trenului , am lasat aerul sa-mi loveasca parul si fata si am dat drumul la muzica. Senzatia nu poate fi descrisa. A fost un amestec intre momentul cand stai pe plaja si lasi briza marii sa te faca sa zambesti si momentul cand te dai cu hinta tare de tot si simti ca poti atinge cerul. A fost frumos…

Pentru cei care nu au facut-o pana acum…incercati. E o experienta foarte interesanta iar chestia cu trenul e o stare pur geniala . Mai trebuie sa spun ceva? Poate doar ca melodia de astazi apartine lui Joshua Radin si se numeste „Streetlight” 🙂

Intro


Desi am intrat ieri in Martie,intro-ul adevarat l-am simtit astazi.Am fost aproape la fel de bine dispus ca intr-o zi de primavara.Zic „aproape” pentru ca vremea de afara nu a facut decat sa complice fiasco-ul din capul meu.

Am ales titlul „Intro” pentru ca asa se numeste o melodie intrumentala a trupei The XX.Mi se pare uimitor de geniala melodia.Imi da senzatia ca zbor pe un avion,deasupra campiilor.Imi aminteste de prima mea experienta in zborul cu avionul,deasupra Siriei.Imi aminteste ce genial si ce superb m-am simtit deasupra satului si lumii .Melodia imi aminteste de ziua aia.Imi aminteste de momentul cand am vazut ultima oara marea si cand am ajuns pe varful Straja.Imi aminteste de calatoriile prin diverse orase si de rasetele pe care le impart zilnic cu prietenii mei.

Nu ma inteleg pe mine azi.Sunt mult si pentru mine.Mult de asimilat,mult de inteles…mult.Melodia ,indraznesc sa spun,imi da senzatia ca semi-plutesc.O ascult si parca imi deruleaza in fata ochiilor toate ideile si micutele manuscrise pe care le am in creier…

Exista o mica posibilitate sa vad melodia cu ochi diferiti si sa o simt altcumva.Am tendinta sa fac asta.Ascultati-o si …spuneti-mi….la ce va face sa va ganditi?

Jar of hearts


Nu prea am nici timp ,nici inspiratie pentru postul de astazi.Voi posta doar o melodie geniala pe care am auzit-o pe BBC Radio 1 acum cateva zile.Enjoy & comment 🙂

Not myself.


I’m not myself tonight.Deloc.Nu stiu exact cine sunt acum.Trec printr-un episod destul de ciudat.Probabil e de la frig…nu am alta explicatie.

Nu mi-am revenit de la haosul de ieri.Simt ca acum totul s-a amplificat de vreo 10 ori.Nu e un semn bun. Nu stiu ce e in capul meu.Defapt,ca si ieri,sunt mult prea multe si se pare ca nu le pot aranja suficient de bine.Nu prea inteleg de unde provin,dar sunt acolo si ma tortureaza incet.

Titlul postului provine de la o melodie de-a lui John Mayer. Nu-mi place melodia neaparat pentru ca mi se pare un pic cam…folosita.Mi se pare ca este creata doar pentru a fi la radio.Pentru a fi comerciala.O voi posta aici,astazi,dar cred ca Mayer poate scoate ceva mult mai uimitor decat asta.

Inchei inca o zi straniue, cu inca un post si mai ciudat.Sper sa-mi revin cat mai repede.Chestia asta,orice ar fi ea,imi afecteaza viata la toate nivelele…e din cauza frigului.Suna mai convenabil asa.John Mayer – Not myself.

Add it up


E Vineri.Am o pasiune pentru Vineri…ma relaxeaza enorm gandul ca e Vineri.E suficient doar gandul.Dar niciodata nu apuc sa fac cate as vrea,in zilele de Vineri.Dar astazi am reusit sa fac mai multe chestii decat planuiam.Si asta e intodeauna un lucru bun.

Da.John Mayer canta in boxe si eu ma simt impacat.Ma simt…ok.Pentru prima oara,in mult prea multe zile,vad lucrurile mai clar si ma simt mai ok.Nu cred ca imi voi reveni vreodata complet,dar incerc sa..nu stiu.Sa raman valid.Sa raman intreg….

Nu mi-am dat seama pana acum cat de genial e John Mayer live.E genul acela de artist care pare uneori mai bun in concert decat pe cd.Emotia si originalitatea lui ma motiveaza sa fiu mai bun.Sa incerc,macar sa incerc,sa ating genialitatea lui,daca nu in chitara,macar in omenie.John Mayer – Heart Of Life

Think I’ll go inside.


Am reusit cumva,socant,sa postez zilnic in luna Octombrie.In afara de ziua de 1 ,in fiecare zi am postat.Cu zile proaste si zile incredibil de bune,am reusit sa postez.Astazi nu am suficienta inspiratie si energie sa postez ceva relevant,sau macar ceva interesant.Doar un pic de Greg Laswell si a lui „Goodbye”.Pe maine!

994


Initial am planuit o postare de genul asta ,odata cu atingerea a 1000 de vizionari.Dar am ajuns la 994 si mi se pare ca suna mai interesant 994 ,decat 1000 ca titlu…

Deci am ajuns la 994.Adica voi ati ajuns la 994.Trebuie sa mentionez ca numarul nu se refera la numarul de oameni care au intrat pe acest blog ,ci la numarul de intrari a oricui aici.Tot ce pot sa spun este MULTUMESC! Daca nu ar fi cineva sa citeasca bloguri,ele nu ar exista.Oricine ati fi,va multumesc.Va multumesc ca intrati,cand aveti timp si chef , si cititi ce scriu eu peaici si ca,totusi,va da-ti cel mai mic interes pentru acest blog.Le multumesc celor care s-au abonat si cei care isi amintesc ,intr-o zi ploioasa,de aceasta lume a muzicii si vietii de zi-cu-zi.

Nu credeam vreodata ca voi ajunge la numarul de 994.Anul trecut nu as fi crezut ca voi avea vreodata un blog,sa nu mai vorbesc de cititori.Si ,desi jumate din voi sunteti cunoscuti de-ai mei,carora le-am mentionat subtil de blog,va multumesc ca totusi intrati.

Blogul a devenit pentru mine un mic refugiu.Nu neaparat refugiu,pentru ca nu simt nevoie sa ma refugiez de nimeni si nimic,dar reprezinta un loc unde ma exprim prin litere si muzica.Si prin care,poate,reusesc sa ii fac pe cei din jur sa fie mai constienti de frumusetea si aventura ce este viata.Experimentul postului „O gara” a fost un succes imens si va recomand sa-i dati un search aici si va asigur ca nu ve-ti fi dezamagiti.Intr-un fel ,asta e viata… one day at a time.Un vizitator pe rand.O melodie pe rand.O secunda pe rand.Si pentru a sarbatori frumosul si straniul numar de 994,va recomand sa asculti urmatoarea melodie oferita de genialii Beatles.Si da,este un clasic.Yellow Submarine.

 

Streetlight


Sunt zile in care ploaia se opreste.In care nu simti bombardat de destin si in care ,poate,ai o zi libera.Ideea e sa nu ti se urce la cap faptul ca ai o zi buna.

Nu stiu despre ce vorbesc.Habar nu am ce gandesc.Trec printr-un stadiu in care nu gandesc clar.In care planuiesc ceva si vad alte lucruri.La care imi fac planuri absurde si in care vreau sa ating noi performante.Nu ma mandresc cu nimic inca,dar am niste noi idei ,niste noi ambitii.

Pe scurt,am avut o zi buna.The donwfall of it?Blogul trece printr-o seceta.E din lipsa de efort la capitolul advertising.Dar e ok.Am si aici cateva idei noi.Pana atunci,pana la implinirea ambitiilor si planurilor mele extraordinare,raman cu Streetlight,Joshua Radin style.

Road to ride on.


Incerc sa ma gandesc ca poate intreaga mea activitate din ultimele 3 zile ,a avut un rol.Incerc sa nu visez prea mult dar nici prea putin.Daca va intrebati despre ce vorbesc,atunci considerati-l un proiect de-al meu,ce poate va fi intr-o zi in mana voastra.

„Road to ride on” este prima melodia de pe noul album a lui Joshua Radin ,”The rock and the tide”.Melodia,din cate imi dau seama,face referire la noi inceputuri.La noi orizonturi.La vise ajunse realitate.Am ales titlul asta si melodia asta, pentru ca am o incredere stranie in viitor.

Cateodata visurile sunt un lucru bun.Cateodata e bine sa visezi.De ce?Pentru ca uneori,doar uneori,visurile pot deveni realitate.

 

 

Songbird


Simt din nou o nevoie.Vreau ,din  nou, sa ma urc pe un tren si sa ma las dus de destin.E un side-effect de la oboseala.Dar nu am ce face.Cedez nevoii,cedez visului.Si cum bugetul si timpul nu-mi permite sa calatoresc ,dau drumul la soundtrack-ul emisiunii „GlobeTrekker” si ma simt precum un calator ratacit pe strazile din Istanbul.

Melodia „Songbird” e pur si simplu geniala.Imi place amestecul de electro si muzica traditionala.A carei culturi,nu stiu.Nu-mi dau seama.Pare a fi ceva oriental,oricum.Sau african?

Cand aud melodia asta ma imaginez fie pe un tren,undeva in Europa,fie pe strazile unui oras din Asia.Simt emotia,cultura si dorinta de a trai.Cred ca cel mai bine ar fi sa merg sa ma culc.E mai sanatoasa optiunea asta.Varianta cealalta ar fi sa raman aici, sa visez.Deci raman la visare pana la urma….dar pana atunci va rog eu sa inchide-ti ochii si sa va lasati dusi de unda sonora a urmatoarei melodii.

The curse.


Astazi am avut timp sa revizuiesc un album ,care a ajuns sa-mi placa enorm de mult.Vorbesc de albumul lui Josh Ritter,numit „What runs the world away„.Albumul asta este precum o carte de poezii.Josh Ritter e enorm de talentat cand vine vorba de versuri.Melodia „The curse”…e fenomenala.

Ador ca melodiile sale,poeziile sale,sunt deschise interpretarii.Iar melodia asta nu face exceptie.Dar privind obiectiv versurile ,melodia pare a vorbi despre o poveste de dragoste,intre un baiat nemuritor si o fata muritoare.Povestea incepe prin momentul in care cei doi se intalnesc,cand el este transportat intr-un muzeu si ea ii devine iubita.Ne dam seama ca ea este defapt un jurnalist care scrie despre el.Vremea trece.El paraseste muzeul intr-un turneu al lumii,iar ea imbatraneste.Ea moare,intr-un camera de hotel,intr-un mod poetic si trist(„Then her face starts to set and her hands start to fold/And one day the dried fig of her heart stops it’s beating”).Intre ei exista un dialog atat de simplist si profund incat ma depaseste.Ea il intreaba subtil daca el este blestemat („Are you cursed?”) iar el raspunde prin „Cred ca sunt vindecat” („I think that I’m cured”).Intrebarea se repeta la sfarsitul melodiei,cand suntem trasnportati inapoi in timp,in momentul cand s-au intalnit, cand ea il intreaba „De ce piramide?”( „Why pyramids?”) si el raspunde „gandeste-te la ele ca la o imensa invitatie”(„Think of them as an immense invitation”)  iar apoi repeta din nou intrebarea legata de blestem,moment in care el ii raspunde la fel ,si spera ca ea va uita intrebarea.

Blestemul este esential.El nu raspunde printr-un raspuns simplu,ci cu unul ambiguu.Vindecarea de care vorbeste,face referire la vindecarea de singuratate.Nemurirea e un blestem prea mare,e o pedeapsa mult prea aspra pentru oricine.El continua sa ramana tanar,sa puna intrebari,sa invete iar ea…ea moare,incet,sigur…inevitabil.Melodia e mult mai puternica decat am reusit eu aici sa v-o expun.Versurile sunt mult mai superbe si intreaga idee e mult mai profunda decat am reusit eu aici sa o explic.Intrebarea despre piramide ma face sa ma intreb daca nu cumva acest tanar ar fi un faraon nemuritor,pentru ca se mentioneaza intre primele versuri ca au venit pe Nil,spre New York.Nu stiu.„The Curse”…ramane o melodie ce continua sa ma impresioneze si sa ma depaseasca la un milion de nivele.

Long ago on the ship
She asked „Why pyramids?”
He said „Think of them as an immense invitation.”
She asks „Are you cursed?”
He says „I think that I’m cured.”
Then he kissed her and hoped
That she’d forget that question

Versurile le gasiti aici.

Am gasit acum 2 secunde video-ul de mai jos ,care e pur si simplu genial.E tarziu si nu mai am suficienta dispozitie si energie sa modific postul,pentru a se asemana cu video-ul de mai jos.Poate e mai simplist decat ma gandeam eu,dar ideea lui,ideea productiei lui,e incredibila.„The Curse”-Josh Ritter.

Falling awake


Ce se intampla in momentul cand ai un moment de incertitudine?Ce se intampla intr-o secunda in care pui la indoiala tot ce construit,tot ce ai visat si tot ce ai planuit?Simti ca te prabusesti in gol.Simti indoiala,lupta si speranta.You feel like you’re falling awake.

Exista doua parti ale acestui sentiment.Partea pozitiva e ca te trezesti.Te trezesti din coma idilica in care te afli si iti aranjezi unele prioritati si cantaresti sansele si optiunile.Partea asta e greu de observat la inceput,dar e acolo.Multe din dramele vietii noastre duc intr-un sfarsit la un lucru bun.Si de multe ori,acest lucru bun e doar o recunostinta subtila.O apreciere extinsa si marita pentru ceva sau cineva,care acum nu mai e unde trebuia sa fie.

Partea negativa…ea e cea mai cunoscuta.In ea simti ca te prabusesti.Treci prin momente de indoiala puternica si de cautare a sinelui si a logicii.Cativa se gasesc si isi urmeaza calea pe care ei o vad avantajoasa.Restul….restul raman in cadere.Raman in aer si atat.Exista un moment cand se lovesc,cand ajung jos.Atunci te trezesti mai violent si mai brusc decat normal.

La sfarsitul zilei incertitudinea e normala.Caderea in gol e inevitabila.Ceea ce este important este sa te ridici si sa te hotarasti,asa cum vezi tu de cuvinta,asupra caii tale.Inspiratia postului?Falling Away-Gary Jules.

Edge of the ocean


Intodeauna m-am intrebat daca exista acel loc.Un loc in care sa te simti deferit,sa fi impresionat si dat peste cap de milioane de senzatii si idei.Un loc unde soarele straluceste si lumea trece pe langa tine.Un loc in care,tu,eu ,sau oricine,e doar un martor la tot ce se intampla in jur.Un loc in care nu faci nimic,in care simplul,unicul tau rol e de a trai si de a simti emotii.

Probabil nu e un loc ,ci mai degraba o stare spirituale (a.k.a state of mind).Precum a spus Madonna despre melodia „I love New York”:” Nu iubesc New York-ul ca oras ,ci New York-ul ca stare spirituala,un fel de libertate si acces, amestecate”.Dar locul de care vorbesc eu, e ceva mai mult decat un oras.E precum o insula.Nu neaparat una exotica ,cu palmieri si nuci de cocos,cat o insula cu plaje intinse in care esti martorul acelor lucruri care conteaza din viata celor din jur.Un portal,daca vreti.

Probabil Octavian Paler mi-ar aplauda ideea,avand in vedere ca a comparat viata cu o gara parasita intr-o carte pe care am citit-o recent de la el.Vorbesc prostii,pentru ca ar fi sute de alti tineri pe care Paler i-ar aplauda,iar eu sigur nu as unul din ei.Revenind la insula,imaginati-va urmatorul scenariu.Esti pe o plaja.Oceanul e bland si calm azi.Umbra palmierului (fie na palmieri ,desi incepe sa sune precum o scena din LOST) iti ofera o siguranta ciudata.Aici,de sub palmier ,vezi valurile si vezi diversi oameni trecand pe plaja.Vezi mici particule din viata fiecaruia.Un prim sarut undeva la dreapta intre doi tineri.La stanga ta,o femeie se confrunta cu o boala si prietena ei cea mai buna o tine de mana si ii da curaj.Iti zambesti si esti sigur ca daca ai fi in locul femeii,ai avea si tu un suport.Putin mai in fata,un copil se joaca cu un zmeu ,portocaliu cu mov, si un bunic sta si zambeste ,uitandu-se la copilul si la inocenta sa.La dreapta lor,o familie sufera in tacere moartea unui membru.Vezi in indepartare , in dreapta si in stanga, sute de astfel de secvente,de particule din viata cuiva si stii ca si tu ai fost macar in jumate din aceste scenarii.Privesti apusul si zambesti.Simti ca traiesti.

Viata,cu bune cu rele,pe aceasta plaja.By the Edge of the Ocean.Intr-un fel suna precum un vis,o incertitudine sau o secventa dintr-un film.Este Rai?Este calea spre acest idealism?Orice ar fi,e acolo.Intr-un sfarsit,acest loc poate fi o insula,o strada sau un spital.Trebuie doar sa-ti deschizi „ochii” si sa traiesti.

Toamna…


Am parasit confortul negarii si am acceptat astazi venirea toamnei.Suna stupid,dar e greu sa accept ca vara s-a terminat si ca scoala,responsabilitatea,presiunea vesnic prezenta si oboseala se vor intoarce cu totii peste mine.Dar,precum inca vreo cateva sute de mii de adolescenti,voi supravietui cumva.

Primul semn al anului asta l-am observat in parc,in zona „hintelor batrane”.E prima oara cand folosesc termenul,dar imi place cum suna.Vorbesc de acel parc al copiilor de langa cel de-al doilea pod spre strand.Intr-o zi de vineri,am ramas uluit de multitudinea de frunze imprastiate.A fost unul din acele momente in care realizezi ca va veni un sfarsit.Si e si normal,totul are un sfarsit pana la urma.

Al doilea semn pe care l-am observat a fost scaderea temperaturii si cresterea anxietatii mele legate de data de 13 septembrie.Am impresia ca dramatizez dar inceputul scolii reprezinta inceputul unui sezon in care nu dorm asa de mult cat mi-as dori,nu imi permit sa-mi petrec timpul liber cum imi doresc si in care zilele zboara exagerat de repede pe langa mine.Da.Este si asta un semn.

Venirea toamnei era inevitabila.Mai mult decat atat,acest „soc” al meu este unul fals,pentru ca imi este amintit zilnic ca vara se sfarseste. Iar scoala…scoala va incepe fie ca-mi place sau nu si modificarile programului meu vor fi ,nu exagerez,extreme.O intrebare ma bantuie,sunt oare pregatit sufleteste si chiar fizic pentru clasa a 12-a?La sfarsitul zilei,raspunsul e unul destul de dur.Nu conteaza.Va veni si treci prin ea,indiferent daca esti pregatit sau nu.

Venirea toamnei este simbolizata,parca,de urmatoarea melodie,care e din ce in ce mai cantata in playlistul Ipodului meu.Astazi suntem in 29 August.Miercuri,miercuri vom fi in 1 Septembrie.Imi vin in minte culori si imagini.Si in fundalul acestor imagini si culori ,canta urmatoarea melodie.

Doar o stea…


Astazi am trait una din cele mai frumoase experiente din luna August.Da,am vazut pentru prima oara in viata mea o stea cazatoare.A fost unul din cele mai uimitoare experiente din ultimele saptamani.Incredibil.

A fost una din acele lucruri pe care nu le astepti deloc sa se intample.Una din acele experiente neasteptate care iti dau o senzatie de reimprospatare si euforie unica.Pe scurt?Incredibil.

Ma intreb daca sa mai folosesc odata cuvantul „incredibil” (just for the hell of it).Dar 3 este considerat un numar magic iar seara mea a fost magica.Trebuie sa ma trezesc in aproximativ 6 ore pentru a prinde un tren spre Cluj.Dar nu-mi pasa acum  de asta.Zambesc si ma simt …ghiciti cuvantul?INCREDIBIL.

Inchei.Oricum nu stiu cat de repede voi adormi.Dar acum sunt intr-o stare uimitoare.Cred ca plutesc.Da,sunt in plutire.Si ce melodie e perfecta pentru plutire?Jack Johnson – Constellations

A good day…


Ok,deci am trecut peste obsesia cu reclamele amuzante (desi,trebuie sa mentionez ca mai multa lume a citit blogul,de la chestia cu reclamele).Nu am acum neaparat inspiratie de ceva post foarte profund,asa ca voi fi simplu.

Am avut o zi extrem de buna.Torida dar buna.Iar acum,am revenit la Partidul KissFm – reclama mascata?Maybe:))- si totusi am spus ca voi posta ceva mai simplu.

Mi-am pierdut ideea,despre care vroiam sa va vorbesc.E un semn bun,stiu:)).E atat de usor sa te deschizi parca lumii virtuale.Adica ,aici,in lumea blogului,poti sa-ti exprimi parca mai liber ideiile si criticiile.Se respecta intr-un fel mai bine dreptul la libera exprimare si atinge mult mai multi oameni,decat LIVE.Mi se intampla rar sa fiu un ipocrit si am unele principii peste care nu trec atat de usor,deci blogul acesta este 100% true.

As vrea sa am un subiect anume de discutie in acest post,dar pur si simplu nu am.Imi este cald,nu am somn si ma fatai pe scaun in ritmul melodiilor de la Kiss( continui reclama,desi nu necesita).

Acum realizez ca astazi -defapt ceasul ma contrazice,deci ieri- a fost/este Vineri 13.Nu sunt o persoana superstitioasa.Si ,astazi, in ghinionista zi de Vineri 13,am avut o zi buna.Intr-un fel,cred ca ghinionul e tot timpul acolo cu tine,doar ca nu-l vezi .Sunt zile cand esti mai dispus sa vezi ghionionul din viata ta si in altele sa uiti practic de el si sa traiesti,sa respiri si sa zambesti.

Cred ca inchei.Imi cer scuze pentru acest post practic inutil:)).Nu am idei si nici inspiratie.Imi pare rau pentru asta.Dar sunt bine-dispus si cred ca asta e tot ce conteaza ,uneori.Astazi am realizat ce rol imens are muzica in viata mea.E absurd chiar ce bine ma dispune si ce imi insenineaza ziua.Nu folosesc expresii de genul „imi place sa ascult muzica” pentru ca sunt folosite de atatea mii de ori incat si-a pierdut originalitatea.Dar nu ma pot abtine sa nu ma intreb, cum ar fi sa lucrezi in radio?:)).Deci,va las cu o melodie.See ya tomorrow

P.S Nu sunt neaparat un fan al muzicii comerciale,dar ador melodia de mai sus.Nu stiu de ce,dar pur si simplu ma face sa am chef de o party 😀