Rhythm of Life


                 Niciodată nu ies lucrurile aşa cum te aştepţi. E un lucru trist, dar îi poţi face faţă, nu? Cât de uşor putem trece peste dezamăgiri? Trecem vreodată peste ele? Nu ştiu. Se rezumă într-un fel la fiecare individ, dar în același timp cred că oamenii, diferiţi clar, au un comportament previzibil de cele mai multe ori. Mă înşel?

        Am o cunoştinţă care trece printr-o perioadă nefastă. Dezamăgită, încearcă să se reconstruiască de la 0 şi să revină la cine a fost, dar o variantă mai rezistentă. În fiecare zi luptă, dar la sfârșitul zilei, dezamăgirea e încă acolo. E ca şi sentimentul acela de goliciune în interior. L-aţi avut vreodată? Cunoştinţa asta a mea îmi dovedeşte teoria că majoritatea oamenilor nu-şi dau seama cât de puternici pot fi. Când cineva te trădează, când chiar destinul îţi joacă o gluma răutăcioasă, lumea pare să se sfârşească şi tu să-ţi pierzi echilibrul. Cred că e un fel de test, de la vreo entitate pe care eu refuz să o încadrez într-o singură opţiune populară. Dar dacă e test, de multe multe ori, nu suntem conştienţi că l-am trecut.

                Treptat…ne revenim. Dar nu ne dăm seama de asta. Mergem pe principiul că „viaţa merge mai departe” şi dacă nu rămânem pe fază, există riscul să rămânem în urmă. Cunoştinţa mea a evoluat. Nu mai e în locul în care a fost acum o săptămână. Dar aşa să fie? Nu cumva recuperarea, în orice măsură, e o iluzie? Rămânem marcaţi, traumatizaţi, poate cu sechele, în urma diverselor evenimente negative din viaţa noastră? Eu cred că da. Dar nu în măsura în care să nu ne putem trăi viaţa. Lucrurile de genul ăsta sunt ca cicatricile în urma unui accident sau zgârieturile de pe telefonul mobil. Veşnic prezente. La fel ca şi lecţia învăţată.

             La sfârşitul zilei , eu unul sper că vom fi ok. Adică…să reformulez : Nu sper… sunt sigur. Oamenii sunt mult mai puternici decât par. Cineva trebuie doar să le amintească asta.

……………………………………………BRENDAN JAMES-LET YOUR BEAT GO ON……….…………………………………..
Anunțuri

Stand by me


             Mi-am adus aminte de ceva recent. De o idee de acum ceva timp. Am luat decizia să scriu despre ea, acum, la ora 2 şi ceva noaptea. Așa sunt eu. Cândva mi-am dat seama că nu realizezi niciodată cât de mult îţi influenţează prietenii tăi dispoziţia. Nu realizezi niciodată cât de mult prietenii tăi te fac cine eşti. Da, un prieten bun mi-ar putea spune acum, că el nu e influenţat de nimeni şi că bla,bla, bla (ăsta ar fi momentul în care eu aş înceta să-l ascult pentru că am mai auzit replica de câteva ori) dar, la sfârşitul zilei, prietenii tăi sunt cei care te definesc.

             Nu realizezi niciodată cât ţii la un om, decât când pleacă. Fie într-un spaţiu straniu, pe care nimeni nu-l poate localiza cu exactitate (poate doar Papa, care, precum spune Joan Osborn în melodia „One of Us” -click dacă vreți să auziți melodia- are o linie specială spre Rai) sau într-un banal oraş englezesc (după spusele unui prieten plecat „într-o ţara ca oricare alta” ). Nu realizezi cât de mult te-a ajutat într-o anumită perioadă sau cât de mult te-a sprijinit, decât după ce pleacă. Bănuiesc că e ceva natural. Bine…mai este şi varianta în care sunt eu un om orb, care nu observă ce se întâmplă în jurul lui. Mergem pe prima idee .

             Cel mai grav e când pleacă cineva pentru întotdeauna. Când cineva părăseşte lumea reală, lumea fizică şi dispare, din respectivul om rămânând doar o particulă de amintire şi un strop de melancolie. Atunci, atunci nu mai ai ocazia să-i spui acelui om cât a însemnat pentru tine. Mă pune pe gânduri idea asta. Regretul ăsta. De multe ori , mulţi spun că nu au regrete. Eu cred că mint, pentru că toţi avem un regret. La toţi ne pare rău că nu am făcut ceva sau că am greşit cu ceva în trecut. Şi la câţiva, mai ghinionişti, la acei câţiva… regretul e ceva ce depăşeşte înțelesul acelor câțiva care „nu au” regrete. Pentru unii…regretul e tot ce le rămâne, în urma unei persoane. Şi ăsta nu e un sentiment deloc plăcut.

             Într-un sfârșit cred că oamenii ar trebui să-şi spună mai des cât de mult înseamnă unu pentru altul. Nu pentru că am putea să murim mâine loviţi de un autobuz, sau căzând de pe scaun şi reuşind aşa să ne spargem o venă în creier, care apoi ne i-a viaţa ( bine. Asta e mai rară, dar nu imposibilă, deci nu o alungaţi repede J) ). Poate pentru că ne face oameni idea de a ne exprima sentimentele. Poate pentru că , suntem fabricaţi, în aşa fel încât să ne ataşăm. Şi oricât de mult îi deranjează pe câțiva idea de ataşare, idea de apropiere, eu sunt mândru de oamenii din viaţa mea. Eu unul le sunt veşnic recunoscător pentru detaliile de care au unii grijă dar şi de confortul şi siguranța pe care alţii o conferă în faţa unor elemente neprevăzute.

             Nu îmi place tot timpul să fac o corelaţie între titlu-melodie, dar astăzi fac o excepţie. Nu ştiu de ce. Sunt ciudat în felul ăsta. În fine. Enjoy „Stand by me”- B.E. King

…………………………………………………………………..Stand by me………………………………………………………………….

Restart


            

       

               Okay. A trecut o vreme de la ultima postare. Sincer nu îmi amintesc care a fost aia, dar o voi vedea după ce dau Publicare la postul ăsta și poate, cumva, îmi voi da seama că nu a trecut chiar atât de mult timp. Sau a trecut?

           Timpul e relativ. Prietenia e relativă. Cam tot ce ne înconjoară e relativ, deci voi încerca de acum înainte să o iau cât se poate de obiectiv, lăsându-mi amprenta doar un pic asupra ideilor înșirate aici.

            Am început să scriu cum o fac tot timpul. Fără un plan sigur, doar cu inspirație și determinare de a reveni la normal. Deși… și normalul e atât de diferit. Termenul de “normal” poate fi atacat și văzut în sute de feluri de diverse civilizații și de diverse culturi. Bat câmpii, îmi dau seama, dar într-un fel am dreptate, nu? Ne trezim dimineața și ne facem treburile fără să ne gândim că trăim o realitate care pentru alții e atât de diferită și atinge pragul ciudățeniei.

            Sentimentele tipului care scrie aceste rânduri sunt confuze momentan. Restart. Da. Ală e titlul, nu? Tema? Nu am idee. Autorul se confruntă cu o dezordine generală în mansardă. Între noțiuni antice de formule matematice și frustrare, se pierde. Da. E hotărât să își dea restart. Sunt hotărât să o fac (vă place schimbarea de persoană? Da…sunt conștient ce ciudat sună să vorbești despre tine la persoana a 3-a. Dar cred că e unul din lucrurile alea care mă amuza dar mă și îndepărtează și îmi oferă o privire din ansamblu, deloc obiectivă, dar încearcă să fie, a cine sunt).

            Nu cred ca există un buton de restart dar cred că ține de percepție și de cum vrei tu să fie. Preferi o schimbare de 180 de grade sau preferi doar ediția în care se alungă elementele negative și se încearcă o îmbunătățire a situației? Îmi place să cred ca ai un control când vine vorba de tine. Dacă vrei să reîncepi lucrurile, o poți face din confortul scaunului tău.

            Dar știm amândoi, cititor anonim, care fie strâmbă din nas la noțiunea de adresare directă, fie zâmbește, că nu e așa simplu. Schimbarea de atitudine, în fața unei mari încercări… pff…e cel mai greu lucru. Schimbarea de atitudine când lucrurile stagnează și simți că te sufoci în monotonie?…cred că asta e un lucru mai dificil. De ce? Pentru ca e la fel de necesar, dar nu la fel de apreciat.

               ~O melodie ce îmi vorbește prea mult și prea des. Kelly Clarkson – Breakaway~

🙂

When your mind breaks the spirit of your soul


        

         Se întâmplă o chestie când devenim raționali. Partea caldă, partea care ne face oameni, partea ascunsă undeva prin încăperile inimii, dispare. E un preț mare de plătit, e o circumstanță tristă și e un sacrificiu. Nu știu dacă merită și  nu știu dacă  dispare vreodată pentru întotdeauna.

          Cred că funcționează împreună dar separat. Într-un moment ești rece, ești rațional, ești limpede. Într-un  alt moment, ești opusul a tot ce înseamnă asta și ești… uman. Nu cred că poate exista o balanța, un echilibru.

          Când mintea strică spiritul sufletului… atunci o parte din elementul ce te face om.. o parte din el, dispare. E un șoc defapt. E o stare ce nu poate fi descrisă . Un amestec de gust amar, dezamăgire și început de resemnare. Instalarea cinismului și minții se face încet… atât de  încet încât nici nu le simți prezența.

          Într-un sfârșit, ajungi să nu te mai recunoști. Ajungi într-un impas în care nu te-ai imaginat niciodată. În ceva ce…nu te caracteriza și în ceva ce chiar ți se pare nou. Când totul se adună, ajungi să simți din nou. Ajungi să trăiești din nou extrema cealaltă… și apoi. Apoi apeși pe replay și o iei de la capăt.

Demi Lovato–Skyscraper

 

I guess we’ll never know


               Am o persoană în capul meu. E un tip de treabă. Ți-ar place să-l cunoști. E amuzant, știe să țină la oameni și știe ce vrea. Naivitatea lui e ciudată și în orice situație reușește să fie ok.

               E destul de interesant. Are o atitudine stranie și neașteptată față de orice. Uneori e un snob și alteori se redefinește și ajunge să fie opusul. Are vise și speranțe. Reușește să treacă peste dezamăgiri, încearcă să-și ascundă durerea și să combine propria lui imagine cu imaginea pe care o vor pentru el cei din jur.

              Trăiește într-un haos constant. Nu e cam niciodată liniște în capul lui. Deseori îl văd amărât. Îl întreb “ce s-a întâmplat?” și prefera să nu-mi spună. Îmi zice că le am pe ale mele și nu vrea să-mi creeze o dispoziție proastă. El nu știe că dispoziția mea generală e instabilă și faptul că-l văd amărât… asta mă duce pe mine în locul meu întunecat.

              E tăcut. Dar uneori vorbește mult. E dependent de oameni și independent. Îi place să i-a decizii și să iasă cumva ok pentru toată lumea. Se simte bine când îi vede pe cei din jur fericiți dar trist ca nu găsește ce căuta.

              Tipul despre care e postul? Sunt eu. Sunt eu, mai bun. O versiune ce refuză să se lase afectat și ce rămâne pe șine. O versiune ce știe ce să spună când cineva îi cere sfatul. O versiune ce se modifică constant, ce vrea veșnic să iasă și sa trăiască și care refuză să se miște cu curentul. Tipul ăsta? E un ideal. Unul imperfect dar veșnic prezent. Nu îl pot elibera. Nu-l pot face fericit. Dar el încearcă. Continuă să încerce….

Introduceți aici legenda videoclipului

From the wreck of the day


Aveam o idee fixă despre ce vroiam să scriu astăzi. Aveam o idee preconcepută despre cum lucrurile vor sta astăzi, aici, acum. Dar, ca și viața care nu joacă după reguli concrete, lucrurile s-au schimbat.

Mă gândeam dacă există  șanse. Șanse ca să fim ok,  șanse ca greșelile să pot fi reparate, șanse să poți fi cine vrei. Șanse. Mă gândeam la perspective. La cum pentru cineva unele lucruri sunt importante și pentru altcineva acele lucruri sunt nesemnificative. Mă gândeam la cum trecutul te poate face cine ești. Cum viitorul te poate dezamăgi. Cum lucrurile din prezent  par atât de ireale…  încât  încă aștepți sa te trezești din starea de negare supremă.

Cuvinte. Evadare. Limită de neimaginat. O stare nu poate fi descrisă. Un sentiment nu poate fi introdus și detaliat cu o precizie de arhitect. Dar o facem. O fac.

Când ești dezamăgit și lucrurile nu par ok, dar ți-ai pierdut controlul si rămâi  într-o mișcare lipsită de sens, atunci ajungi  într-un stadiu  în care adevărata valoare de “wreck” iese la iveală. Se spune că nu ești unul până nu  îți întinzi influența și impactul și asupra celor din jur.

Realitatea nu e bună. Realitatea nu e versiunea dorită de nimeni. Realitatea e obligatorie pentru toți. Realitatea… niciodată nu e cum ți-ai imaginat că ar fi. Realitatea. E doar  încă un pas în față.

Adapt or die


          

           Toți știm regula. Fie te adaptezi, fie rămâi in urmă. Adaptarea, una din forțele omenirii în orice împrejurare , e una din cele mai dificile lucruri cu care omul are de-a face ( ignorând aici războiul si foametea, care…sa recunoaștem. Alea sunt probleme reale). Nu suntem structurați să ne placă schimbarea. Vine, ne lovește, si până la urmă ajungi să te întrebi “Cum am ajuns aici?” și mai ales “Ce se va întâmpla acum?”. Întrebări ce bântuie măcar odată viața unui om.

            Li se întâmplă și celor mai buni din noi. O ratăm. O dăm in bară. E ceva natural, bănuiesc. Treaba cu eșuatul e ciudată. Niciodată nu te aștepți la ea. Vine și-ti dă viața peste cap și apoi te abandonează în mijlocul acțiunii. E ca un sfârșit de sezon, dacă vreți. Da. E bună comparația. Cineva e călcat de mașină. Cineva apasă pe trăgaci și nu i se vede fața. Trei luni trebuie să aștepți să vezi dacă personajul călcat de mașină supraviețuiește.  Abia în Septembrie poți afla cine e killer-ul. Tortură. Dar, realizez acum, comparația e puțin greșită, nu? Aici nu trebuie să aștepți 3 luni. Aici doar nu ai idee ce se va întâmpla mai departe. Nu ai idee unde te afli și unde te vei afla. E ciudat. Un sentiment urât. Prea urât.

            Revenind la panica mea inițială, am ajuns într-un impas. Nu cred că impas e cuvântul potrivit, pentru că există un risc să dramatizez, dar pentru mine pare un impas. Lucrurile au luat o întorsătură stranie și neașteptată. Controlul e inexistent în cazul ăsta și viitorul  s-a deformat. Treaba mea în momentul de față? Reformarea lui și revenirea la baza mea și la baza lucrurilor cu care mă identific. E greu. E amuzant. E înfricoșător. E viața.

            La sfârșitul zilei, schimbările sunt ca un test. Iți încearcă neputința. Iți încearcă credința în viitor și te face să te îndoiești de tot ce știi. Dar trebuie să fie un lucru bun, din toate astea, nu? Trebuie să existe un element proaspăt, un element ce pare atât de groaznic încât nu știi daca ii poți face față…

             Da. Există unul. Vorbesc de… infinitatea de posibilități.

No better and no worse


N-am mai postat de ceva vreme. Imi pare rau pentru asta. Timpul, insomnia si bac’ul au venit repede si nu aveam un plan exact in minte in legatura cu echilibrul blog/ responsabilitati. E un echilibru straniu, dar e ok. E bine si asa.

 Lucrurile nu s-au schimbat in bine sau in rau. Pe de o parte am ajuns sa apreciez timpul liber mai mult.  Asta pentru ca e din ce in ce mai putin. Dar e normal si nu ma pot plange. Sacrificii pentru vise, da?

Nu stiu daca am evoluat neaparat intr-o directie sau alta in ultima saptamana in care nu am mai scris aici. Nu ma pot declara. Desi daca ma gandesc bine… ar putea fi o evolutie negativa, cauzata de faptul ca somnul vine numai la pachetul de „extenuare”.

Cu speranta ca data viitoare voi avea ceva mai concret, ceva mai interesant, ceva mai „treaz”…cu acea speranta va las cu noul artist pe care l-am descoperit accidental acum cateva zile. Benjamin Francis Leftwich – Maps

I’d be lying


I’d be lying. As minti…daca ti-as spune ca nu am emotii. Ca nu-mi pasa si ca sunt ok. As minti daca ti-as spune, tie anomim cititor, ca viata poate fi ideala. Nimic nu e ideal… dezamagirile vin la pachet cu tot restul. Te-as minti…daca nu ti-as spune ca o parte din mine vrea sa renunte….si as comite o tradare daca as lasa-o sa faca asta.

I’d be lying. Minciunile sunt… normale. Toata lumea minte. Unii nu isi mint parintii iar altii prefera sa fie sinceri cu prietenii lor… dar toti mintim, intr-un fel sau altul. Te-as minti daca ti-as spune ca nimeni nu minte. Banuiesc ca e o metoda de aparare, o metoda de a face lucrurile sa para ok, o metoda de a te face pe tine sa te simti bine, o metoda… o metoda sa treci peste lucruri. Te-as minti daca ti-as spune, in schimb, ca  o minciuna aduce lucruri bune. Bunatatea ei e relativa si temporara. Minciuna… minciuna e o scorpie.

I’d be lying. Da… As minti urat daca ti-as spune ca postul a pornit de la idee fixa. Te-as minti in fata daca ti-as spune ca nu pot….nu pot sa fiu ok. Te-as minti daca ti-as sopti ca imi pasa prea mult si ca e un blestem asta.

La sfarsitul ideii…exista o revelatie. Am avut revelatia. Si da…minciuna e o iluzie imbracata intr-o haina scumpa. Dar lucrul de care te pot asigura? Incerc sa trec peste greseli, peste gafe, peste dezamagiri si sa te mint si sa ma mint…mai putin 🙂

Drowning on Dry Land


Se spune ca inainte unui examen serios, lumea are tendinta de a intra in depresie. Nu atat depresie, cat teama de a o da in bara genial de frumos, anxietatea testului propriu-zis si urmarile lui. Daca majoritatea lumii, marele procentaj din populatia actuala cade in depresie in timpul examenelor, atunci eu si mai cativa care se pare ca simtim lucrurile prea tare…atunci noi suntem cei din frunte liniei, nu?

Cateodata e mai usor sa dai vina pe examene si pe stres. E chiar varianta cu care ne mintim cel mai des. E optiunea simpla, optiunea ce nu ne facem sa ne simtim vinovati, pentru ca nu avem un control. Fie ne pregatim, fie nu. Dar la versiunea reala…acolo esti fara optiuni. Simti lucruri si nu le poti stopa… it’s like drowning on dry land.

Dam vina pe bac, examene, sesiune , stres pentru a inceta sa ne simtim lipsiti de control. Nu putem  opri conflictul din Sudan, cu sutele de familii de fermieri africani care isi parasesc casele. Nu putem opri abuzurile asupra femeilor din Afganistan. Nu putem salva copii straziilor din Calcutta. Dar avem bac si pe ala suntem hotarati sa-l trecem.

La sfarsitul zilei, revii la examene pentru ca ele sunt singurele lucruri ce au sens. Pui deoparte adevaratele motive de depresie, oboseala si impresia ca esti imobil si incerci, doar incerci…. sa fii ok. Iar ideea ca vei fi ok…ca totul cumva, misterios va fi ok… asta te ajuta sa mergi mai departe.

Crashing down


Unoeri mai ai senzatia ca avionul se prabuseste. Ca lucrurile decad atat de brusc, atat de sec, atat de… frumos. E ciudat. E dureros. E previzibil. Dar niciodata nu e normal. Nu asa ar trebui ca lucrurile sa fie.

Un dezastru e  imprevizil. Prabusirea avionului e atat de violenta si dura incat e greu sa iti imaginezi ca ai supravietuit. Groapa din drumul unei prietenii e asemanator cu asta… doar ca aici lucrurile sunt complicate, neintelese si nespuse. Cred ca se rezuma la control. Poti sa controlezi prabusirea….si o poti evita. Trebuie doar sa vrei asta…

Banuiesc ca nu e atat de imprevizibil. Nu e chiar atat de socant. Sunt semne ce le vezi si alegi sa le ignori. Sunt picaturi ce continua sa curga…. picaturi ce le lasi sa curga, pentru ca la nivelul de picaturi si pahar, nu mai ai control.

La sfarsitul zilei…. lucrurile devin confuze si ajungi sa-ti pierzi propria identitate, in dorinta absurda de a face totul ok. Nu poti salva lumea. Nu poti salva nimic… daca nu e nimeni acolo sa lupte alaturi de tine….

 

 

Heartbreak Warfare


Cateodata nimic nu merge cum te asteptai. Faci lucruri, te atasezi de oameni, traiesti la limita. Te ineci in prioritati, in vise, in relatii, in incercari de a atinge perfectiunea. Te opresti si te uiti in jur…si poti vedea cat de mult lucrurile se schimba in jurul tau.

Trec printr-o perioada proasta. Ecuatiile la mate nu-mi ies, regnurile la biologie nu vor sa ramana in mintea mea si oboseala incepe sa prinda viteza si sa ma prinda din urma. Pe scurt? Lucrurile nu merg cum trebuie.

Cum repari lucrurile ce incep sa mearga prost? Cum treci peste conflictul interior, drama din tine? Cum iti revii…cand cineva a tras pragul de sub tine? Nu stiu. Se spune ca in momentul in care cazi, ar trebui sa te ridici. Dar cand esti in cadere…atunci? Banuiesc ca atunci inchizi ochii si speri sa nu doara.

Cel mai urat e momentul cand nu mai poti diferentia. Cand nu mai vezi caderea, ca fiind o cadere. Cand te doare, desi poate n-ar trebui. Cand nu mai stii ce sa faci si ramai nemiscat. Intr-un sfarsit… timpul devine irelevant. Si toate chestiile? Continua neintrerupte.

 

 

In repair


Mi-am tras frana de mana si am intrat oficial in reparare. E cel mai prost moment in care as putea face asta, dar deja lucrurile se complica si am nevoie de o repare. Asigurarea nu-mi permite ceva de lux sau un upgrade. Defapt… toata munca e facuta de mine. Eu sunt cel ce culege bucatile la sfarsit.

Cel mai urat lucru la o astfel de busire e faptul ca niciodata… dar niciodata nu te astepti. Nu stii ca va urma. Mergi linistit, respecti semnele de circulatie si toate detaliile….si ajunge o persoana sa te deraieze intr-o masura neimaginabila. Stricaciunile? Aparent ireparabile.

 Banuiesc ca face parte din intregul traseu al vietii. Oricat de mult ai respecta regulile, ajungi unde nu ai vrut. Uneori sentimente sunt ranite si cerul , odata senin, se intuneca. Nu ai ce sa faci decat sa intri in repair si te lasi plouat. Timpul nu trece mai repede…dar ploaia te face sa simti si altceva…

Break on Through


Sa va prezint claritatea momentului. Nu mai exista mate, nu mai exista insecuritate, nu mai existe formule uitate, foi pierdute, randament mediocru. Exista doar momentul, un pur si deschis moment. Intrebarea ce probabil se ridica cel mai des e urmatoarea: ” tu cum iti folosesti momentul? „

Desi gama optiunilor mele e limitata, avand de ales intre somn si inca un episod de Cheers, deobicei, de cele mai multe ori, momentul nu e trait si apreciat asa cum ar trebui. El e ca genul acela de prieten care e tot timpul la dispozitia ta. Niciodata apreciat, intodeauna nerabdator sa fie bagat in seama, vesnic dezamagit. Comparatie proasta?

Decizia cum sa-ti traiesti momentul, cred eu, ar trebui sa fie una impulsiva. Desi momentul pare infinit nu e. E un termn atat de larg, dar atat de limitat incat simpla notiune de „moment” , definita lui dispare. E folosit generalizat, chiar si de mine, aici, dar nu ar trebui. El e timpul ala in care, desi ai putea sa faci 10 lucruri productive, vrei sa faci altceva. Sa-l numim zeul Lenes? sau mai bine…zeul Lenesului ?

Nu am reusit sa prezint claritatea momentului. Banuiesc ca se trage de la faptul ca aceasta claritate e individuala si depinde de viziunea fiecaruia. Eu unul raman la decizia ca merita un pic de impulsivitate uneori, cand vrei o pauza. Work hard, play hard 😀

 

Sometimes


Sometimes… Cateodata mai am unele momente de slabiciune. Momente in care zic lucruri prea dure, in care spun ce simt si in care sunt sincer. Cateodata ma pierd in sinceritatea mea si imi gasesc confortul in pozitia de om aiurea si in pozitia de om ce spune ce crede.

Sometimes… Cateodata nu mai stiu cine sunt. Cateodata confortul din imaginea altora dispare si e inlocuit cu confuzie. Cateodata la intrebare „cine sunt?” nu exista un raspuns clar si ajung un simplu anonim.

Sometimes… Rareori, imi pierd oamenii din jurul meu. Rareori se intampla sa nu descopar la sfarsitul zilei cine sunt, versiunea din capul meu, cea ascunsa de ochii lumii, cea care probabil se minte si se idealizeaza singura. Rareori se intampla sa las oamenii sa abuze de vulnerabilitatea mea. Rareori se intampla sa ma trezesc din starea in care ma aflu…

Uneori uit. Uneori… doar uneori… uit. Pun deoparte regrete, ambitii, vise, iluzii, prieteni, parinti, responsabilitate… si ma las in melodia. Cateodata raman acolo. Dau play si…renunt sa lupt.

Live high


Cateodata ai nevoie de o pauza. Una relativa, fictionala, imaginara. O pauza. Orice timp ce intervine intre stresul examenelor ce ma astepata zambind si relatiile ce asteapta resemnate de un sfarsit trist, oricat ar fi timpul asta… e bine venit.

Timpul asta e atat de rau. Pauza te face sa uiti de chestii si trestii si poti ajunge in situatia in care uiti de totul si traiesti la un nivel mai superior. Problema ce intervine e urmatoarea : tot ce ajunge sus trebuie sa vina jos. Si cand esti atat de sus, incat uiti de tine, prabusirea nu e placuta.

Dar… nu-mi pasa. Momentul ala cand esti sus… de nepretuit. Merita prabusirea. Sfatul meu? Traiti mai des sus. Avem prea putin timp pe-aici si merita 🙂

‘Cause I’ve lost all that I can from my side


Cineva imi zicea odata ca trebuie sa stii cand lucrurile cu care ai fost obisnuit vor lua sfarsit. Ca diferite notiuni, ca diferiti oameni, diferite situatii…s-au schimbat si ca acel „obisnuit” nu mai e acolo. Banuiesc ca face parte din ciclul vietii, dar e intr-un fel aiurea. Prea sec.

Cand stii ca lucrurile cu care ai fost obisnuit i-au sfarsit? Cand stii ca o situatie, candva normala, o normalitatea individuala,  subiectiva, devine altceva? Cand stii ca totul se schimba? Pur si simplu le simti. Pentru lucruri minore, pentru lucruri neinsemnate, socul nu e atat de mare. Dar cand vine vorba de oameni? Atunci…. iti pierzi controlul si nimic nu va mai fi la fel.

Nu cred ca exista o solutie. Lucrurile se schimba fie ca vrei, fie ca nu. Tine de fiecare cum face fata schimbarii. Lacrimi , durere in jurul inimii si mult regret. Dar toate trec…chiar si o inima franta.

 

 

 

Graduation


E un amestec ciudat. Melancolie neasteptata cu entuziasm euforic. In momentul cand ajungi la sfarsit, cand termini liceul si tot ceea ce il face ce este, atunci vezi lucruri noi. Nu neaparat prezenta persoanelor ce te-au marcat/ influentat, cat importanta lor in viata ta.

Nu stiam cand am ajuns in a 9-a cum va fi si ce va fi. Traiesc cu aceeasi stare si acum. Confuzia a ramas ,desi nu m-am mai ratacit pe coridoare. Banuiesc ca face parte din socul initial. Faptul ca plecam de pe bancile liceului si ajungem undeva mult mai greu si mult am interesant. Nu pot decat sa astept cu nerabdare momentele alea. Dar cu siguranta imi vor lipsi multi.

Postul asta il dedic oameniilor ce, desi poate nu sunt constienti, m-au facut ce sunt. M-au transformat in cine sunt. Si da…pentru aste le multumesc. Nu e suficient si nu cred ca voi putea vreodata sa le dovedesc cu adevarat ce mult au insemnat pentru mine…

Maine devin oficial un absolvent al liceului. Desi teoretic nu e corect, de maine imi incepe viata. Let the chaos begin !

Something happened, that I never understood


De cele mai multe ori te prinde cand te astepti mai putin. Nu pot defini starea pentru ca inca sunt in proces de a o intelege. E un amestec de realitate, viata si timp. Unite formeaza o substanta in care te poti ineca usor.

Cred ca lucrurilor se termina bine. Chiar si daca par urate, sunt un bun ascuns. Sunt naiv si cred ca aleg sa fiu asa. E vorba de viata. Si e vorba de prea multe energizante si inabuseala. E vorba despre lupta de a ramane sus, cand lucrurile te trag in jos.

Sunt lucruri care se intampla brusc… lucruri pe care nu le voi intelege niciodata. Poate ele nu trebuie intelese. Poate ele au un rol superior, rol pe care nu pot sa-l descopar. Asta… sau nu pot eu sa le vad. Refuz sa le vad. Stii ce-mi dau seama… si asta e un lucru ce se intampla… lucru pe care nu-l voi intelege niciodata. Frame in frame. Question in a question. Solutia? Mai multe energizante si mai multe variante la Mate. Ah si da… melodia asta pe repeat. Always.

 Then lonely lay the day
I can’t remember you at all
And it’s not easy to say that day
Has already come and gone
And all that remains is a place
Where you no longer are

Just stop


Desi e un titlu agresiv, care te duce cu gandul la ceva actiune deranjanta ce trebuie oprita, nu e asa. Cand zic „Opreste-te” nu ma refer sa te opresti din ceva negativ. Ma refer mai mult la  „opreste-te si uita-te in jur”.

Cred ca sunt bune si sfarsiturile la ceva. Atunci, in ultimele momente impreuna, poti vedea imaginea mare, momentele dulci, lucrurile bune din anii impreuna. Uiti certurile, lucrurile rele si aiurea. Treci cu vederea peste ele si traiesti momentul. Triesti ultimele secunde impreuna.

Nu stiu. Sfarsitul nu e un sfarsit. Nu cred ca exista un sfarsit. De cele mai multe ori ne este noua greu sa renuntam si avem impresia ca pierdem  lucruri. De aici cred ca vine numele de „sfarsit”. Dar imi place sa cred ca termenii de „sfarsit” si „inceput” sunt relativi. Lucrurile, uneori, de cele mai multe ori…rar…sunt infinite 🙂